Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

S-au implinit sase luni…

Mihai Pelin a fost, pana vineri cand s-a stins din viata, unul dintre cei, tot mai putini, gazetari romani care au trait si au scris si inainte, si dupa 1989. Marea Ravasire nu l-a tulburat de fel, pentru ca, si inainte si dupa, facea presa si carti asa cum credea el de cuviinta, adica asa cum ii dicta constiinta. Ii deranja, prin aceasta, si pe mai-marii zilei de dinainte, si pe multi dintre cei de dupa. Ce scria si cum scria ii incomoda, si pe unii si pe altii. Pentru ca isi alegea subiecte grele, nebatatorite, ocolite din prudenta sau oportunism de majoritatea colegilor de breasla. A fost un reporter de investigatii, un detectiv prin documente secrete pe care il interesa adevarul cat mai complet si mai purificat de mistificari. Iar dupa 1989, a avut – si-a creat, probabil – sansa de acces la arhiva comunista si precomunista din istoria Romaniei, din care a valorificat si restituit publicului larg mai mult, mai prob si mai onest decat toata liota de institute si comisii prezidentiale sau guvernamentale, care mai degraba se opintesc sa instrumenteze politic o istorie inca fierbinte, decat sa o infatiseze asa cum a fost, in toata complexitatea ei. Din pacate n-a reusit sa-si termine lucrarea, coplesitoare pentru un singur om, in care s-a angajat. Stia ca nu va putea duce pana la sfarsit tot ce si-a propus, si lucra intr-o lupta crancena cu timpul, care parea sa nu mai aiba rabdare cu el. A lasat o opera care, prin dezvaluirile si deslusirile sale, se constituie intr-un rechizitoriu fara drept de apel al comunismului, dar si al imposturii anticomuniste. Un demers neegalat de incercarile similare ale unor emuli (si detractori penibili) ai sai, fie ei “cercetatori” sau “colective”. Mihai Pelin n-a fost niciun comunist inflacarat, nici un anticomunist inversnat, ci un publicist, scriitor si istoric, care s-a dorit a fi – si a fost – un lampadofor al Adevarului. De aceea, ironie a soartei, chiar denigratorii sai sunt nevoiti sa se intemeieze pe documentele date la iveala de el pentru a-si sustine propriile asertiuni.
Ne-am cunoscut personal doar de cativa ani, dar, de la bun inceput, ne-am simtit de parca am fi fost prieteni de-o viata. Interiorizat, subtil, ironic, competent, neinfricat, isi sictirea cu un dispret suveran adversarii de opinie, isi iubea profund si cu discretie prietenii. Stia lucruri bine ascunse si ciudate, dar nu le etala niciodata ostentativ si, mai ales, nu colporta, nu denigra, nu mistifica. Verdictele sale – de om aplecat spre cercetare si om al condeiului, desigur – se asezau ca o lespede definitiva peste oameni controversati si evenimente controversate. Bunaoara, Mihai al nostru i-a asezat asa cum se cuvine, in cartea istoriei, pe alti doi Mihai – ultimul rege al Romaniei, implicat intre altele in afacerea sulfuroasa a tablourilor, si capetenia securista devenita general defector, care nu inceteaza sa picure otrava in lumea romaneasca de azi.
Personaj singular al unei epoci zbuciumate, Mihai Pelin proiecteaza, si dupa disparitia sa pamanteasca, o lumina constanta a Adevarului asupra realitatii cu mari zone de umbra si efecte optice inselatoare, pe care a traversat-o cinstit si lucid. “Cronica Romana” a fost unul dintre ziarele privilegiate de scrisul lui Mihai Pelin. As zice ca acest om ar putea fi un model pentru multi dintre contemporanii sai, dar este greu sa fii asemenea lui Mihai Pelin. Daca as fi prozator, as scrie o carte despre el. Daca as fi regizor as face un film. Dar asa, fie ca Mihai sa-si gaseasca, in sfarsit, odihna crestineasca bine meritata.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email