O Scrisoare deschisã adresatã Domnului Nicolae Vãcãroiu, presedintele Senatului României, de cãtre dl H.-R. Patapievici, mã obligã sã fac unele precizãri pe marginea expozitiei, atât de mediatizate si atât de penibile, a grupului Zacusca Senzual organizatã de I.C.R. Trebuie sã spun cã mã aflam la New York în zilele în care a început scandalul legat de poneiul roz, dar, în ciuda zarvei iscate din cauza svasticii, a menorei si a unor simboluri crestine defãimate, nu m-am dus sã vãd expozitia. „Du-te, totusi, m-a sfãtuit un bun cunoscãtor al obiceiurilor dâmbovitene, cãci pânã la urmã, în caz de insucces, tot vechea conducere va fi vinovatã, împreunã cu minerii, comunistii, cei ce au tras în noi si asa mai departe“. „Dacã de patru ani actuala conducere a ICR nu a reusit sã se elibereze de aceastã obsesie, înseamnã cã e foarte trist!“ i-am rãspuns, dar, spre uimirea mea, nici chiar din scrisoarea pomenitã nu puteam lipsi! La I.C.R. toate sunt foarte curate, nimeni nu furã, nimeni nu-si „sponsorizeazã“ din greu prietenii si lãudãtorii, nimeni nu se face de râs peste hotare pe banii patriei, singurele pierderi din întreaga istorie a institutiei sunt cele din epoca subsemnatului! Acestea, spune semnatarul scrisorii, sunt „rezultate în urma plasãrii pe piatã a publicatiilor ICR., între care, revistele Dilema si Cultura. Aceste debite dateazã din perioada anterioarã anului 2005, când la conducerea Institutului se afla domnul Augustin Buzura, astãzi un apropiat al posturilor de televiziune ale grupului de presã Intact (îndeosebi Antena 3), care si-a fãcut o veritabilã obsesie din ponegrirea constantã a ICR.“
Sã mã fi „apropiat“ de altii, mai slabi? În realitate, acest post de televiziune nu a fãcut decât sã comenteze oportunitatea prezentei la New York, sub egida unei institutii românesti, a unor exponate de un gust îndoielnic. Dl Patapievici a fost, de altfel, invitat sã îsi sustinã punctul de vedere. Nu a profitat de sansa ce i s-a oferit, poate si pentru cã, de fapt, asemenea gafe nu puteau fi apãrate, cu toate trimiterile la Brâncusi, Picasso etc. S-a vãzut cã agresivitatea nu mai impresioneazã si nu mai intimideazã pe nimeni. Regret, desigur, cã a trebuit sã fac aceste precizãri. Cu atât mai mult cu cât capitolul ICR îl socotisem pentru totdeauna încheiat. Am pãrãsit institutia convins cã în minunatul nostru spatiu geto-dacic nici un gând nu poate fi dus pânã la capãt. Deocamdatã nu vreau sã privesc în urmã decât în romane. În ultimii patru ani, desi erorile ICR si nerespectarea legii erau, pentru noi, cei ce lucrasem acolo, mai mult decât evidente, nu am fãcut decât sã rãspundem atacurilor ce veneau din partea noii conduceri. Faptul cã, nu o datã, inclusiv în cazul poneiului roz, suporterii de serviciu de la publicatiile arondate unui grup de interese bine consolidat nu au pierdut nici un prilej sã facã trimiteri la „epoca Buzura“, m-a obligat sã intervin. Sigur este cã, în „epoca“ respectivã, Centrele Culturale românesti din strãinãtate erau în subordinea Ministerului de Externe si a Ministerului Culturii care finantau programele si angajatii. Fundatia Culturalã Românã participa si ea pe mãsura posibilitãtilor. De fapt, în bugetul M.A.E. Fundatia nu figura nici mãcar cu numele, subventia ei se gãsea înscrisã la rubrica „Activitãti culturale, religioase si sportive pentru tineret“. Legea 356, de transformare a Fundatiei în Institut, votatã, de altfel, în unanimitate de cãtre Parlament, a fost publicatã în iulie 2004, iar subsemnatul a fost numit presedinte al ICR. în septembrie 2004 si destituit din functie, în maniera despre care am vorbit altã datã, în 17 ianuarie 2005. În toamna lui 2004, numãrul Institutelor Culturale din strãinãtate s-a mãrit de la 5 la 16. În anul cel mai bun al existentei sale, Fundatia avea un buget de aproape 30 de ori mai mic decât cel de care dispune ICR astãzi. si ce se putea face în cele douã luni – în ajunul Crãciunul si al Anului Nou – cât am rãmas la conducerea Institutului? Dar Fundatia nu a fost o „institutie complexatã, lipsitã de strategie“, cum a tinut sã o califice recent o distinsã doamnã, ci, în ciuda bugetului nesemnificativ, a colaborat cu cele mai prestigioase institutii culturale din lume. La Washington, în 1999, la programul fãcut cu Smithsonian Institution, a avut ceva mai mult de 150 de vizitatori, cat a avut expozitia de la New York, mai exact, un milion douã sute de mii, si tot cu acea ocazie a vândut traduceri de zeci de mii de dolari. N-am numãrat cu precizie participantii la manifestãrile noastre din Tokio, Beijing, Madrid, Stockholm sau Rio de Janeiro, dar sunt convins cã acestia i-au depãsit pe cei din Washington. Dar nu e momentul sã vorbesc despre dificultãtile înfiorãtoare ce trebuiau învinse, desi s-ar cuveni sã spun cã, în dorinta sa de impartialitate, puterea de atunci ajuta cu prioritate opozitia, adicã tot pe cei care astãzi beneficiazã discretionar de banul public! Dar asa se gândea pe atunci, cei în cauzã au stiut sã se plaseze mereu de partea rentabilã a baricadei, sã fie suporterii tuturor presedintilor.