Renegarea renegării

August 5th, 2008

Pe 28 iulie 1991, într-o scrisoare adresată lui Alexandru Paleologu, Horia-Roman Patapievici scria: “Mă doare că tatăl meu s-a amestecat cu răul din jur pentru a mă creşte pe mine în belşug. Mă doare faptul că toate cărţile prin care eu am devenit altceva decît cei pe care îi dispreţuiesc au fost cumpărate cu bani cîştigaţi prin apostazia familiei mele. Ei s-au ticăloşit nu pentru a mă salva (asta a fost graţia lui Dumnezeu şi voinţa mea), ci pentru ca eu să fiu un ticălos şi mai mare, şi anume unul cu un somn liniştit.”
În 1996 Horia-Roman Patapievici considera că această mărturisire îşi păstrase actualitatea, de vreme ce o publica în volumul “Politice” (Ed. Humanitas). Sinceritatea privirii pe care o arunca asupra biografiei tatălui său îi cîştiga, atunci, admiraţia multora. Mai precis, a acelora care încă nu înţeleseseră că Patapievici, în cursa lui frenetică după funcţii, onoruri şi indemnizaţii, era gata să spună orice. Tînărul – pe atunci – autor îşi compunea personajul: amestec de erudiţie şi de moralitate. Din experienţa lui Paleologu, el învăţase utilitatea spovedaniei. Spovedanie parţială, totuşi, căci nu aflăm din ea cum se numea răul cu care se amestecase tatăl său, în ce consta apostazia. Iar dosarul lui nu l-a văzut nimeni.
Cîţiva ani mai tîrziu, Horia-Roman Patapievici nu mai avea, probabil, nimic de dovedit. Devenise un om public, o autoritate morală, un reper. Putea să-şi caute chipul în oglinda neagră a apostaziei pe care o condamnase la propriul lui tată. Sub titlul cu iz dinastic “Atac la familia Patapievici”, Robert Turcescu îl intervieva pe 2 octombrie 2002 (”Evenimentul zilei”). Trecînd peste tot ce scrisese el însuşi, revoltat de murdăria sufletească a celor care nu făcuseră decît să repete aceleaşi lucruri, Horia-Roman Patapievici decreta: “Memoria tatălui meu n-are a fi apărată pentru că nu este murdară.” O curăţase, în doar cinci ani, urcarea fiului pe piedestal.
Radu Portocala
Vezi si