Victor Roncea Blog

Dar citind stirea din Adevarul ceva si mai groaznic m-a cutremurat. Din cei recompensati, Adevarul publica numai cateva nume: membrul GDS din RM, Vitalie Ciobanu (ce merit cultural are, altul decat ca scrie la 22?), Cioculescu, Prelipceanu, Cistelecan, Mircea Mihaies si… academicianul Ioan Maximilian, trecut in paranteza cu numele lui de scena Ion Ianosi (foto), in realitate Janosi.

Janosi, decorat! Pai Janosi a fost practic un criminal al culturii romane! Culmea, desi Tismaneanu il ridica in slavi in revista lor, 22, (“Ion Ianosi este un ganditor de anvergura, un exeget subtil si pasionat al traditiei hegeliano-marxiste, dar si al lui Nietzsche, Dostoievski si Thomas Mann…” – https://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-05-19&art=456) iar Wikipedia – care pare cel mai ordinar instrument de falsificare a istoriei dupa tipicul comunist – asisderi (“gânditor de stânga”, “teoretician luminat”, etc – https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iano%C5%9Fi), tocmai Mircea Mihaies este unul dintre cei care l-a prezentat pe satrapul culturii romane de la cenzura CC al PCR Ion Janosi, in parte din adevarata sa lumina. Ciudat, dar adevarat.

Cine i-a pus presedintelui lista sub nas, (facuta de Iorgulescu din cate scrie in Adevarul) ca sa o semneze ca primarul, e sigur o reptila din specia agentilor anti-Romania infiltrati la Cotroceni (SRI, l-ati avertizat pe presedinte pe cine tine la san?). Ce ziceti de faptul ca o sa cerem retragerea decoratiei care murdareste Statul Roman pe pieptul agentului URSS Ion Janosi, insarcinat de Komintern cu sovietizarea Romaniei si eliminarea romanilor din cultura?

Pana atunci, o sa prezint chiar descrierea comisarului sovietic facuta de colegul lui de lot, Mircea Mihaies:

(…)Ca să nu rămân la simple generalităţi, am să aduc în discuţie figura unui vajnic stâlp, încă în viaţă, al comunismului românesc. Se numeşte Ion Ianoşi. Deşi relativ necunoscut marelui public, trece drept un ,guru” al extremei stângi actuale: i se dedică volume omagiale, revanşarzii sistemului comunist se prosternează în faţa lui ca în faţa unui Mesia al materialismului-ştiinţific. Ce mai, un Marx pogorât pe Dâmboviţa! Curios să-i cunosc biografia, am dat, pe Internet, peste aceste fragmente: ,Profesor de filozofie şi estetică, teoretician, autor de monografii, traducător şi recunoscut specialist în filozofia şi literatura rusă, Ion Ianoşi a studiat filologia la Cluj-Napoca şi filozofia la Sankt-Petersburg – unde avea să-şi susţină de altfel şi doctoratul în filozofie. Este autor a numeroase lucrări de filozofie, estetică, istorie literară, monografie şi memorialistică, în care sobrietatea speculaţiei se împleteşte cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor şi mentalităţilor, eseurile lui Ianoşi pledează în general pentru nuanţare şi analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecinţe ideologice şi practice devastatoare.”

Frumos, înălţător portret de intelectual umanist! Numai că fişa de dicţionar spune doar o parte a poveştii. Şi anume, aceea solară, a senectuţii ce pluteşte olimpian deasupra întâmplărilor şi faptelor. Dacă informaţiile ar fi fost complete, probabil că motivele de admiraţie ar fi pălit puţin. Am să aduc doar câteva retuşuri acestui profil, aşa cum rezultă din dicţionarele anilor ’70, ignorate de fanii cyber-space-ului: dacă tot avem obsesia preciziei, să fim precişi! Dl Ianoşi n-a absolvit facultatea la Sankt-Petersburg, cum în mod oportunist se scrie în fişa de pe site-ul ,Wikipedia”, ci la Leningrad. Ca nu cumva să ne sune clopoţeii suspiciunii în urechi, se trece sub tăcere numele universităţii: nu alta decât principala producătoare de ideologi sovietici, ,A. A. Jdanov”. O universitate binecunoscută, fireşte, pentru ideile ,anti-maniheiste”, de ,generozitate tolerantă” pe care le servea! Iar după întoarcere în ţară, cu doctorat cu tot, devine ,instructor al C.C.” al partidului comunist. Şi nu vreme de o lună-două, nu pentru o campanie electorală, ci – ţineţi-vă bine! – timp de zece ani. Mai precis, între 1955 şi 1965. Asta, în ce priveşte biografia. Despre operă, cu alt prilej!

Nu e greu de ghicit de ce au dispărut aceste elemente din prezentarea d-lui Ianoşi. În viaţă fiind, el a putut opta pentru cea mai convenabilă variantă biografică. Acceptând în ditirambica prezentare existenţa acelor tâches honteuses, ar fi însemnat să-şi aplice singur stigmatul aplicat lui Eliade & comp.: de colaboraţionism cu un regim criminal. Dar nimic nu ne poate face să uităm că în perioada în care Ion Ianoşi făcea instrucţie în Comitetul Central al partidului s-a dezlănţuit una din cele mai cumplite vânători de intelectuali din istoria României. Nu era nevoie să fii legionar (Alexandru Paleologu n-a fost, Dinu Pillat n-a fost, N. Steinhardt n-a fost, n-au fost nici Victor Valeriu Martinescu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu şi nici atâtea alte mii) pentru a înfunda beciurile puşcăriilor şi pentru a fi schingiuit de Securitate. Era suficient să nu placi ,instructorilor C.C.” pentru a nu mai vedea lumina zilei cu zecile de ani. Sau te pomeneşti că tocmai exterminarea inamicilor ideologici înseamnă ,pledoarie” pentru ,nuanţă şi analiză”, adică specialitatea ,filozofului” în cauză?

Pentru cine citeşte biografia cosmetizată a comuniştilor – mă refer, între altele, şi la penibila operă encomiastică ,Ion Ianoşi. O viaţă de cărturar” -, obsesia punerii între paranteze a episoadelor neconvenabile a atins neruşinarea. Ce-i drept, cu complicitatea unor adulatori ai ,maestrului”, care nu suflă o vorbă despre anii petrecuţi de acesta ca membru activ – ,instructor al C.C.”! – al regimului asasin al lui Gheorghiu-Dej. În schimb, despre ,instructorul C.C.” Ion Ianoşi citim, sub pana unor ucenici şi doctoranzi, multe, minunate şi fragmentare lucruri: suntem invitaţi să admirăm ,profilul intelectual”, ,figura distinsului profesor”, ,preocupările estetice”. ,Profilul” şi ,figura” sunt destul de clare pentru oricine are răbdarea să-i parcurgă lucrările indigeste, ce captează banalităţile aflate, în epocă, la îndemâna oricui.

Personal, aş fi interesat să văd în ce constau ,preocupările estetice” ale unui ,instructor al C. C.”: intră, cumva, în sfera lor şi inegalabila artă a schingiurii din anii ’50? Intră dinţii smulşi ai arestaţilor şi umilinţele cu adevărat ,artistice” despre care vorbeşte Alexandru Paleologu? Intră ,glorificarea violenţei” şi ,teatralizarea sângelui”, în care şi naziştii, şi comuniştii, s-au dovedit mari meşteri? Intră ,zelul turbat în arta torturii”? Intră înlocuirea ,bestialităţii spontane” cu una ,programatică”? Intră ,cluburile de reeducare”? Intră ,liturgia punitivă”, ,ierarhizarea ritualică” a suferinţei? Intră, mutilarea prin terfelire a sufletului, după o schingiuire trupească atroce”? Toate acestea sunt, desigur, probe ale înaltului umanism comunist.

Admiratorii săi fanatici – unii dintre ei ajunşi, în ultima vreme, ideologi ai unei stângi pe cât de primitive şi agresive, pe atât de hilare – vor susţine că Ion Ianoşi, inspiratorul lor, era un om de cabinet, o fiinţă blândă ca un înger, incapabilă să ucidă fie şi o muscă. Se prea poate. Problema priveşte apartenenţa politică a personajului: nu puteai fi ,instructor al C.C.” în anii represiunii sângeroase fără să fii complice al acelor crime. Nu de alta, dar un ,instructor” instruieşte! Dac-ar fi fost incompetent, dac-ar fi dat alte sfaturi decât cele aşteptate de călăii comunişti, Ion Ianoşi n-ar fi rezistat atât de mult în vârful ierarhiei bolşevice din România. A trebuit ca N. Ceauşescu să-şi aducă propriii oameni pentru ca Ion Ianoşi să facă pasul spre ocupaţiile pur academice.

Comuniştii români au dezvoltat o impecabilă artă a ştergerii din biografie a amănuntelor neconvenabile. Cu toţii parcă s-au născut după 1990. N-o să găseşti nici un fel de trimitere la apartenenţa la un partid criminal – toţi au fost ,distinşi profesori şi intelectuali”. Nici unul nu l-a proslăvit pe Stalin, nici unul n-a participat, din birourile capitonate, la exterminarea a clase întregi de cetăţeni nevinovaţi. Toţi au fost ,hegeliano-marxişti”. Toţi au slujit umanismul de cea mai nobilă sorginte. E dreptul ucenicilor lui Ion Ianoşi de a ridica pe înalte culmi ale excelenţei mult prea insignifianta-i operă. E dreptul (şi perversiunea) lor de a pune pe fruntea oricui vorbeşte despre un proces al comunismului stigmatul legionarismului. Dar e şi dreptul meu de a-i dispreţui pentru refuzul de a-şi asuma moştenirea comunismului. Mediocri, plicticoşi, resentimentari, turbaţi că au pierdut fotoliile de orchestră, ei încearcă astăzi, culpabilizând la kilogram, să revină acolo unde, ca fii de suflet ai ,instructorului C.C.”, erau sortiţi să ajungă: în fruntea frunţii treburilor ţării.

Ca intelectual de convingeri liberale, cred c-a sosit vremea să apăsăm pe pedala unui proces al comunismului. S-a încercat de curând la Strasbourg. Nu s-a reuşit, deocamdată, pentru că Marele Frate de la Răsărit ştie foarte bine să-şi protejeze odraslele. Am adus în discuţie un singur nume, cel al ,instructorului C.C.” Ion Ianoşi. România arată cum arată în primul rând din cauza tuturor, a urii pe care au purtat-o semenilor ce nu acceptau dogmele marxisto-leninisto-staliniste. În lipsa acestei minime recunoaşteri a vinei, toate referirile lor la fascism sunt fariseice şi contraproductive: o perdea de fum în spatele căreia se ascunde propriul trecut înspăimântător. Ca antifascist impenitent, ştiu că atâta vreme cât vor plana asupra României umbrele diverşilor ,activişti ai C.C.”, ne zbatem degeaba să ieşim din minciună şi mizerie.

Voi reveni