Posts Tagged ‘Mircea Eliade si MIscarea Legionara’

Emil Cioran: Profilul interior al Capitanului. “Capitane, Capitane, neamul plange cu amar. Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar”

Profilul interior al Capitanului

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

– ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

– ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

– ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.

Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.

Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.

Emil Cioran


O dezbatere necesara: Parintele Justin, Petru Voda, Biserica, Miscarea Legionara si Romania. Ziaristi la Portile Raiului

Scandalul creat din prostia si ura unor exemplare afaceristice ale retelei kominterniste din Romania, care se folosesc de paravanul “semitismului” (ce ne vom face cu mafiotii rusi cand vor incepe si ei sa strige ca sunt discriminati de “legionarii” din SRI, SIE si DNA?) creaza un binevenit prilej pentru o dezbatere nationala necesara si amanata aberant timp de peste 20 de ani: patriotismul curat al membrilor Miscarii Legionare si bolsevismul celor care aplica culpabilizarea in masa.

Pentru acesti extremisti antiromani care se pretind reprezentanti ai poporului evreu, Parintele Justin Parvu, un mare duhovnic al Ortodoxiei Romane, se face vinovat ca la a 92-a aniversarea a nasterii sale, in chilia sa de la spitalul Manastirii Petru Voda, asculta un cantec din timpul tineretii, altfel petrecuta pe frontul anti-sovietic, si pentru care deja a ispasit, “vinovat”, 16 ani de temnita grea, la ordinele “justitiei staliniste”. Sa-i mai faca odata? Tare mi-e teama pentru “monitorizatorii” nostri ca Dumnezeu va prefera in acest caz ca Parintele sa iasa bine-sanatos la 108 ani, din noua inchisoare, “democratica”, moment pe care ei s-ar putea insa, foarte probabil, sa nu-l mai prinda. Atunci poate ar trebui sa-l impuscam pe Parinte si pe toti legionarii ramasi in viata, daca bolsevicii au ratat asta, dupa cum cere si un sustinator infocat al “monitorizatorilor” lui Katz si al catelusilor de presa ai lui Tismaneanu (procedura legala de depistare a lui este in curs):

Moarte borfasului legionar Justin Pârvu !!! (Andrei) 21/02/2011 16:06
N-am inteles niciodata de ce comunistii nu i-au omorat de nenorocitii astia de legionari??? Vazandu-l pe batranul borfas Justin Pârvu am inteles ca probabil comunistii si-au dat seama ca sunt niste retardati mintali. Gunoiul asta spunea cu ceva timp in urma ca etichetele si bonurile de casa contin semnele diavolului!!! Cand auzi tampeniile astea nu poti decat sa razi.

In urma cu numai o saptamana, cunoscutul jurnalist si scriitor anticomunist polonez Adam Michnik ii explica lui Gabriel Liiceanu, de pe scena Ateneului, care a fost problema lui transformandu-se in “procuror al natiunii”, in 1990. Daca nu am fi avut de a face cu niste antiromani si anticrestini indraciti – sprijiniti din nefericire de organele de stat, sub ciudata obladuire a lui Basescu si inconstienta tampa a lui Boc – fraza de mai jos adresata lui Liiceanu de catre Michnik (nascut intr-o familie de evrei comunisti – singurul lucru care il aseamana cu Tismaneanu) ar fi fost suficienta pentru inchiderea acestui fals scandal, parte dintr-o operatiune antiromaneasca de anvergura: “Ai greşit că ai luat asupra ta stigmatul unui grup de oameni. Cea mai mare nefericire a secolului XX a fost generalitatea. Ai preluat toată filosofia decomunizării şi nu ai fost extremist. Cercul învinovăţirii e nesfârşit, la fel te-a acuzat şi Herta de laşitate. Asta făceau bolşevicii. Dar enunţul tău a fost un ecou al gândirii bolşevice, doar acela refuza dreptul unor oameni de-a exista în spaţiul public. Responsabilitatea ta e mai mare decât a unui muncitor. Tu ca filosof înţelegi bine că acel limbaj al generalizării a fost inacceptabil.”

Introducerea pedepsei cu moartea civila si culbabilizarea in masa a tuturor “inamicilor”, in acel caz a fostilor posesori de carnete PCR – patru milioane -, tot asa cum se face si cu legionarii de peste 60 de ani, a fost uitata insa cand “un grup de oameni de cultura”, in frunte cu Manolescu si Dinescu, i-a scris Procurorului General al Romaniei, in ianuarie 1990, pentru eliberarea sinistrului Gheorghe “Gogu” Radulescu, activist al CC al PCR si membru al komineternului din perioada “ilegalitatii” PCdR, in ultimii ani ai regimului “mare maestru” al Lojei de la Comana. Cum-necum, desi Liiceanu publica atunci in aceeasi “Romanie literara” unde era director Manolescu, i-a scapat Apelul celor 35 de intelectuali si disidenti pentru salvarea “omului cu spirit larg, cu vederi democratice, incapabil de fapte nedemne, oricând gata a întinde o mână de ajutor celor aflaţi în dificultate, care este Gogu Rădulescu”. Faptele bune ale lui “Gogu”: excursiile lor in strainatate, cand “persecutatii” Plesu si Liiceanu isi petreceau Anul Nou la Paris, “rezistand prin mancare” (apud Plesu – strict autentic!), in timp ce Parintele Gheorghe Calciu – alt legionar nenorocit – trecea in cel de-al 21-lea an de inchisoare din viata sa. Si “banditul” asta trebuia impuscat!

Este, fara indoiala, de domeniul lumii lui Orwell, “1984”, ca in ziua de azi homosexualii si comunistii verzulii, curcubetii si para-dreptaci, cu masca si fara masca, sa aiba dreptul sa se manifeste exhibitionist in public, pe strada si la televizor, sub ochii copiilor nostri, ocupand institutii si functii pe usile din dos, iar un batran duhovnic, care a ridicat cu mainile sale doua asezari manastiresti, un spital, un azil si un camin, sa nu poata sa se bucure de un cantec in propria lui chilie – spatiu privat, la 92 de ani. Dupa cum bine se zicea intr-unul din sutele de comentarii de sustinere a Parintelui, la articolul inciminatoriu de  pe HotNews – acum eliminate total, alt act “profund democratic” – daca asculta Guta sau “Copilu’ Minune” totul era bine, conform noilor norme de rromanizare a romanilor. Ce ne mai distram la stiri!… Desi, iarasi ma tem ca manelele au produs mai multe crime pe la petrecerile tiganesti decat imnul cantat pe versurile marelui poet roman, la randul sau un martir al inchisorilor, Radu Gyr. Interesant cum HotNews – o teava de tun mosita de Soros – a procedat cu vocea poporului, a cititorilor (majoritatea e drept, nu erau “utilizatori inregistrati” ci venisera doar sa-si exprime dezgustul si revolta), exact cum a facut Vantu cu arhiva electronica de 16 ani a ziarului Ziua: a suprimat-o. Ce mai: un adevarat Holocaust al cuvintelor!

Elegantul si deontologicul act s-a realizat, in ambele cazuri, pentru ca inteligenta romanilor deborda in devoalarea retelei kominterniste care acum  il pupa in cur pe Basescu dupa ce ieri il injura, sperand sa castige arogantul sau prostanacul lui Iliescu, caruia ii faceau pantofii cu limba, “profesoral”, ba la Bucuresti, ba la Paris, ba la Washington.

(more…)

Iudaism si antisemitism – preliminarii la o discutie. “Sa ramai om si crestin”

Iudaism si antisemitism

– preliminarii la o discutie –

de Mircea Eliade

Cartea d-lui Mihail Sebastian, De douã mii de ani, a izbutit pânã acum sã facã pe antisemiti sã urle de bucurie, pe evrei sã se lamenteze si pe gazetarii destepti sã scrie articole cu haz. Sã vedem dacã ea poate face si altceva; dacã ne poate face sã gândim.

Mãrturisesc cã asteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii si a generozitãtii opiniei publice românesti. Nu a opiniei publice de pe stradã, fireste.  Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai sã le spunem, inteligenti si de inimã. Pentru cã romanul aceasta semnat de un scriitor evreu si prefatat de un profesor universitar crestin – aduce cu sine nu numai o serie de calitãti literare, nu numai o sumã de documente sufletesti contemporane si o problematicã tragicã, dar însãsi aparitia lui, asa cum a apãrut, este un semnal si îsi are o profundã semnificatie. Mã refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie aceastã carte – pe care nimeni nu i-a cerut-o – si a stãrui sã fie prefatatã de domnul profesor Nae Ionescu, dându-si foarte bine seama si de riscurile, si de durerile si de situatiile penibile la care se expune.

Lucrul acesta a trecut nebãgat în seamã. Un om care scrie o carte vie, am spune visceralã, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice – cãci la urma urmelor aceastã confesiune a mai fost fãcutã si de altii, si poate cu mai multã eficacitate -, ci cuprinde drama si jurnalul nedumeririi sale de om viu în fata eternitãtii si stupiditãtii acestei dureri – ei bine, omul acesta întâlneste cea mai placidã reactiune. De ce? Pentru cã a apãrut cu prefata d-lui prof. Nae Ionescu. Toatã reactiunea “opiniei publice” a fost stimulatã – sau, ca sã fim mai precisi, paralizatã – de alãturarea acestor douã nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain.

Va sã zicã, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a fãcut un scriitor evreu de astãzi – acela de a accepta o prefatã “antisemitã” (vom vedea dacã i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicolã rumoare. Mihail Sebastian e mort astãzi în ochii coreligionarilor sãi pentru cã a dat o mare dovadã de tolerantã. Prietenii mei evrei uitã cã toatã suferinta lor porneste din intoleranta mediilor crestine (justificatã sau nu, e altã poveste). Si lovesc astãzi într-un evreu pentru cã acesta a fost prea tolerant…

Trebuie sã recunosc cã reactiunea aceasta e dezgustãtoare. Cã ea dovedeste mediocritatea opiniei publice românesti (opinie formatã, fireste, din crestini si din evrei), frica de a pune problema rãspicat, frica de a judeca, de a gândi, de a se revizui. Mihail Sebastian intrã într-o camerã închisã, deschide larg ferestrele si spune: “nu simtiti cã aici pute? Cã ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grijã, ceva care nu se vindecã?” toatã lumea e jignitã de cuvântul “pute”. Vai de mine, cum se poate sã spui asta? Cum sã spui cã între evrei si crestini existã disensiuni, ireductibilitãti, plictiseli? Nu suntem toti “oameni”? Dacã existã antisemitism, apoi acesta se datoreste huliganilor. Este suficient sã fim oameni de omenie, ca orice umbrã de antisemitism sã disparã…

Mihail Sebastian – ca si d. Nae Ionescu – cred altfel. Fiecare pentru motive diferite, fireste. Dar asa cred – si asta o spun. În ceea ce mã priveste, am de fãcut obiectii si autorului si profesorului meu, d. Nae Ionescu. Dar ceea ce mã uimeste de la început este conspiratia josnicã si polemica usoarã ce se duce în jurul acestei cãrti. Pentru simplul motiv cã cei doi autori si-au întrunit numele pe copertã. Pentru cã Mihail Sebastian a avut curajul de a spune ce crede despre evrei si despre antisemitism – si a avut cavalerismul de a apare cu o prefatã ostilã, sau, asa cum se spune, “antisemitã”.

Acum începem sã ne lãmurim. Actul de curaj, de vorbire rãspicatã si sincerã – actul cel mai higienic al publicisticei românesti de la rãzboi – a trecut neobservat pentru cã este amestecat acolo si d. prof. Nae Ionescu. Vã rog sã mã credeti, nu iau apãrarea nici a autorului, nici a prefatatorului. Amândoi se pot apãra singuri. Si o vor face, fãrã îndoialã, atunci când vor avea unde. Dar sunt indignat de felul cum a fost primitã aceastã carte, de toatã conspiratia idioatã a celor ce stiu sã înjure atunci când nu li se rãspunde, de tãcerea si lamentarea ascunsã a confratilor evrei, de superficialitatea sau indiferenta confratilor crestini, de completa lipsã de întelegere omeneascã si crestineascã a acestei drame.

Mã rog, ce e “criminal” sau “supãrãtor” în aceastã carte? Fãrã îndoialã, nu faptul cã ea se ocupã de evrei. Au mai apãrut cãrti despre evrei, scrise de evrei, care au fost judecate fãrã enervare, ba chiar lãudate. Atunci, poate faptul cã, în aceastã carte, evreii suferã – din pricina “destinului”, sau din cauze contingente? Nici asta. În admirabilul roman al d-lui Ury Benador, Ghetto veac XX, evreii suferã, ba suferã chiar mai brutal – si totusi cartea a primit laudele ce i se cuvin. Atunci, stãm si ne întrebãm: care este “crima” acestei cãrti a lui Mihail Sebastian? Dupã însãsi mãrturisirile presei de stânga, crima e clarã: prefata d-lui Nae Ionescu. Nu prezenta acestei prefete; cãci dacã ea ar fi fost “favorabilã” tezei iudaice (ne vom lãmuri îndatã dacã poate fi vorba de “favorabil” sau “ostil”), cartea d- lui Mihail Sebastian ar fi fost primitã cu urale. Nu prezenta, deci; ci sensul acestei prefete, sens “antisemit”, care îsi capãtã grave consecinte în momentul istoric în care ne aflãm.

(more…)

Nae Ionescu: De ce sufera Iuda, de doua mii de ani. “Cain”* Tismaneanu, tu nu simti că te cuprinde frigul si întunericul?

Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.

Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.

A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.

Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.

Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.

Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?

Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?

(more…)

Mircea Eliade nu s-a dezis niciodata de Miscarea Legionara, in Occident fiind. De ce ar face-o Parintele Justin la el acasa, dupa 17 ani de temnita? Eliade in presa legionara: De ce cred in biruinta Miscarii Legionare. Contra dreptei si contra stângii

Foto sus: Parintele Justin in tinerete, gata de front. Apropo de “Sfanta Tinerete Legionara” a ajuns pe HoțNews si “Adevarul”. Felicitari celor care propaga versurile marelui poet al inchisorilor, Radu Gyr, si cuvintele de invatatura ale martirului anticomunist, aniversat la 92 de ani, Parintele Justin Parvu! UPDATE: Cititorii tin cu Parintele. Cititi aici comentarile! si de Cine este acuzatorul Parintelui Justin, martir anticomunist cu 17 ani de temnita. Marko Maximilian Katz: Un spagar al Guvernarii Nastase care foloseste Holocaustul si “antisemitismul” pe post de paravan in fata DNA. De ce acum?
Anchetele Bunei Vestiri

“De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare?”

Rãspunsul domnului Mircea Eliade

Dl. Mircea Eliade, membru al Societãtii scriitorilor romãni, a binevoit sã ne rãspundã urmãtoarele la ancheta ziarului nostru: “De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare?”:

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscãrii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitãtii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizatã si într-o catastrofã civilã.

Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvisticã este aproape un miracol (limba românã este singura limbã romanicã fãrã dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creatie spiritualã a neamului nostru stã mãrturie în folclor, în arta popularã, în sensibilitatea religioasã. Un neam hãrãzit cu atãtea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fãrã sã-si fi împlinit marea sa misiune istoricã? Poate neamul românesc sã-si sfârseascã viata în cea mai tristã descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de strãini, demoralizat, trãdat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina pãrintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecatã. Nu pot crede cã neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mânã, ca sã piarã ca un las, astãzi, îmbãtat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trãdare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscãrii Legionare.

Cred în aceastã biruintã pentru cã, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtã si alimentatã de spiritualitatea crestinã, o revolutie spiritualã care luptã în primul rând împotriva pãcatului si nevredniciei – nu este o miscare politicã. Ea este o revolutie crestinã. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trãit în felurite chipuri, de cãtre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodatã un neam întreg n-a trãit o revolutie crestinã cu toatã fiinta sa; niciodatã cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pãcatelor si slãbiciunilor cãrnii; niciodatã un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viatã cãlugãria si ca mireasã moartea.

Astãzi lumea întregã stã sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trãiesc aceastã revolutie în numele luptei de clasã si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionarã s-a nãscut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionarã este spiritualã si crestinã.

În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de cãtre o clasã socialã sau de cãtre un om, revolutia legionarã are drept tintã supremã: mântuirea neamului, împãcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Cãpitanul. De aceea sensul Miscãrii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a fãcut pânã astãzi în istorie, si biruinta legionarã va aduce dupã sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednicã, demnã si puternicã – ci va crea un om nou, corespunzãtor unui nou tip de viatã europeanã.

(more…)

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova