Victor Roncea Blog

———– „am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere…“
Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980

———– Pe 24 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a încetat din viaţă. Moartea sa fulgerătoare ridică foarte multe semne de întrebare şi pare a veni aproape de la sine în continuarea tristei tradiţii a morţilor tipic româneşti în care singurul fapt cumplit de exact este doar acela al morţii. Poetul a murit asasinat precum Eminescu şi Labiş şi a murit nu înainte de a simţi ce înseamnă „adversitatea continuă“, dar şi prietenia sfântă a acelor oameni – rari prin valoare şi excepţionali prin genialitate – pe care i-a considerat, cu onoare şi admiraţie sacră, de-a lungul timpului, prieteni. A murit nu înainte de a fi atacat în haită, neîncetat, în viaţa de zi cu zi şi în cea literară, bătut cu bestialitate timp de peste două ore şi jumătate de mineri, în 14 iunie 1990, hăituit atât în tinereţe, cât mai ales la vârsta senectuţii, de personaje dubioase, lipsite de orice urmă de demnitate, de repere morale şi valorice… În timp ce aceia care, la începutul acestui an, îl atacau în mod diabolic şi concertat pe Cezar Ivănescu, sfidând legislaţia în vigoare şi adevărul, studiau temeinic şi din greu doctrina PCR-ului la Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, ba mai şi luau zelos notiţe în calitate de ziarişti oficiali, de-a stânga tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Cezar Ivănescu făcea greve repetate ale foamei, era urmărit de securitate, traducea din Mircea Eliade şi suporta consecinţele libertăţii sale depline: nepublicarea, marginalizarea extremă, sărăcia, lipsa unei locuinţe şi a unei cariere pe măsura valorii sale şi chiar lipsa unei slujbe cu o normă întreagă… toate acestea au continuat într-un crescendo de neînchipuit şi după anul 1989… şi până la moartea sa dorită şi provocată în mare măsură prin atacul mediatic de nesuportat declanşat în 29 ianuarie 2008.
(Accesaţi şi https://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/ , explicaţia la articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20)

De aceea voi spune acum şi mereu nu ce frumoasă este ţara mea, ci doar cât de sfântă este ţărâna ţării mele, în care morţii se transformă neîncetat în rod… şi voi spera neîncetat că undeva există un dincolo – al Păcii, al Dreptăţii şi al Luminii.

Îmi este frica doar, de fapt sunt convinsă de asta, că odată cu moartea sufletele pierd orice legătură cu ceea ce e uman, terestru. Ele se alătură Luminii şi ne uită şi îşi uită existenţa de aici. Noi reuşim să mai intrăm în contact doar cu o anume energie remanentă, cu ceva care nu şi-a încheiat combustia, cu încă o formă a existenţei corporale care are totuşi legături cu justiţia umană, cu tot ceea ce este încă pământesc, cu arderea unui ciclu existenţial („nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“, cumplit vers, mie îmi spune la un mod tranşant şi traumatizant şi că tot ce e din această lume se va închide şi judeca aici, Totul: şi crima şi iubirea.). Şi de aceea ce au făcut domnii Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi cei care le-au determinat acţiunile este cu atât mai cumplit. Şi-au luat asupra lor şi asupra celor dragi lor un teribil blestem, blestem de sânge şi de moarte.

———– „tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“

„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“
Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978

———– ———–„A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“

„Iertarea, în sensul scripturii înseamnă că se naşte din iubire şi trebuie să ducă la vindecare. Nu e cu putinţă iertarea fără vindecare şi spuneam «de veţi ierta păcatele şi tatăl vostru vă va ierta». Deci, dintr-o dată descoperi pe Dumnezeu ca tată, şi în calitatea mea de fiu al părintelui ceresc, atunci iubirea din fire se revarsă în mine, în fiul şi de la mine se revarsă asupra semenului meu. Dar această înseamnă iertarea, iertarea răului? tolerarea răului? Ferească Dumnezeu. A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului. Eu pot să-l iubesc şi trebuie să-l iubesc pe om chiar atunci când el este supus unei pedepse. Dar pedeapsa păcatul pedepseşte, căci se zice «păcatul îşi caută vinovatul». Bunăoară, şi-mi spuneam azi-dimineaţă, când Mântuitorul era răstignit pe cruce şi între doi tâlhari, Tatăl îl iubea pe Fiul? Da, nici vorbă că-l iubea. Îl iubea tocmai în jertfa lui, dar Fiul suferea. Suferea pentru păcatele noastre. Şi-atunci, a iubi înseamnă a te strădui să se reverse iubirea purificatoare în semenul tău, pentru vindecarea lui. Şi dacă el nu vrea, spunea Mântuitorul în altă parte: «de-ţi greşeşte fratele tău, mustră-l. /…/ De n-ascultă nici aşa, supune-l bisericii, soborului, judecăţii. Dacă n-ascultă nici de ea înseamnă că e un păgân şi trebuie să te fereşti, ca să nu te contaminezi, dar tot trebuie să continui să-l iubeşti. Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui!».“
Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

———– ———–„aceasta e marea tragedie a acestor decenii“
Dacă omul acesta [Nichifor Crainic] n-ar fi stat în închisoare atâta vreme – vreo 14 ani şi ceva – tocmai anii de maturitate, ar fi lăsat o operă bogată. Şi aceasta e marea tragedie a acestor decenii.
Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

———– ———– „A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările.“

„[Nae Ionescu] A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările. Kant mi se pare că a scris pe la cincizeci de ani Critica raţiunii pure. Dar n-are importanţă. Beethoven spunea că atunci când un om e la treizeci de ani filosof, e un monstru. Nemţii cer eine inerliche Reife – o coacere interioară. Eu am citit Critica raţiunii pure ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului. Dar a trebuit să fac optzeci de ani. Vorba lui Romano Guardini…“
Petre Ţuţea, martie 1990

———– ———– „asta după ce mă vor fi otrăvit“