Victor Roncea Blog

Scriitorul Augustin Buzura vorbeşte despre relaţia sa cu ofiţerii de Securitate pe care i-a cunoscut.

Există în arhivele Securităţii vreun dosar în care să figuraţi drept colaborator al acesteia, cu numele de cod „Gusti“?
Am şase dosare de urmărire, dar nu am figurat şi nu figurez în nici unul drept colaborator al Securităţii şi nici nu există vreo sentinţă a CNSAS în care să se spună aşa ceva. Despre numele de cod se ştie că securiştii dădeau asemenea nume nu numai turnătorilor, ci şi tuturor celor urmăriţi. Din dosarele mele de urmărire am aflat că, în afară de „Gusti“, aveam şi altele, printre care foarte frecvent era, nu ştiu de ce, „Oşanu“.

I-aţi cunoscut pe ofiţerii de Securitate care au scris în rapoartele lor că făceaţi o muncă de informator?
Pe unii nu i-am întâlnit. Florian Oprea era locotenent când m-a luat în primire, iar în 13 decembrie 1990, când mi s-a închis dosarul de urmărire, ajunsese colonel. Dar din miile sau zecile de mii de cititori care-mi cereau autografe sau mă opreau pe stradă, nu puteam şti care este ofiţer şi care simplu cititor, ori vreun om care se iluziona că îl voi putea ajuta într-un fel sau altul… Unii voiau să-mi spună cum se trăieşte în închisori, unde se pregăteşte vreo grevă sau doreau să afle adresele Monicăi Lovinescu, ale celor de la Europa Liberă sau ale Amnesty International… De obicei spuneam exact ce credeam… Cititor sau securist, le răspundeam fără rezerve şi precauţii, căci, la rândul meu, eram interesat să-i cunosc pentru a afla ce doresc de la mine şi cât ştiu despre mine…

Cum reacţionaţi atunci, dacă nu ştiaţi cine e securist sau admirator?
Trebuia să mă apăr şi, totodată, să-i descriu pe cât posibil în cărţile mele. Sunt scriitor şi am obligaţia să cunosc lumea în care trăiesc. Toţi scriitorii cinstiţi, care au fost în aceste situaţii, au dorit acelaşi lucru: să-şi cunoască adversarii. Iată ce spune căpitanul de informaţii Cinka despre o întâlnire cu un tânăr dramaturg, Vaclav Havel, devenit mai târziu celebru: „Convorbirea cu Havel s-a încheiat cu sugestia mea că, în caz de nevoie, îl voi contacta din nou. A fost de acord şi a spus că şi el e foarte bucuros că a discutat cu noi, deoarece i-am furnizat material pentru viitoarele lui încercări literare“. Aşa au făcut şi alţii. Ar fi absurd să răspund de cele scrise de diverşii ofiţeri în numeroasele lor rapoarte. Toţi aspirau la grade şi toţi se străduiau să le dovedească superiorilor că îşi fac meseria. Nu trebuie ignorat faptul că îmi înregistrau convorbirile telefonice, cum s-a văzut din dosarele mele. Plus că, diverşi prieteni, imposibil de bănuit de către cei mai mulţi, turnau fără ruşine. Am avut 56 de turnători. Pe mulţi i-am bănuit de la început. Pe alţii i-am recunoscut după scris atunci când mi-am cercetat dosarul… Nu puţini erau persoane importante.

Ce fel de relaţie aveaţi cu ofiţerii de Securitate care vă supravegheau?
Ei aveau anumite idei fixe şi, de multe ori, mă ameninţau: „La ce vă foloseşte? Vedeţi, aveţi copii şi nu se ştie…“. Discuţia noastră dovedeşte că nu mi-a folosit la nimic. Despre ce vorbeam şi ce scriam, securiştii erau avertizaţi din timp de turnătorii de care nu m-am ferit niciodată. La un moment dat, din patru colegi de birou, câţi eram la „Tribuna“, trei dădeau informări despre ce spuneam sau comentau în scris textele mele deja apărute.

Cum se materializau turnătoriile colegilor?
După câteva „erori“ de ale mele, mă chema primul-secretar al judeţului sau secretarul cu propaganda să mă mustre ori să mă avertizeze că îmi voi pierde postul. Uneori, din aceleaşi motive, eram chemat la Secţia de Propagandă a C.C. din Bucureşti, unde mi se cerea să-mi retrag semnătura de pe diversele proteste. Alteori eram somat să mă desolidarizez în scris de Europa Liberă. Adesea îi speriam fără să vreau. Petre Enache, secretarul C.C. cu propaganda, s-a interesat ce mai citesc şi eu i-am spus sincer: „Aceşti bolnavi care ne guvernează“ – carte pe care o aveam din întâmplare în buzunar. Mi-a făcut, îngrozit, cunoscutul semn că sunt microfoane, drept pentru care mi-a recitat câteva dintre cuvântările lui Ceauşescu. Mai frică îmi era când, ore întregi, şeful Inspectoratului mă ţinea într-o sală de aşteptare din sediul Securităţii din Strada Traian, după care mă trimitea acasă fără să-mi spună de ce am fost chemat.

În cursul conversaţiilor purtate cu ofiţerii de Securitate, vi s-a părut că încearcă să obţină anumite informaţii de la dumneavoastră?
Da. Aveau cam trei obsesii: a) dacă am trimis vreun manuscris al meu în străinătate; b) ce relaţii am în Vest şi mai ales la Europa Liberă şi c) dacă scriitorii vor să facă ceva, vreo acţiune, vreun act de solidarizare. De această solidarizare se temeau foarte tare. Alţi scriitori, din alte ţări socialiste, o făcuseră cu mare succes. Această obsesie i-a determinat să desfiinţeze Organizaţia de partid a scriitorilor din Bucureşti şi să amâne convocarea şedinţelor de Consiliu al Uniunii Scriitorilor. Căci aici se spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Adesea mă mai căutau să-mi afle părerea şi despre unele cuvântări ale lui Ceauşescu.

Cum l-aţi cunoscut pe Ilie Merce?
L-am cunoscut în contextul discuţiilor nesfârşite pe marginea romanului meu „Refugii“, trimis tot mai „sus“ de către numeroasele cenzuri care, pasămite, erau desfiinţate. La domnul Ilie Merce am fost trimis de Consiliul Culturii pentru a da explicaţii în legătură cu greva din Valea Jiului despre care se spunea că am scris în romanele mele – „Refugii“ şi „Drumul cenuşii“. Eu locuiam în Cluj, iar drumul până în Bucureşti era, pentru mine, foarte scump. Veneam rar, doar pentru a discuta cu cenzorii sau la rarele şedinţe de Consiliu, la Uniune. Am scris şi despre împrejurările în care am fost vizitat acasă de el. Tocmai tipărisem în „România literară“ un fragment de roman intitulat „Opriţi nebunul!“, pe marginea căruia Emil Hurezeanu a scris un foarte bun editorial. La fel şi Vlad Georgescu. Drept urmare, am fost vizitat acasă de vârfurile Securităţii din acel moment. Am scris şi despre asta, dar la noi, deşi nimeni nu citeşte, toţi acuză.

Aţi apelat vreodată la Merce pentru a vă ajuta?
Am apelat chiar şi la Ceauşescu să-mi permită să plec din Cluj, căci Octavian Paler şi Adrian Păunescu îmi oferiseră nişte posturi. Ca ziarist aveai nevoie de această aprobare. Răspunsul lui Ceauşescu a fost fără echivoc: „Trebuiesc întărite oraşele tradiţionale…“. A pledat pentru mine, dar fără succes, şi Gogu Rădulescu, însă Ceauşescu l-a refuzat şi pe el. Gogu Rădulescu le-a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la Gospodăria C.C. multor scriitori şi oameni de artă, pe mine însă nu a reuşit să mă ajute. I-am spus şi domnului Merce pentru că această dorinţă nu mi-am ascuns-o niciodată.

V-aţi exprimat vreo nemulţumire faţă de Merce, astfel încât el din proprie iniţiativă să încerce să vă ajute?
Da. Atâta doar că ceea ce i-am spus am scris cu ceva timp mai înainte în zecile de interviuri publicate, în şedinţele de partid sau în notele de protest adresate partidului. Am spus întotdeauna ce cred. Nu mi-a păsat să merg împotriva curentului. Fac acelaşi lucru şi astăzi.

Vi s-a propus vreodată să semnaţi un angajament cu organele de Securitate sau să le furnizaţi verbal informaţii?
Nu, niciodată. Şi nici nu cred că ar fi dorit, fiindcă le-ar fi dispărut unul dintre cele mai importante obiecte ale muncii.

Credeţi că pentru Securitate ar fi fost un mare succes dacă un ofiţer raporta că v-a racolat ca informator?
Un foarte mare succes, nu am nici o îndoială. Dar nu cred că aş fi putut trăi făcând un asemenea gest. Mi-ar fi fost greaţă de mine. Nu cred că aş mai fi reuşit să scriu un singur rând.