György Friedman, maghiarul-american plecat, ca si György Soros, dintr-un ghettou evreiesc al Budapestei, a ajuns mare. A devenit, şi el, George, a crescut şi s-a bucurat de toleranţa americanilor studiindu-l pe Marx şi acum, la bătrâneţe, s-a gândit să înfiinţeze o afacere de familie, cu soţia sa, Meredith, la piua a doua: a fondat o “agenţie privată de intelligence” – Stratfor Inc – unde, după ce a creat o platformă bazată pe analize credibile, a început să emită opinii. Păreri personale.
Pentru asta era suficient însă să-şi facă un blog gratuit, ca Vladimir Tismăneanu, de exemplu, alt fost marxist în prezent mare părerolog. Ce-i mai uneşte pe cei doi, cu excepţia sângelui şi a părerologiei? Amândoi şi-au dat tezele de şcoleri studioşi, unul în “temniţa românească” din Cartierul Roşu, altul pe tărâmul libertăţii, pe acelaşi subiect: Şcoala de la Franfurt. Adică comunism cu mască umană. Ajunşi capitalişti, acum, când vin în fostele teritorii ocupate de fraţii şi taţii lor marxişti, sunt primiţi ca nişte omuleţi verzi (mai precis roş-verzi) de către şefii de trib băştinaş şi vracii locali. Li se deschid porţile la Palat de Băsescu (Tismăneanu şi Friedman), apoi şi de Geoană, lui Friedman, la Aspenul de Sinaia, cât şi de mizericordiosul Isarescu, care îl găzduieşte pe “american” la Banca Naţională, cu un Ponta plasat la picioarele lui, sponsorizările pentru masă, casă şi peşcash-ul de buzunar fiind asigurate de Unicredit Tiriac Bank şi Eximbank, bancă de stat (!).
Sincer, n-am înţeles pentru ce merite a fost primit Friedman la Cotroceni, pe banii şi timpul meu, ţinând cont că preşedintele e angajatul nostru, al boborului, la fel ca şi portarul de la Palat. Păi ce, când se duce didamai analistul CTP la plaja în Maiami îi pune Obama covor roşu la yacht-ul împrumutat de la Chirieac? Nici măcar maestrul Cristoiu n-a fost primit, în Iran, de Ahmadinejad, deşi a bătut toate moscheile!…
La BNR, Friedman este urcat pe strapontină doar ca să ne scuipe mai bine în cap, afirmând apoi că dacă e cineva care va trăda NATO şi americanii acea ţară e aproape sigur România. Aplauze prelungite, mutre lungite…
Acum, Gyuri-ul de Potomac ne mai trânteşte una: că referendumul din Scoţia oferă prilejul să se facă dreptate şi Ungariei, biata de ea, furată prin Trianon. Porcăria asta Friedman o vinde în America cu titlu de “analiză geopolitică”. Adică îi minte cu nesaţ pe cei care l-au primit si l-au hrănit în casa lor, pentru cei care i-au trimis la moarte o mare parte din consângeni, sau i-au executat în mod bestial rudele mai sărace, cum ar fi cele din Transilvania – “pământ unguresc”. Nu ştiu cum se numeşte complexul ăsta de care suferă Friedman. Holocaust-sado-maso?
Noroc însă că Friedman nu e singurul analist din satul ală de peste Ocean, cum, pe cealaltă faţă a monedei, nici Tismăneanu nu e ultimul nomenklaturist de Primăverii. Iata, directorul executiv al unui adevarat Institut de Cercetări al SUA în probleme de Politică Externe, John R. Haines, nu numai că afirmă dar si explică academic, cu citate si trimiteri către date si fapte, de ce Ungaria este calul troian al Rusiei în NATO.
Interesant de observat că, din România, s-au auzit până acum doar două-trei păreri ferme contra aserţiunilor lui Friedman: deputatul Bogdan Diaconu, fondatorul Partidului România Unită, într-un editorial cu nerv din Adevărul în care face referire la hoţiile şi crimele dictatorului sângeros Miklos Horthy, şi profesorul Larry Watts, care, ca american, l-a taxat fără vreo jenă într-o conferinţă publică de specialitate susţinută la Institutul Bancar Român. “Abordarea lui, că Horthy şi Orban au făcut lucrurile pe care le-au făcut doar forţaţi de împrejurări, este eronată“, declara Watts despre Friedman. Romania este “o ţară considerată inamică de partea cu care el e înrudit. Aşa că [românii] devin şi inamicii lui”, afirma autorul best-sell-urilor “Fereşte-mă, Doamne de prieteni” şi “Cei dintâi vor fi cei din urmă” despre fondatorul Stratfor.
Afirmaţiile lui Friedman, care sugera României că e cazul să abandoneze structurile europene, l-au facut şi pe cunoscutul comentator de politică internaţionala Corneliu Vlad să se întrebe, cu o ironie fină, care ar fi soluţia pentru România: “CSI? Organizaţia Statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse”…
Iată, însă, întâmplarea face ca chiar zilele acestea “predicţia” lui Friedman că România va merge pe mâna Rusiei să se facă praf şi pulbere. În timp ce Moscova a alocat peste 10 miliarde de euro (ati citit bine) Budapestei, pentru centrala nucleară de la Paks, României… i-a taiat gazul! (Haoleu, da’ unde sunt ecologiştii să sară cu tocurile lui Mircea Toma pe ungurii atomici?) Ce mai, Friedman îşi merită titlul de mare prezicător şi cititor in mărgeluţele de sticlă pe care le vâtură pe la nasul prostovanilor…
Acum, ce ne mai prezice vraciul Stratfor? Ca, cică, “efectele referendumului din Scoţia vor fi mondiale, în cazul în care alegătorii decid să iasă din Regatul Unit” potrivit Adevărul. „Mai spre est, Tratatul de la Trianon a dat României şi Cehoslovaciei porţiuni ample din Ungaria, cu tot cu ungurii care trăiau acolo. De ce ungurii care trăiesc în aceste teritorii n-ar avea dreptul să se realipească Ungariei?”, se întreabă George Friedman. Efectul de domino al unui eventual rezultat pro-independenţă la referendumul din Scoţia nu va putea fi stăpânit şi va depăşi categoric graniţele Europei, crede fondatorul Stratfor, conform sursei citate.
Eu, unul, cred că ungurii vor dobândi autonomie în stil “domino” în România cam când îşi vor vedea ceafa. Rând pe rând, ca la domino… Până atunci însă, “prezicătorul” lor ar trebui să-şi pună un mare “P” în dreptul analizelor lui preţioase. Poate chiar două: Publicitate şi Propagandă.
Coaliția Sectorului Cultural Independent a realizat in urma cu un an un chestionar, in randul a 25 de ONG-uri care au colaborat cu ICR, in vederea imbunatatirii Programului Cantemir, lansat în 2006 ca un program de co-finanțare al Institutului Cultural Român, “dedicat proiectelor culturale desfășurate în străinătate”. Majoritatea celor care au raspuns chestionarului a sustinut ca nu va mai colabora cu ICR-ul, din motive ce merg de la calificarea relatiei cu Institutul condus de HR Patapievici drept “infioratoare” pana la afirmatia ca “ICR mi se pare una dintre cele mai corupte institutii din Romania!”. 56% dintre cei chestionati au declarat ca nu vor mai colabora cu ICR-ul. “Prefer fondurile private care scutesc de birocratia romaneasca, inutila si ridicola si de sistemul de nepotisme in care nu vreau sa fiu integrat!”, a justificat responsabilul uneia dintre organizatiile chestionate. Cumetriile nu au lipsit nici din acest Program. De exemplu, caricaturistul revistei 22 a GDS, Grup din care face parte si Patapievici, Dan Perjovschi, a beneficiat de finantarea participarii la Bienala de Artă Contemporană de la Sydney impreuna cu sotia lui, Lia. Din acelasi Program Cantemir – ce sacrilegiu! – a fost finantata si expozitia satanista si pornografica de la Bochum, realizata de Sorin Tara si Alexandru Radvan (o mostra mai sus) si integrata in “Zilele culturii romanesti in Bazinul Ruhrului”, care a scandalizat si oripilat opinia publica romaneasca. Proiectul lui Patapievici, pus in aplicare, de opt ani, “sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei domnul Traian Basescu”, tinteste destructurarea identitara a natiunii si este parte a ansamblului de masuri anti-umane conceput de Scoala de la Frankfurt, atat de laudata de neo-kominternistul Vladimir Tismaneanu. La intrebarea “Considerati ca Programul Cantemir reuseste sa creasca vizibilitatea si accesibilitatea culturii romane in strainatate, încurajeaza cooperarea culturala si a dialogului intercultural?” numai 16% dintre respondenti au raspuns “Da” si 8% “In mare masura”, 48% considerand ca doar “Partial” si 28% “Insuficient”. Chestionarul poate fi consultat integral aici – DOCUMENT PDF. In baza acestuia, Coalitia culturala a realizat un studiu pe care l-a remis conducerii ICR. Cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat, nici pana azi. Va oferim in continuare continutul acestui studiu:
Propuneri de îmbunătăţire a Programului CANTEMIR mecanism de finanțare al Institutului Cultural Român
document realizat de Coaliția Sectorului Cultural Independent
Dacǎ se doreşte cu adevǎrat redresarea ţǎrii, trebuie sǎ se taie rǎul de la rǎdǎcinǎ, şi aceasta se poate face numai stabilind RASPUNDERILE, fǎrǎ nici o excepţie şi fǎrǎ nici o ingerinţǎ politicǎ internǎ sau externǎ.
“Din păcate însă, acest model de instituţie normală este tratat prosteşte şi de politicieni, şi de o parte a presei, şi de un segment de public care a fost expus, ani la rînd, propagandei deşănţate a unor indivizi din mass-media – de la Victor Roncea la Mihai Gâdea –, care sînt incapabili de o discuţie argumentată. Ei ştiu doar să lanseze atacuri şi campanii defăimătoare. Decizia Guvernului de a trece ICR în subordinea Parlamentului este în bună parte consecinţa acestui „curent“ aberant al opiniei publice…”, am aflat ca a scris in Dilema mogulului filo-rus Dinu Patriciu redactorul sef Marius Vasilescu, proclamat “cel mai sexy intelectual” al lui Andrei Plesu (?!), un serios concurent de-al scriitoarei de top si top-less Mihaela Radulescu (foto “in familie”, alaturi de clientul ICR, Cacartarescu). Editorialul lui Vasy in care e cainat bietul Pata este intitulat nici mai mult nici mai putin decat “Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici“. Sa fi fost vorba in titlu de ziarul “Adevarul” al aceluiasi stapan, caci e clar ca nu a avut timp sa afle adevarul chiar de la tatal si mama-omida intelectuanalilor lui Patriciu, bulibasa Plesu, pentru ca academicianul Buzura dezvaluie ca, in ceea ce priveste ICR, rectorianul Plesu avea aceeasi viziune cu premierul Ponta, dorindu-l la sanul Parlamentului (vedetiDezvaluirile lui Augustin Buzura despre ICR: Plesu voia sa stea sub Parlament. Despre Patapievici: “Ziua, om de știință, noaptea, prostituată!” »). Deci, iata, o noua dilema, ba chiar o trilema, ca tot am auzit ca la Dilema vara asta se poarta trisexualitatea, politica desigur. 🙂
Dincolo de brasoavele lui Vasy despre Pata si ai lui nu pot decat sa ma amuz cum amploaiatul lui Patriciu pune in aceeasi balanta spatiul meu de activitate publicistica – Blogul Victor Roncea – cu ditamai uzina de presa care este Antena 3 cu al sau realizator vizibil seara de seara, jurnalistul Mihai Gadea, director totodata peste afacerea de milioane a trustului Intact, aflata azi in topul audientei TV din Romania. Multumesc, ce sa zic?! Sunt onorat, desi eu am scris intotdeanua despre profitorii tuturor regimurilor mai mult pentru Basescu, ca sustinator – unii zic tampit – de-al lui, si nu incasand salariu de la devalizatorul Romaniei Patriciu, ca Marius Vasilescu sau de la Voiculescu, ca Mihai Gadea (sau incasand 1.000.000 – un milion de euro de la Vintu, ca colonelul Turcescu)! Macar, vorba dilematicului, am creat un curent. Ceea ce, un om de valoarea fizicianului scatofag Horia Roman Patapievici nu a reusit inca, in ciuda resurselor sale – materiale nu intelectuale -, nelimitate. Asemenea, Plesu si Liiceanu. Sa luam, de exemplu, modelul filosofului legionar Noica, de la care se revendica, pentru PR si marketing, atarnatorii de la Paltinis si de la a carui nastere se implinesc astazi 103 ani fara nici o manifestare publica, academica, din partea profitorilor lui, Pat si Patason, alias Lesu si Pliiceanu, mai cunoscut drept Liicheanu, Liigheanu sau Plagiiceanu. Unde sunt sutele de oameni care-i cauta si urmeaza zilnic, unde este curentul literar, eseistic, filosofic pe care l-au creat, in cei 22 de ani de ocupatie de tip sovietic a spatiului cultural romanesc? Iata, inca o dilema pe adresa lui Mariusica cel sexyca.
Din aceeasi gama dilematica se remarca si un alt aparator al Pataplesului, recte caricaturistul Devis Grebu, alias Devil Rebu, care m-a portretizat si pe mine intr-o serie de ipostaze simpatice prin caricaturile lui de presa (vedetiaici, aici, aici si aici), pe vremea cand era platit de cel de-al doilea mogul filo-rus din tabara anti-Basescu si anti-Romania: Sorin Ovidiu Vintu, sponsorul Volvo-ului de sub fundul lui Patapievici, conform Agentiei Nationale de Investigatii. Iata ce a putut sa debitez sustinatorul aferatului Patapievici, finutul sinecurist ICR, unei cunostinte de-a mea din spatiul online:
Elegantul intelectual ICR Debil Rebu despre un jurnalist roman si munca lui: “blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea” 🙂
“Socat fara margini la descoperirea unei postari laudative a unei poze a “capitanului” Zelea etc… cu nu stiu (si nici nu ma intereseaza ) ce ocazie/aniversare a miscarii legionare, preluata de unul/una dintre voi (ezit/evit sa identific – deocamdata – autorul/oarea) de pe blogul scursorii scabroase, legionarul scelerat-violent Victor Roncea ( frate-sau nu-i mai breaz ). Credeti-ma, ii stiu bine pe amandoi, mai ales pe acest imund Victor si, de altfel sunt convins ca si cei de mai sus dintre voi care profeseaza in domeniul jurnalismului il/ii stiu nu mai putin bine decat mine. In consecinta vreau sa cred, chiar sper din toata fibra sufletului meu ca postarea a fost facuta din neatentie, iar legatura pe acest spatiu cu scarba sus-amintita se datoreaza naivitatii si/sau superficialitatii in alegerea celor cu care doriti sa comentati, sa compatimiti, sa sustineti cauze drepte in comun, sa nu va fie rusine sau chiar sila de a va afla alaturi, in orice situatie… Dar, inca socat profund de descoperire, m-am precipitat pe blogul cu pricina si, in afara constatarii – cu sila – a catorva scarbosenii (texte scrise la adresa lui Patapievici de catre Eugen Mihaescu, un xxx, xxx, xxx, xxx/xxx, xxx, un xxx de xxx pe care il cunosc personal mult mai bine decat pe Roncea ) si a unei multitudini de ode legionare proprii sau combinate cu un alt blog legionar – “ZiaristiOnline.Ro“… am constatat cu stupoare ca avem un numar impresionant de “prieteni comuni”, voi. Acest surprinzator fapt m-a determinat sa va transmit de indata “numai” trei vome dezgustatoare preluate de pe aceste bloguri, care – sper – va vor lamuri ( daca nu cumva erati deja ) asupra acestui personaj cum nu se poate mai nociv. Vi le trimit si astept – cu nerabdare (fara intarziere) – v-o cer chiar, din prietenie si apreciere – reactia voastra individuala imediata cu privire la relatia voastra cu “el”, de acum incolo. Multumesc pentru intelegere. – Devis Grebu”
Domnul Eugen Mihaescu, artist plastic anticomunist faimos in intreaga lume, il pune la punct pe scremutul g/rebut al lui Patapievici: “Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez”
“Acest individ ar fi trebuit sa se numeasca REBU si nu Grebu si e ilustrarea proverbului: “Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti!” L-am ajutat cand a ajuns la New York (dupa ce si-a lasat samanta pe doua continente si si-a parasit progeniturile in Israel si Franta) si l-am prezentat la “The New York Magazine”. Acolo a avut proasta inspiratie sa ceara sa fie favorizat pentru ca, vezi Doamne, e evreu. J.C.Suares, (care si el e evreu!) – amicul meu – n-a vrut sa lucreze cu el din acest motiv. L-am dus apoi la Jerelle Kraus care era art director la “The New York Times” in acea perioada si care l-a si gazduit pana nesimtitul i-a spus de la obraz ca nu-i mai plateste chirie daca nu ii da de lucru. In fine, mizerii din astea. Apoi a inceput sa scrie la toata lumea ca ii fur ideile si, bineinteles, i-a scos din sarite pe toti redactorii care au incetat sa-l mai solicite. Pentru toate astea sunt vinovat eu, se pare, din moment ce ma injura in halul asta. Nu e prima data ca sunt astfel “rasplatit” si nici ultima data! Ultima oara l-am vazut acum vreo 20 de ani intr-o statie de metrou, la N.Y. si a luat-o la fuga de frica sa nu-l cocosez. Un nenorocit, unul dintre sutele de mii de evrei care s-au intors in Romania ca sa o praduiasca si sa ne insulte din nou.
Nicolae Ceausescu: „Unii își vor apleca urechea spre tot felul de momeli și promisiuni ale cercurilor străine, fiindcă, din păcate, există încă oameni slabi, fără repere morale, dispuși să-și vândă serviciile pentru o monedă sau două – galbeni sau arginţi, pentru un bol de linte sau gulaș…”
Daca despre Monica Macovei stim ca s-a convertit – vorba lui Tismaneanu – de la comunism la greco-catolicism, in ce-l priveste pe “liderul spiritual” al PDL nu este deloc clar de la ce la ce s-a “convertit”, cand el s-a declarat public drept ateu. Un ateu “de dreapta”, ce-i drept. Ca si Monica Macovei, sustinatoarea infocata a lesbianismului si homosexualitatii, inclusiv prin programe scolare. (Conform HJ nr. 6727/25.10.1996a Judecatoriei Sectorului 2 Monica Luisa Macovei este membra fondatoare si de onoare a asociatiei homosexualilor si lesbienelor ACCEPT).
“Mai grav decât faptul că România a ajuns colonie, lucru pe care eu îl spun de ani de zile, nu pot să apreciez că ar fi altceva”, afirma amar analistul economic Ilie Serbanescu, cu privire la situatia de azi, de dupa lovitura de palat.
Asadar, daca Basescu vrea sa se intoarca la Cotroceni, peste 20 de zile, va trebui mai intai de toate sa se debaraseze de aceste deseuri ideopolitice, care il trag in jos, iremediabil, spre haul de unde nimeni nu mai are scapare. Numai apelul sincer la oamenii simpli dar care imbratiseaza valorile autentice ale natiunii – atat de batjocorite de “alesii” ICR, cu o ura viscerala fata de poporul roman si tot ce-i romanesc -, il mai poate salva pe capitanul Basescu, comandantul de cursa lunga al politicii romanesti
Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Si o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam ultimii zece anii a frământărilor noastre politice, si încearcă a stabili în acest cadru viata de nădejdi, de luptă si de suferintă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta numai putin evreu – care e o fiintă originară, poate chiar fiinta lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieste. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înteleagă de ce se chinuieste si dacă nu poate fi si altfel, Iosef Hechter trăieste lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornind pe calea rationalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârseste prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghită Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însusită si de evrei (cel putin de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai putin străină evreului de azi care, înclestat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteste să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă si se chinuieste; si că nu se poate altfel.
Numai că constatarea aceasta este lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea si de când sunt evreii – căci în adevăr evreii sunt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferintei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferintei lui. Si asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca si Iosef Hechter că Iuda va agoniza până la sfârsitul lumii, eu cred că pot demonstra că nu se poate altfel. Si pentru că Iosef Hechter nu o face, se îngăduie Mihail Sebastian lui Ghită Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.
A căuta problemei iudaismului o solutie generală în ordinea publică este o operatie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă si trebuie să sufere, e de la sine înteles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferintei evreilor – ceea ce nu e o solutie! Si se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sunt răi sau nedrepti, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Asa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică, o asemenea problemă implicând întotdeauna o solutie, ci pur si simplu un fapt. Evreii pot da, din punct de vedere politic, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sunt în contact. Aceste probleme îsi au, desigur, solutiile lor, bune sau rele, dar solutii. Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârsitul secolului XV, problema evreiască, izgonind pe evrei din tară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.
Aceasta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată, pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înteles. Pe ce cale si prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relatie. Conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei si ceilalti oameni, contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp si loc, sau mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – asa cum constată eroul nostru si cum cred si eu – atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Asa fiind, indicatia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinta lui trebuie să-si aibă originea în el însusi. Iar cum suferinta e o boală, pentru că rupe armonia creatiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substantial bolnav. De aici urmează că, pentru a dezlega taina suferintei permanente a lui Iuda, e nevoie să stim ce înseamnă a fi evreu.
Eu stiu că metoda obisnuită în cercetarea „chestiunii evreiesti” nu e aceasta. Antisemitii, de pildă, procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei si celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemătii. E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; rezultatele ei pot fi folosite tot asa de bine de evrei împotriva antisemitilor. Într-adevăr, cum stabilesc antisemitii vina evreilor? În cel mai bun caz, în care nu se multumesc numai cu afirmatii, prin enumeratie: se citează cazuri, unu, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemătii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sunt răufăcători? Da. Dar sunt si binefăcători ai omenirii. Sunt jecmănitori? Desigur. Dar sunt si filantropi. Sunt trădători în război? Se poate. Dar sunt si atâtia care au murit simplu si cinstit. Si asa mai departe. Deci, dacă antisemitii spun: e drept să suferiti, pentru că sunteti răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiti, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Si unii si altii. Asta înseamnă însă: nici unii, nici altii. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă.
Înapoi deci la cealaltă metodă: Iuda se chinuieste. De ce? Nu există aici un „de ce”. Iuda se chinuieste pentru că… e Iuda. În acelasi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, evreul suferă, adică e substantial bolnav. Dar atunci, ce este un evreu?
Chestiunea nu e chiar asa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?
Ziaristi Online are onoarea sa prezinte cateva dintre polemicile purtate de-a lungul anilor de profesorul Theodor Codreanu, reunite azi in lucrarea Polemici incorecte politic, aflata in curs de publicare si asupra careia vom reveni. Pana atunci:
DE LA MARXISM LA „CORECTITUDINEA POLITICĂ”
de Theodor Codreanu
Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.
Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudiniipolitice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.
În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.
Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.
Scrisă cu majuscule, sintagma PoliticalCorrectness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat. Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.
Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.
În continuarea paralelismului dintre marxism şi corectitudinea politică, William S. Lind observă că ambele ideologii au pentru evoluţia istoriei o singură explicaţie. Marxismul economic găsea cauza răului în proprietate, marxismul cultural o depistează în putere, izomorfă supraeului freudian, instrumentul „prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri”. Judecata maniheistă a luptei de clasă revine prin considerarea unor anumite grupuri ca fiind bune (în comunism, proletariatul), iar altele rele. În democraţiile occidentale rele sunt majorităţile, bune sunt minorităţile de orice fel (feministele, negrii, ţiganii, evreii, hispanicii, homosexualii, sectele etc.). Soluţia e deconstrucţia acestei ordini culturale „nedrepte”. În consecinţă, trebuie deconstruit orice text al culturii tradiţionale spre introducerea sensului corect: de la Biblie la Shakespeare, Eminescu sau Heidegger. Dacă revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către o singură minoritate – proletaria-tul, corectitudinea politică înseamnă preluarea puterii de la majoritate în beneficiul tuturor minorităţilor, arma dominaţiei fiind cultura-ideologie asumată de guverne la nivel global.
O frapantă coincidenţă se observă şi privitor la începuturile ascensiunii celor două marxisme, economic şi cultural: Primul Război Mondial, provocat pentru ca muncitorii să smulgă puterea din mâinile burgheziei. S-a reuşit în Rusia, dar tentativele au existat şi-n Europa Occidentală, în Spania, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, unde însă luarea puterii a eşuat. Doi dintre marii teoreticieni ai marxismului, Antonio Gramsci şi Georg Lukács, vor purcede încă din 1919 la revizuirea marxismului. Teza centrală a comunistului italian: câtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posibilă revoluţia comunistă. Credinţa maghiarului era că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum preconizase părintele Capitalului, atâta vreme cât muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi” de creştinism şi de cultura occidentală. Aşadar, mecanismul strict economic trebuia coroborat cu distrugerea fundamentului creştin şi cultural. În 1919, Lukács se întreba: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Această întrebare va deveni, peste ani, şi obsesia corectitudinii politice, implementată azi în sânul Uniunii Europene, creându-se două Europe, una a corectitudinii, alta a creştinismului şi a marii tradiţii culturale. Deconstrucţia lui Georg Lukács (după un stagiu de agent sovietic al Kominternului, înfiinţat de Lenin chiar în 1919) a început sub scurtul regim comunist al lui Béla Kun (Cohen), când a fost numit comisar-adjunct la Cultură. Atunci a avut el ideea genială de a introduce în şcoli educaţia sexuală care să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii erosului, convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de cultura europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor şi a ţăranilor de tradiţia burgheză. Hotărârea lui Lukács a scandalizat populaţia, inclusiv pe muncitori, confirmându-i ipoteza şi emiţând întrebarea de mai sus. Iniţiativa filosofului a căzut, dar sămânţa aruncată va da roade în următoarele decenii, creând obsesia ultimei mode în materie de eros.
În 1923, în Germania se înfiinţează un institut de cercetări care-şi propunea traducerea termenilor economici marxişti în termeni culturali. William S. Lind îl consideră anul de naştere a corectitudinii politice. Felix Weil, odrasla unui burghez putred de bogat, îmbrăţişează doctrina marxistă şi sprijină financiar asocierea institutului la Universitatea din Frankfurt, eveniment din care s-a născut Şcoala de la Frankfurt. Aceasta a avut ca axă a cercetărilor dezvoltarea culturală a marxismului. Primul director a fost un marxist fanatic, economistul austriac Carl Grünberg, căruia i-a urmat, din 1930, Max Horkheimer, considerat a fi un „marxist renegat”, în sensul revizionismului respins de Moscova, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de linia Troţki. Erezia s-a conjugat cu freudismul, născându-se freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt.
September 17th, 2014 
VR 
György Friedman, maghiarul-american plecat, ca si György Soros, dintr-un ghettou evreiesc al Budapestei, a ajuns mare. A devenit, şi el, George, a crescut şi s-a bucurat de toleranţa americanilor studiindu-l pe Marx şi acum, la bătrâneţe, s-a gândit să înfiinţeze o afacere de familie, cu soţia sa, Meredith, la piua a doua: a fondat o “agenţie privată de intelligence” – Stratfor Inc – unde, după ce a creat o platformă bazată pe analize credibile, a început să emită opinii. Păreri personale.
Posted in 
Tags: 
