Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

REPORTER ÎN BASARABIA DE SUD
de Tudor Cires , Simona Lazar

La Odessa, singurul ţărm de unde Eminescu a privit îndelung marea, nu se găseşte un loc pentru bustul poetului naţional al românilor.
În august 1885, Eminescu trimitea o scrisoare prietenului său, Burlă, la două săptămâni după sosirea la Odessa, unde urma o cură de însănătoşire. “Duşmanul cel mare al singurătăţii mele”, scria marele poet, “e urâtul. Persoanele care sunt aici nu vorbesc decât ruseşte sau leşeşte… Astfel, deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut… Vântul şi valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor şi nopţilor care se scurg uniform şi monoton, ca bătăile unui ceasornic de perete. Rogu-te, dar, să nu mă uiţi aici, irosit printre ruşi.” Eminescu îi mai scria lui Burlă că are nevoie de 100 de ruble pentru plata tratamentului, a vizei şi a biletului de întoarcere, dar şi a unei camere închiriate vreo două zile, la Odessa, pentru rezolvarea acestor treburi.

ÎN VECINĂTATEA SECURITĂŢII UCRAINENE…
Am vizitat şi noi, iarna aceasta, locurile legate de trecerea lui Eminescu prin Odessa. Primul este casa doctorului Iachimowicz, care l-a consultat şi în sanatoriul căruia a stat o lună şi jumătate, pentru tratament. Al doilea este Hotelul Strasbourg, pe Bulevardul Ecaterina, unde poetul a poposit, în aşteptarea banilor (“nervum rerum gerendarum”) de acasă. Clădirea mai există. Se intră printr-un gang într-o curte interioară, ca de han, şi se urcă pe scări de lemn la camerele dispuse de-a lungul unei verande-balcon, lungă, cu podea scârţâitoare, putredă. Construcţia (lipită, surprinzător, de sediul Securităţii Regionale Odessa) nu mai adăposteşte, azi, un hotel, dar ar fi meritat, poate, aşezarea unei plăci comemorative care să menţioneze trecerea poetului prin acel loc. Când am intrat în curte, cu aparatele de fotografiat la vedere, dinspre temuta clădire învecinată ne-au urmărit câteva persoane intrigate. S-au lămurit curând că nu aveam intenţii… teroriste.

DECAPITAREA POETULUI
Dincolo de istoria literară, există, la Odessa, o poveste ciudată, legată de bustul poetului, sculptat de artistul plastic român Alexandru Pană şi instalat pe Bulevardul Francez, în 1995. Autorităţile odessite au acceptat amplasarea lui în faţa Universităţii de Limbi Străine din Odessa, înconjurat de tei şi orientat cu faţa spre Marea Neagră (se pare că Odessa este singurul loc unde poetul ar fi privit, tihnit, marea, pe care o cântă în versurile lui). Cam tot pe atunci, “în contrapartidă”, românii îl primeau cu braţele deschise pe Taras Şevcenko, scriitor naţional al ucrainenilor şi reprezentant important al romantismului literar slav, al cărui bust a fost instalat într-un spaţiu superb, în Parcul Herăstrău, cu privirea spre întinderea lacului. Bustul de bronz al poetului care spunea, în “Caucazul”, “Sufletul nostru nu poate muri, libertatea nu moare niciodată” are şi azi un loc privilegiat în parcul bucureştean. În 1999, la Odessa, bustul lui Eminescu a dispărut, într-o noapte de noiembrie, fiind smuls de pe postament prin tăierea vergii de metal care îl fixa pe soclu. Statuia fusese adusă de la Bucureşti şi instalată la Odessa de muncitorii firmei ARCOM, care lucrau, în 1995, la construirea Combinatului Siderurgic Krivoi Rog. Venirea, la Odessa, în lanţ de basculante şi macarale, a muncitorilor români a înfiorat, atunci, oraşul, pentru care amintirea administraţiei române în timpul celui de-al doilea război mondial nu era prea îndepărtată. Furtul bustului din bronz a fost anchetat de poliţia locală, care nu a ajuns la vreun rezultat palpabil. De atunci, au trecut 10 ani. Postamentul decapitat a fost jupuit de marmură de către vandali locali şi arată jalnic. În mai 2003, la Odessa a fost adus un alt bust al lui Eminescu, operă a sculptorului Marcel Mănăstireanu, donat de municipiul Botoşani. În şase ani, Consulatul României la Odessa – în incinta căruia se află, acum, plăsmuirea artistică a ultimului romantic european – nu a putut convinge autorităţile locale să aprobe reinstalarea bustului într-un loc privilegiat din oraş, în ciuda numeroaselor intervenţii făcute. Un asemenea loc, ne spunea scriitorul Vadim Bacinschi, ar putea fi pe Bulevardul Alexandrovski, faţă în faţă cu monumentul poetului polonez Adam Mickiewicz.

GUSTUL ÎNSTRĂINĂRII
Pe de altă parte, mai există şi o problemă legată de perceperea lui Eminescu drept poet român. Spre deosebire de regiunea Cernăuţi (Bucovina de Nord istorică) unde majoritatea etnicilor români se declară ca atare, în regiunea Odessa, la recensământul din 2001, doar 724 de persoane au fost declarate ca fiind români, restul, până la aproape 130.000, fiind “încurajaţi” să se declare ca fiind “etnici moldoveni”. Este, ne spunea tot Vadim Bacinschi, una din dogmele ideologiei totalitare lansată la Chişinău şi preluată la Kiev. Se porneşte de la aşa-zisa limbă moldovenească vorbită, chipurile, de moldoveni. Logica: dacă ei vorbesc “moldoveneasca”, nu româna, înseamnă că sunt un popor aparte, “moldovenesc”, deosebit de cel român. În cazul acesta, de ce ar cere Bucureştiul o atenţie sporită din partea autorităţilor ucrainene pentru cele câteva sute de etnici români autodeclaraţi, dacă azerii, afganii, coreenii sunt, în regiunea Odessa, mai mulţi decât românii!? De ce ar cere un loc pentru “Eminescu, poetul naţional al românilor”, când în şcoli el este studiat drept clasic al “literaturii moldoveneşti”, după manuale făcute la Chişinău de apologeţii moldovenismului? Asta în condiţiile în care literatura şi tipăriturile din România nu pot intra în Ucraina prin punctele vamale. La întrebarea “va mai exista vreodată un bust al lui Eminescu, la Odessa?” am putea răspunde astfel: “Poate. În ziua în care va fi adus unul de la Chişinău, iar pe postament se va scrie: «Mihai Eminescu, poet moldovean»”. Bustul aflat în incinta Consulatului României la Odessa, deocamdată, va simţi, ca şi poetul odinioară, gustul înstrăinării…

Glossă pentru cei şapte tei eminescieni
Aprilie 1996. “Luna curăţeniei”, în toate cele trei mari oraşe: Bucureşti, Chişinău şi Odessa, legate printr-un “nu-ştiu-ce”. Propagandă pentru replantarea pădurilor: preşedinţi ieşiţi în decor, dând cu sapa şi târnăcopul. Sunt plantate hectare de pomi fructiferi, din roadele cărora se vor face samahoncă şi lichioruri. Dar, uite care a fost ideea mea: împreună cu Sandu Dorogan, preşedintele Tele-radio Moldova, am cumpărat, în număr fără soţ, puieţi de tei crescuţi în Basarabia din sămânţă dâmboviţeană. I-am dus, apoi, la Odessa unde, împreună cu consulul României, Mircea Bonciu, i-am plantat, să vegheze singurătatea poetului.
“S-aud pe valuri vânt,/ Din munte talanga,/ Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga”…

Testamentul poetului se putea împlini, acolo, la malul mării, la Odessa. Un val înspumat, un tei. Şapte tei. Au crescut, după aceea, o vreme, dând mugure, frunză, floare, făcând umbră…

Până-ntr-o zi, când o ploaie acidă le-a vestejit frunza şi le-a uscat rădăcina. Bănuiesc o mână criminală, care a turnat otravă lângă tulpinile tinere. Teii aceştia, fără soţ, ca şi plopii, păreau în mintea unora prea plini de sevă românească. “Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”… Însă poţi să rămâi “la toate rece”, cum îndeamnă Poetul?

Tudor Cireş / Jurnalul National / 24/02/2009
Al doilea bust al lui Eminescu este adăpostit în curtea Consulatului României la Odessa
Foto: Tudor Cireş/ Jurnalul Naţional

Alte articole ale lui Tudor Cires:
Reporter în Basarabia de Sud: “Subversiva” limbă română
Moldoveni versus români: un reflex stalinist în Basarabia de Sud. Deznaţionalizarea românilor din Ucraina se face subtil, încet şi sigur.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email