Începând de ieri Telejurnalul TVR prezintă, timp de şapte zile, o serie de reportaje speciale despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Mineriada din 13-15 iunie 1990, realizată de cunoscutul jurnalist al televiziunii naţionale Cristian Răuţu. Victor Roncea, dar şi fostul pro-contra băsist George Roncea, printre cei intervievaţi. Felicitări TVR!
TVR a creat şi pagina specială de Facebook.com/Mineriada.Video de la primul reportaj, mai jos:
Piaţa Universităţii – Zona liberă de neocomunism. După 25 de ani
Se împlinesc 25 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie. Televiziunea Română difuzează o serie de materiale despre evenimentele de atunci, evenimente care ne-au schimbat radical destinele. Violenţele inimaginabile acum au fost declanşate de ceea ce numim “Fenomenul Piaţa Universităţii”. Iată cum s-a născut unul dintre cele mai îndelungate proteste din lume.
Primele alegeri după Revoluţie erau anunţate pentru data de 20 mai 1990. 73 de partide şi formaţiuni politice erau, oficial, în cursă. De aceea, Bucureştiul era zilnic scena mitingurilor electorale şi a demonstraţiilor.
La data de 22 aprilie erau programate două mitinguri şi un marş.
Un incident minor a dus la decizia de blocare a circulaţiei, care apoi a creat fenomenul Piaţa Universităţii.
Pe 24 aprilie, Liga Studenţilor a dechis balconul şi a declarat “Zona liberă de neocomunism”.
Pe 22 aprilie au rămas în Piaţă nici 10 oameni. Peste 3 zile aveau să vină 30.000.
2009 a fost numit Anul Eminescu, căci s-au împlinit 120 de ani de lamoartea sa, iar în 2010 numărăm 120 de ani de la naştere. Încă un AnEminescu? De peste un secol, toţi anii sunt ani Eminescu pentru ceice-l merită. „Ca-n toţi anii, negreşit“, ca Moşul din legendelecopilăriei, şi el bălăcărit, Eminescu „soseşte“ şi „aduce darurimulte“, ca un Luceafăr pururi tânăr. E „om al trecutului“, „cadavru dindebara“ etc. doar pentru minţi viclene sau aiurea. AnulEminescu 2009 a început cu împlinirea ediţiei anastatice, visul luiNoica, mulţumită tenacităţii acad. Eugen Simion (şi domnia sa, şiediţia domniei sale, tot sub zodia porcăielii) şi s-a încheiat,bunăoară, cu spusele IPS Bartolomeu Anania, care ne-a reamintit căEminescu n-a fost un necredincios. În acest răstimp, Eminescu a fostmereu printre noi, pentru cine a avut urechi de auzit şi ochi să vadă.Exegeţi versaţi şi temerari ca Nae Georgescu (în „Boala şi moartea luiEminescu“) şi Theodor Codreanu (în „Eminescu – drama sacrificării“),dar şi debutanţi, ca tânăra de 22 de ani Miruna Lepus (în „DespreEminescu şi ce am învăţat descoperindu-l“), elevi şi bloggeri, sportivicu bicicleta şi cete din noua dreaptă, actori de teatru şi manelişti(„Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu“), cititoare melancolice şicenaclişti impetuoşi, iubitori şi detractori, i-au făcut, fiecare înfelul lui, prezenţa de toate zilele. A devenit, tot mai temeinicprobat, că lui Eminescu i s-a instrumentat mai întâi moartea civilă,iar apoi asasinarea din motive politice. La Catedra de Sociologie aUniversităţii Bucureşti, profesorul Ilie Bădescu şi alţi distinşiuniversitari comemorează „Anul Eminescu – 120 de ani de la ucidere“.Continuă şi cârtelile Zoililor de calibre mediocre, dar n-au prea maifost luate în seamă. Unul îl vrea pe Eminescu „reşapat“, după ce,anterior, se gândea „să fie pus la produs“, adică să facă şi el cevapentru naţie, să se facă brand comercial. O doamnă/ domnişoară Bot(scuze, dar aşa o cheamă), strâmbă din nas la „struţocămila filologică“a ediţiei academice a manuscriselor, şi o face tot în „Dilema“, de dataasta cea „veche“, adică aceeaşi care a iscat scandalul Eminescu. Alteidoamne/ domnişoare, Spânu (scuze, dar aşa o cheamă), refrenulartiştilor basarabeni Teodorovici „Eminescu să ne judece“ i se pare că„sună apocaliptic“, aceeaşi îi reproşează unui profesor că studiul sautitlul său despre Eminescu „ar fi putut să fie ceva mai ludic, măcardin raţiuni de marketing“. O carte a recordurilor (nu Guiness) proclamă„Luceafărul“ drept cel mai lung poem de dragoste al lumii. Busturi alepoetului vor fi asezate la Comrat, pe Aleea Gloriei, şi într-un parcdin New York. Caricaturişti de pretutindeni se exersează de ani de zilepe tema Eminescu. Ziaristul Victor Roncea, încă la „Ziua“, publica unreportaj de la locul în care a murit poetul, Casa de Sănătate a dr.Suţu de pe strada Plantelor. „Gazeta de Sud“ ne pune în faţă unavertisment al gazetarului politic Eminescu: „Vom avea de acum înaintedominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini;libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior înaparenţă legal, în realitate inegal“. Dar în 2009 s-au împlinit şi20 de ani de când, la Piatra Neamţ, am fost alături de eminescologul înascensiune Ion Roşu la lansarea cărţii sale „Legendă şi adevăr înbiografia lui M. Eminescu“, volumul întâi, „Originile“. Rareori, unastfel de specialist: literat, istoric, arhivist, filolog, pamfletar,chiar şi detectiv. S-a dedicat lucrării de restituire a adevărateibiografii a lui Eminescu (căci nici cea a lui Călinescu nu e perfectă)şi a apucat doar să-i lămurească ascendenţa familială. Eminescu,demonstrează el în carte, n-a fost, cum s-a spus, nici „de origineturcă“, nici „bulgar din Brăila“, nici „coborâtor dintr-un militarsuedez“, nici „dintr-un rutean“, nici „viţă de şleahtă“, nici „dintr-ofamilie de origine armeană“, nici „sârb pripăşit prin ţară“, nici„albanez“, „persan“, „neamţ“, „evreu“. Istoria familiei lui Eminescu,care, are curajul să afirme Ion Roşu, „devine, în sfârşit, limpede(…) începe cu un prim strămoş bănăţean, poreclit sau supranumitImin(u), născut cam pe la 1675“. Atât, adică enorm, a reuşit săîmplinească ambiţiosul şi mult înzestratul cărturar Ion Roşu, care apărăsit lumea aceasta înainte de a lucra toate cele cinci volumeproiectate şi ediţiile adăugite la care deja se gândea. Câţi mai ştiuastăzi de cartea fabuloasă, prin rigoarea şi deschiderile sale, a luiIon Roşu? Care e soarta documentaţiei şi a manuscriselor lui,nevalorificate, după cum, din păcate, cred? Iată deci că Eminescunu-i deloc în debaraua în care l-ar vrea unii. „Ce e nou la Salzburg?“,se întreba, într-un titlu, un ziarist străin cu treburi pe-acolo.„Mozart!“, îşi răspundea în articol, la câteva secole după dispariţiacompozitorului. Ce e nou în România? Eminescu!
Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit ieri, încadrul mesajului de sărbători adresat romånilor, despre o faţă maipuţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de fiu credincios al BisericiiOrtodoxe Romåne, considerat de gånditor „mama poporului romån“. ÎPSBartolomeu Anania a prezentat o poezie creştină scrisă de romånulabsolut Mihai Eminescu, în preajma unui Crăciun, transmite NapocaNews.„Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticiiliterari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu“, adeclarat Mitropolitul Bartolomeu, în contextul în care un oarecareRăzvan Codrescu, alias Vasile Adolf Marian, contesta în revista „PuncteCardinale“ – asemenea Dilemei lui Pleşu – credinţa lui Eminescu.„Romånii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat,seminebun“, a adăugat acesta. La afirmaţiile lui Horia RomanPatapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara,de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E omăgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptam ca unintelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoriapoetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da in gropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“, a spus Parintele Anania. Întrebat de jurnalişti de ce a ales acum acest poem-colindă deEminescu, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „Pentru că i-a venit vremea.Eu v-am aşteptat, azi (ieri – n.r.), pentru ca aceste versuri să poatăfi citite de oameni”.
Colinde, colinde, E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Şi tremură brazii Mişcånd rămurele, Căci noaptea de azi-i Cånd scånteie stelele. În noaptea de astăzi Copiii şi fetele De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele. De dragul Mariei Şi-al Måntuiorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului.
Mihai Eminescu
„Versurile pe care vi le-am citit ne arată adevărata faţă a luiEminescu – o faţă mai puţin cunoscută. Critica noastră literară, cuexcepţia ultimelor decenii, a încercat să facă din Eminescu un ateu. Nua fost ateu. Eu, tînăr fiind, mergeam deseori să aşez o lumânare pemormîntul lui Eminescu, la cimitirul Bellu. Îmi aduc aminte că, la unmoment dat, s-a pus o piatră pe mormîntul lui, în loc de cruce, darulterior crucea a fost reaşezată la locul ei. Acest Panteon Naţional afost, într-un fel, grădina copilăriei mele, pentru că în zilele libereeram acolo, fascinat de momumente, de liniştea şi de umbraprotectoare”, a mai spus ÎPS Bartolomeu Anania, citat de Agerpres.
“Nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte” Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea. Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală? Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui… Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate? Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica. Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”? Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba. Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor? Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme. Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti… Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură. Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu? Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit? Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri. Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun? Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred. Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă. Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei? Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi? Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu. Silviu Man: Cum ar fi…? Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”. Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate… Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis. Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu? Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar… Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic? Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte… Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe? Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu. Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu? Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc. Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă? Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit… Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens. Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete. Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale? Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt. Silviu Man: Foarte concret, de ce? Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru. Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist? Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist. Silviu Man : Sensul de bază fiind…? Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal. Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu? Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”. 2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână. Silviu Man: Era temut din această cauză? Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit. Silviu Man: Ce a păţit? Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba… Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens? Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei. Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea? Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe. Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social… Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor. Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui? Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere. Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu? Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru. Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării? Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români. Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale… Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…
Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.” – Zoe Dumitrescu Buşulenga
“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).
Eminescu – ucis de 120 de ani Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulandu-se continuu, de 120 de ani incoace. La 33 de ani, uciderea publica, moartea civila, cand a fost interzis, arestat, eliminat din presa si, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, cand a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Si, de la inmormantarea sa – cand pentru prima oara s-a inoculat ideea ca Eminescu trebuie sa ramana generatiilor viitoare doar ca poet, si nu ca ziarist, luptator si ganditor national – si pana astazi. Emblematic, Eminescu a fost ucis in strada Plantelor, loc unde acum se afla Colegiul Noua Europa, al lui Andrei Plesu, care din 1989 incoace se ocupa cu re-uciderea publica a lui Eminescu. Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc. In apararea sa s-au ridicat, de la bun inceput, prietenii si apropiatii. Insa de abia dupa 20 de ani s-a reusit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalitatii si vietii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care va prezentam in „Atitudini”, in premiera, cateva pagini in facsimil. Eminescu interzis la Muzeul Literaturii Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare– într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti – şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români. Din pacate, acelasi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotriva: o manifestare pentru omagierea „Romanului absolut” a fost interzisa chiar la Muzeul Literaturii, una dintre institutiile culturale nationale pe care au pus mana noii ocupanti ai Romaniei, urmasii celor din 1944, de fapt aceiasi de la momentul uciderii lui Eminescu pana astazi. Ziaristul si apoi poetul Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 – este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final , la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc. Procurorul Botez, pentru Romania Mare Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s.a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa in conspiratia austro-ungara anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928. Fideli lui Eminescu Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu).Tot aici (acelaşi numnăr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889, un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dare un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni,care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă. Corneliu Botez este cel care lansează listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M. Eminescu. Gestul se va realiza în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă la Biblioteca Academiei Române. Surprinzator, la 120 de ani de la uciderea poetului si ganditorului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. Lucrarea lui Constantin Botez, publicata exact acum 100 de ani, ne ajuta sa descifram din tainele vietii luptatorului pentru cauza nationala. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si despre momentul uciderii fizice a lui Eminescu. “Am fost 10 frati” “Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic. Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.” Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp. Matusi maicute, unchi calugari Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de asemenea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olimpiada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda. Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija regretatului profesor Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…” Eminescu a murit cantand “Desteapta-te, romane!” Tot profesorul Nae Georgescu scoate la lumina o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu, povestita de un martor ocular: fostul frizer al Casei Regale, care era acum frizerul lui Eminescu si se afla alaturi de el la Casa de sanatate Sutu, din strada Plantelor. Articolul a aparut prima oara in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3., fiind reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926. Il redam ca atare: „Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit alaltaeri scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre pomenitul de azi. Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo impreuna cu alti prieteni. Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorba. si avea mare placere sa-l servesc” eu. Cum intra intreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist” si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat. * Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :” Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !” Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante “Desteapta-te, Romane!”, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc…Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !” * Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc.” “Sunt Matei Basararab” Despre Petre Poenaru, autorul atacului, se stie ca era tenor, din lumea frecventata de Eminescu, iar lovitura finala, data cu pe la spate, survine unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. De abia pe 12 iunie are loc un fel de reconstituire a faptei, moment in care se consemneaza urmatorul interogatoriu cu note misterioase al lui Eminescu: “- Cum te cheama? – Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare. – Pentru ce? – Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea. – Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine? – Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi. – Cine e Poenaru care te-a lovit? – Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.” Peste alte trei zile a urmat uciderea sa. O stea in cer In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : „Viata” si „ Stelele ‘n cer”, publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889: Stelele ‘n cer/ Deasupra marilor/ Ard departarilor/ Pana ce pier.//Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca-te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” Victor RONCEA
Motto: „Mai deunezi îmi spunea cã el este “Ein aufgegebener Menschoe („un om sacrificat”, n. n., Th. C.), si în adevãr acesta e sentimentul ce pare cã-l are despre sine”. (Scrisoarea lui Petre Th. Missir cãtre Titu Maiorescu, Iasi, 13 mai 1884)
28 IUNIE 1883 Despre ziua de 28 iunie 1883 s-au scris, în ultimii ani, câteva cãrti. Cu cât cercetarea asupra evenimentelor înainteazã, cu atât lucrurile devin mai contradictorii. S-a ajuns chiar sã se nege cã „internarea” ar fi avut loc pe 28 iunie. Luându-ne, de exemplu, dupã mãrturia lui Slavici cã la plecare (pe 25 iunie) l-a trimis pe poet cu o scrisoare la Maiorescu, atrãgându-i atentia asupra stãrii grave a mesagerului, iar de la critic poetul s-ar fi dus chiar atunci la baie, de unde a ajuns la Sutu, se deduce, inevitabil, cã „internarea” a avut loc pe 25: „La d-l Maiorescu el s-a stãpânit, dar s-a dus apoi sã ieie o baie ca sã-si potoleascã nervii si de la baie a fost dus la casa de sãnãtate.” Cãlin L. Cernãianu mai gãseste argumente si pentru ziua de 26 iunie, iar în ceea ce priveste 28 iunie existã nu mai putin de trei variante de internare. Investigatorul o ia metodic, pe ore si minute. Cea dintâi versiune, foarte probabilã, pledeazã pentru transportarea lui Eminescu la ªutu în jurul orei 10,45. Stim „sigur”, din însemnarea lui Maiorescu, din jurnal, cã poetul a ajuns în strada Mercur la ora 10: „Pe la 10 veni la mine Eminescu, binecuvântã cu privirea fixã, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mã îmbrãtisã tremurând. Eu îi arãtaiu pe Hermes si pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: “Lasã, cã va reînvia arta anticã!””. Poetul ar fi cerut 5 lei pentru birjã (Livia zice cã 2 !), a fost trimis la Societate, de unde, conform planului, trebuia sã fie dus la Sutu: „Numai de s- ar face asta fãrã greutate”, îsi exprimã teama criticul. În rest, tine sã dea de veste lui Theodor Rosetti despre nebunia poetului, îl primeste la prânz pe Caragiale (care izbucneste în plâns la aflarea vestii), pledeazã, apoi, la curtea de casatie, iar la orele 17,30 ia drumul Brasovului pentru concediu în lumea germanã: „Marti 28 iunie/ 10 iulie 1883, la 5 1/2 dupã amiazã, pe o mare zãpusealã, plecat cu trenul pânã la Brasov, unde am sosit la ora 11 noaptea. Hotel nr. 1, prost. (Dar camera de la Caritatea a lui Eminescu?, n. n.). Apoi cãlãtorie de vacantã prin Sighisoara, Debretin (bãi sub salcâm, pe o cãldurã extremã), Poprad (grãdinã tânãrã a parcului Huss cu ceva vedere slabã a Tatrei), Odeberg, Breslau, Weimar, Frankfurt a/M., Schaffhausen…” Sã fi plecat Maiorescu din capitalã fãrã siguranta cã, între timp, Eminescu ajunsese în camera rezervatã la Sutu? Greu de crezut, tinând cont de conjunctura plecãrii poetului la Iasi, odatã întors din Italia. În primãvara lui 1884 scrie cã nu va putea sta linistit pânã nu-l va vedea plecat la Iasi pe Eminescu. Or, dupã procesul-verbal încheiat de comisarul de politie C. N. Nicolescu la ora 19, poetul a fost predat lui ªutu pe la 18,55. Maiorescu n-a mai dat nici un detaliu asupra executãrii planului pus la cale cu Simtion. În schimb, o relatare a Liviei Maiorescu-Dymsza, martorã la sosirea poetului în strada Mercur, spune cã „pacientul” a fost dus la ªutu de îndatã ce a ajuns cu birja la Simtion: „Când a înnebunit a venit la noi la 10, l-a îmbrãtisat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuei lui Hermes si a lui Jupiter din salonasul D-lui M. ªi cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas natural: OEtineti minte. Ei se vor întoarce pe pãmânt si se va renaste fericireaoe. Sãracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjã, a plecat si de acolo l-au dus la Souto.” Lãsãm la o parte inadvertentele dintre detaliile tatãlui si ale fiicei si retinem ceea ce Maiorescu nu ne mai spune, anume cã „internarea” s-a fãcut fãrã greutate, la Carpatii, în strada Sfintii nr. 14. În acest caz, toate celelalte „aventuri” (scena de la Capsa, încercarea de a-l împusca pe rege, baia de la Mitrasewski si îmbarcarea în dubã, încorsetat în cãmasa de fortã) devin povesti. În aceastã variantã, internarea s-a putut produce pânã la ora 12.378 Cernãianu o considerã versiunea cea mai credibilã. Adoua internare, bazatã pe amintirile lui Grigore Ventura, preluate de Al. Ciurcu, si pe cele ale lui Ion Russu-ªirianu, consemnate de fiul sãu, Vintilã, s-ar fi putut produce aproape de ora 13, crede Cernãianu. În Vinurile lor…, se gãsesc douã texte în care se abordeazã evenimentele din 28 iunie (datã fixatã de memorialist în jurul lui 1 iulie): cel despre Caragiale si cel despre Eminescu. În dimineata nefastã (Ion Russu-ªirianu precizeazã cã în acele zile Eminescu era linistit), „ciobanul” a plecat cu noaptea în cap la Bolintin, cu cãruta, dupã cumpãrãturi. Probabil, a plecat înainte de ora 5, când s-a trezit Eminescu. S-a întors acasã pe la prânz: „Fusesem în ziua aceea, la Bolintin, dupã târguieli. M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sã descarc cãruta. Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit.” Dacã interpretãm sintagma „pe la prânz”, ea poate sã însemne intervalul cuprins între orele 12 – 13, si chiar mai mult. Altfel spus, fixarea celei de a doua internãri pe la 12,45 nu se sustine. Descãrcatul cãrutei, deshãmatul cailor trebuie sã fi durat si ele ceva. Dar ce aflã „ciobanul” de la Safta? O bunã parte dintre amãnuntele care au fixat în biografii imaginea poetului din acea zi: Eminescu s-ar fi sculat dis-de-dimineatã foarte furios: „…a vrut sã dãrâme casa, “cã-i urâtã si umedã…”. E rãu, domnu’ Nitã, conasu Eminescu se pierde! Îi e mintea rãtãcitã. Coana mare s-a înspãimântat, m-a trimis cu un rãvas la domnu’ Maiorescu, dar nu-l gãsii acas’ ”. Ce consemneazã Maiorescu? La ora sase, Catinca Slavici i-a trimis biletul devenit celebru, cu urmãtorul continut: „Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vã rog sã faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte reu”. Asadar, la sosirea Saftei criticul nu e acasã. Iar dacã minte si-n aceastã privintã, înseamnã cã deja era plecat dupã aranjamente, stiind cã poetul va „înnebuni”, si-atunci biletul era si el programat sã soseascã, spre a deveni o piesã la dosar (s-ar confirma demonstratia lui N. Georgescu privitoare la sensul de parolã masonicã a faimosului bilet). Acesta, spune mai departe criticul, l-a determinat sã plece la Simtion, iar, împreunã, la ªutu, spre a aranja internarea, cu plata anticipatã (300 de lei pentru îngrijire si camerã). Partea stranie a lucrurilor e cã Maiorescu reactioneazã ca si cum momentul crizei trebuia sã soseascã, si pe care-l astepta încã din 23 iunie, când pomeneste voalat de planul pus la cale cu acelasi inginer Simtion. El nu pune nici o clipã la îndoialã „diagnosticul” Catincãi Slavici, ba îl fixeazã în jurnal pentru posteritate si pe baza lui hotãrãste destinul poetului. În tot ce gândeste si fãptuie ste Maiorescu în acea zi, persoana lui Eminescu, pur si simplu, nu-l intereseazã, tratând-o deja ca pe ceva irecuperabil, ca pe un obiect care nu poate tulbura programul riguros al zilei. Nici mãcar nu are curiozitatea sã meargã, mai întâi, la fata locului, sã vadã starea poetului. În mod normal, prima reactie a unui prieten, la aflarea unei asemenea vesti, este sã-l vadã pe nenorocit si sã-i dea o mânã de ajutor, chemând medicii. În chip cu totul inexplicabil, Maiorescu nu se duce imediat la familia Slavici, iar de la ªutu nu se gândeste nimeni pentru o descindere medicalã la presupusul pacient, dovadã cã ªutu însusi nu se comportã ca „medic”, ci ca un om de încredere care acceptã un plan. Devine semnificativ faptul cã proprietarul stabilimentului era membru al partidului conservator si apropiat al criticului. (Mai mult, cei din familia ªutu dominau ordinul masonic din care fãcea parte si Maiorescu!) Criticul se întoarce acasã, începe sã anunte junimisti importanti despre nebunia poetului si asteaptã, culmea, sã vinã bolnavul la domiciliul sãu, iar acesta, la ora 10, soseste linistit si pronuntã niste cuvinte ciudate, retinute cu totul diferit de tatã si fiicã, ceea ce pune sub semnul întrebãrii autenticitatea lor sau, cel putin, sensul lor. Iar dacã Livia l-a vãzut „alt om” (dar pro- nuntând, totusi, cuvintele natural!), e fiindcã deja se astepta sã vadã „un nebun”, cum i se indusese, psihologic. Linistea poetului si naturaletea tonului sãu atestã elementele de contrast între ceea ce se astepta Livia de la un smintit si ceea ce era el în realitate. Dar sã ne întoarcem la cele aflate de Ion Russu-ªirianu de la Safta (ceea ce presupune cã sotia lui Slavici nu era acasã, de vreme ce „bãrbatul casei” nu primeste confirmãri de la matroanã). Slujnicei i-ar fi venit ideea sã spunã cã pentru dãrâmarea casei e nevoie de zidari, fapt ce l-ar fi determinat pe turbulent sã plece dupã necesarii mesteri. Poetul o ia „spre Podul Mogosoaiei”, ceea ce atestã cã avea altã tintã decât presupusii zidari ai Saftei, fiindcã drumul ducea spre redactia Timpului, vecinã cu a Românului. De unde putem sti cã scandalul n-a fost provocat ad hoc de Slãvicioaia si indus ca isterie în constiinta slujnicei, mai ales cã a si fost trimisã sub aceastã stare la Maiorescu? Las rãspunsul la întrebare în suspensie, pentru a continua firul faptelor lui Russu-ªirianu. Semnificativ, o ia si el pe acelasi drum cu Eminescu, adicã spre redactia Timpului. Acolo, este întâmpinat nu de un redactor de la Timpul, ci de la Românul, Iancu Procopiu. Înseamnã cã ambele redactii fuseserã alertate, iar autorul alertei nu era altul decât Grigore Ventura, care, dupã spusa lui Procopiu, tocmai plecase vârtej sã-i anunte si pe junimi sti. Dacã mesajul „nebuniei” poetului a fost vehiculat la redactii de Ventura, înseamnã cã poetul a ajuns, spre dimineatã, acolo în stare normalã. Ventura i-ar fi povestit lui Procopiu cum a dat el peste Eminescu la Capsa, poetul având „pistolul mare în mânã” si tinând un „discurs fulminant contra liberalilor si mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. La tras pe Ventura dupã el ca sã meargã la Palat sã îl împuste imediat pe Vodã… .” Al. Ciurcu, din contrã, relatând aceeasi poveste, tot din gura lui Ventura, spune cã ideea de a merge la Palat i-a venit lui Ventura, iar cum Vodã nu se gãsea la Cotroceni, l-a îndemnat sã intre la Mitrasewski pentru o baie. Ademenirea cu baia e retinutã si de Ion Russu-ªirianu. În consecintã, nu mai stã pe gânduri si, împreunã cu Iancu Procopiu, o ia spre Baia Mitrasewski, aflatã pe cheiul Dâmbovitei. În drum, dau în parc de Caragiale, care sta molesit de cãldurã, sub „cei doi copaci de lângã o fântâna” („izvorul lui Eminescu” din Cismigiu, n. n.), „pe jghiabul de piatrã”, „Cu haina de pânzã pe brat, cu o batistã udã pe cap”, curgându-i sudoarea „grea pe obraji”. Caragiale stia deja de nenorocire. Înseamnã cã asta deja se petrecea dupã prânz, cãci Maiorescu mentioneazã cã prânzul fusese luat de dramaturg la dânsul. Caragiale, suferind teribil de cãldurã (oare de ce Eminescu n-avea si el acest „drept” în acea zi?), le-a spus celor doi cã nu mai poate sã se miste „în Ghehena asta” si le-a trasat sarcina de a-l cãuta pe poet si a-l transporta acasã, apoi sã vinã la redactie, unde el îi va astepta cu vestile. Mai departe: „Am strãbãtut cheiul. Cu adevãrat ghehenã!…” Asta ar fi putut sã se petreacã dupã ora 14, când arsita e la culme. În sfârsit, au ajuns la baie. În momentul acela se consuma scoaterea nebunului din putina cu apã clocotitã, pus în cãmasa de fortã, îmbrãcat în haine care nu erau ale lui, de vreme ce mânecele erau prea lungi, iar pantalonii „prea largi”, târându-se pe jos. ªirianu îl surprinde „fãrã prezentã, între doi infirmieri, care se rãsteau unii la altii, nu pricep din ce cauzã. La câtiva pasi, un vehicul ciudat, jumãtate caretã, jumãtate dubã”. Coplesit peste mãsurã, tânãrul s-a aruncat spre poet, s-a oprit în fata lui, dar n-a fost recunoscut. Fireste, nu putea fi decât o cauzã – nebunia, sub sugestia cãreia se afla si el acolo. El nu si-a pus problema altor cauze în ce priveste lipsa de reactie a încorsetatului în cãmasa de fortã: putea fi sub stare de soc, în fata violentelor, putea fi anihilat psihic cu o injectie cu morfinã (oare nu erau prezenti acolo doi infirmieri ai lui ªutu?). Perceptia eronatã a realitãtii e contrazisã de reactia poetului la urcarea în dubã, când Eminescu a ridicat bratele, împotrivinduse: „ªi am auzit glasul sãu, cel adevãrat, strigând cu desnãdejdea celui ce se îneacã: – Ajutor!” Prezenta „glasului adevãrat” atestã prezenta fiintei eminesciene. Ceea ce sporeste, incalculabil, tragismul clipei. Asta în cazul cã faptele relatate nu intrã în categoria falselor amintiri. Cea de a treia variantã a internãrii apartine politiei si ea plaseazã scena descrisã de Ion Russu-ªirianu în preajma orei 19. Comisarul de politie C. N. Nicolescu (de la sectiunea 18 din capitalã) ar fi fost informat de doi „amici” ai redactorului de la Timpul (G. Ocãsanu si V. Siderescu), imediat dupã ora 18, cã numitul Mihail Eminescu e „atins de alienatiune mintalã”, închizându-se, cu opt ore în urmã (timp exagerat de mare!), întro cabinã, la baie, refuzând sã mai iasã de acolo. Toate acestea sunt relatate în procesul-verbal încheiat de comisar la ora 19. Ajunsi împreunã la baie, îsi face aparitia si Const. Simtion, pe care comisarul îl consemneazã în mod deosebit. De ce? Oare nu fiindcã era pionul central al lui Maiorescu si fiindcã el, de fapt, coordona planul? Cele „opt ore” de baie atestã interesul pentru mistificare si pentru furnizare a unor dovezi de „nebunie”. Deducem cã de la Societatea Carpatii nu s-a reusit executarea „fãrã greutate” a planului maiorescian si atunci episodul cu baia a fost utilizat pentru confectionarea de probã inexpugnabilã. Spre deosebire de Cãlin L. Cernãianu, cred cã acest moment s-a petrecut cu adevãrat, dar nu în sensul prezentat oficial. El a fost consemnat si de Slavici (de asemenea, si de D. Teleor382), lucru ce atestã cã devenise o întâmplare de notorietate publicã. Dupã estimarea lui Ocãsanu si Siderescu, poetul ar fi intrat în baie pe la ora 9, acestia neprevãzând cã Maiorescu îi va da de gol notând cã la 10 a fost la dânsul. Admitând lunga prezentã a poetului la baie, se eliminã povestile lui Ventura. Totusi, Ventura si-a avut rolul sãu în acea zi, încurcând planul lui Maiorescu. Acesta îl va numi, în jurnal, „indiscretul ticãlos”, dar îl va include în evolutia ulterioarã a destinului eminescian. „Încurcãtura” pricinuitã de Ventura este ecoul celor douã solutii de lichidare a Societãtii Carpatii: cea „pasnicã” Maiorescu- Sturdza si cea cu violente si arestãri (C. A Rosetti). Ventura este în slujba celei din urmã. În ochii lui Ventura, poetul apare ca un violent zurbagiu, în discursuri si fapte, gata sã-l împuste pe rege. Oare faimosul „revolver” n-a fost introdus în circuit de acest informator al serviciilor secrete? Procesul-verbal încheiat de comisarul Nicolescu ne asigurã cã poetul i-ar fi rugat „pe amicul sãu Siderescu sã-i aducã o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realizã acum”. Poetul ar fi deschis cu greu usa cabinei, dar, dezbrãcat fiind, s-a speriat „de vederea noastrã în numãr de 4-5 persoane, între care si Const. Simtion”: „Am zis numitului Eminescu cã n-are sã sufere nici un dezagrement, cã trebuie sã se calmeze si drept rãspuns se repede la amicii sãi si la servitorii bãei, îmbrâncindu-i spre use, apoi aruncându-se în baia plinã cu apã, stropia p-oricine s-apropia sã-l scoatã afarã. Am fost silit sã-l îmbrãcãm în camisolul de fortã, si astfel, l-am condus Institutului Caritatea”. „La Caritatea – adaugã omul legii – l-am confiat d-rului ªutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale”. În final, într-o manierã ciudatã, sesizatã de Cernãianu, e prezentat inventarul de obiecte din baie. Mai existã un proces verbal încheiat de acelasi comisar, pe 29 iunie, la locuinta lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cãmasã, o pereche de pantaloni de noapte, dupã care s-a aplicat sigiliu pe usa camerei. Faptul s-a consemnat cu prezenta lui G. Ocãsanu, a Catincãi Slavici, a avocatului Teodor Nica. Acest proces-verbal este important, deoarece la desigilarea locuintei nu s-a mai încheiat altul, legea fiind încãlcatã, încât bunurile personale ale poetului n-au ajuns la mostenitorii de drept, ci la Maiorescu si la Simtion. În acest haos de informatii, pe care am încercat sã-l simplific, va trebui sã „optãm” pentru „varianta” cea mai credibilã. Cum primul proces-verbal încheiat de Nicolescu nu se mai gãseste (ca si alte documente ale „cazului” Eminescu), cum Maiorescu, Slavici si altii nu pomenesc de implicarea politiei, Cãlin L. Cernãianu, de exemplu, conchide cã poetul a fost „internat” imediat ce a ajuns la sediul Societãtii Carpatii, planul maiorescian derulându-se fãrã incidente. Documentele încheiate de politie ar fi falsuri, ca si amintirile lui Ventura sau Ion Russu- ªirianu. Foarte posibil, dupã acelasi, ca internarea sã se fi produs înainte de 28 iunie. Dacã în evenimente au fost implicati mai multi ziaristi si carpatisti, rãmâne suspectã amânarea în a da publicitãtii „internarea”, primele relatãri înregistrându-se abia pe 2 iulie. Fapt curios, Eminescu a fost „trãdat” în acele zile de câtiva ziaristi si carpatisti ardeleni, adicã tocmai de cei în apãrarea cãrora se bãtuse, inclusiv pe 28 iunie, când, de fapt, îi apar ultimele articole, unul dintre ele în apãrarea libertãtii presei. Dupã întoarcerea din Italia, Eminescu s-a arãtat dezamãgit de ardeleni, ca despre niste oameni în care nu poti avea încredere. Sau cum recunoaste Slavici cã i-a mãrturisit poetul: „ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capãt ceea ce voiesc eu”. În pofida obiectiilor lui Cãlin L. Cernãianu, nu putem elimina, de pildã, întâmplãrile de la Bãile Mitrasewski. Am vãzut de ce. Discutabile devin interpretãrile dictate de perceptii deformate în raport cu adevãrul. Apoi, implicarea politiei este atestatã de cele douã procese verbale, dintre care mãcar al doilea este credibil. Pãrerea mea e cã planul maiorescian nu excludea, ci implica amestecul politiei, pentru ca sã se dea evenimentului o aparentã de legalitate. Numai cã arestãrile preconizate de „Rosettaki” la Carpatii nu conveneau nici lui Dimitrie A. Sturdza, nici lui Maiorescu. Cum „moderatii” din societate îsi impuseserã punctul de vedere, rolul lui Simtion si al lui Ocãsanu fiind decisiv (dovadã cã ei controleazã evenimentele zilei, Ocãsanu fiind si redactor la Românul), mai rãmânea de „anihilat” cel ce nu putea fi convins sã calce în picioare principiile – Mihai Eminescu. Reactia poetului la desfiintarea Societãtii Carpatii nu putea fi decât vehementã, ca si la încãlcãrile grave ale libertãtii presei, soldate cu expulzarea lui Emile Galli si a lui Zamfir C. Arbore. Integral laEMINESCU – Drama Sacrificarii https://www.mihai-eminescu.ro/
Marius CHIVU (foto intelectuala cu Volvo in fata vilei lui Patriciu din cartierul Primaverii)
Ukse Nime
● Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008.
“Eminescu este încă insuficient cunoscut sub aspect biografic, subevaluat sub aspect intelectual şi, ca Ťpoet naţionalť, prea îngust înţeles.” De la aceste aprecieri a plecat Ilina Gregori cînd a scris aclamatul studiu “Eminescu la Berlin” (în Studii critice, 2002), şi tot cu această credinţă a scris şi “Între Berlin şi Charlottenburg”, şi “Bucureşti, 28 iunie 1883”, cele trei studii alcătuind împreună volumul de faţă. Ilina Gregori şi-a numit atunci investigaţiile eminesciene în ambianţa social-politică şi culturală berlineză parabiografie. Acribia documentară şi verva ei speculativă au demontat atunci o mare prejudecată arătînd că presupusa nefastă perioadă berlineză a fost, de fapt, una privilegiată din punct de vedere intelectual (contactul cu tot ce oferea mai modern şi mai actual în epocă academismul german, interesul sporit pentru filozofia inconştientului, pentru etnopsihologie şi egiptologie, colaborarea ştiinţifică cu Editura Brockhaus) şi momentul creativ de vîrf al poetului ajuns inclusiv secretar al agentului diplomatic român în capitala germană (aproape 40 dintre postume, geneza “Luceafărului”, cîteva proze ş.a.). Ilina Gregori merge de data aceasta şi mai departe, propunînd onirobiografia: “metoda unui cercetător care, în mod experimental, ţine seama de partea de inconştient implicată în percepţia mediului urban şi, plasîndu-se în locul locuit de personajul său, nu refuză propria investiţie subiectivă, personală, a decorului, drept condiţie a unei posibile întîlniri în spaţiul lecturii-proiecţie cu eroul său”. Metodă pe cît de riscantă, pe atît de interesantă, cu condiţia ca respectivul cercetător să întreţină un echilibru credibil între arheologia istorică, biografia şi speculaţiile pe marginea inconştientului creator. Din fericire, experimentul îi reuşeşte Ilinei Gregori, şi cele două studii noi sînt deopotrivă fermecătoare prin inedit şi generoase prin deschiderea lor hermeneutică. Motivată pînă la obsesie de tot ce nu se ştie despre Eminescu, cercetătoarea preferă să ofere doar ipoteze (“partea cea mai frumoasă a studiilor eminesciene”) şi să ridice zeci de întrebări cu atît mai provocatoare şi nu mai puţin fertile.
Ilina Gregori evocă şi reconstituie minuţios preocupările intelectuale universitare, atmosfera şi cadrul politic berlinez, detalii locative, date privitoare la Castelul din Charlottenburg, istoria Hohenzollern-ilor cu accent pe iubirea cuplului regal Friedrich Wilhelm-Luise, toate astea în sprijinul aproape exclusiv al hermeneuticii aplicate “Avatarilor faraonului Tlà” pe care încerc să o rezum brutal mai jos. Pornind de la un posibil “complex egiptean” şi adoptînd metoda lecturii “în circuit” a textelor înrudite tematic şi cronologic, ne oferă o interpretare memorabilă acestei proze. Cercetătoarea contestă titlul dat de Călinescu cu ocazia publicării pentru prima dată a textului în 1932, nu-l consideră nuvelă şi cu atît mai puţin “un caz de metempsihoză”, comparabil cu povestiri de Théophile Gautier sau E.A. Poe. Mai mult, denunţă direcţia de interpretare a “licenţei critic-editoriale” călinesciene urmată în unanimitate de criticii literari. Ipotezele onirobiografice ale Ilinei Gregori, generate şi întărite de cîteva stranii fraze eminesciene, sînt fascinante. Inspirat de egiptologia revelată de profesorul berlinez C.R. Lepsius şi de muzeul acestuia, inseparabil de schiţele de prolog “Archaeus” şi “Cugetări imposibile”, cercetătoarea consideră textul “Avatarilor…” (pentru care propune titlul “Povestea faraonului Tlà”) un “experiment poetico-metafizic de superbă (şi deconcertantă!) îndrăzneală” pe tema identităţii (personale, istorice, mitice), nicidecum a reîncarnării. Ilina Gregori arată că povestea evocă un Egipt fantezist, iar cuplul Tlà-Rodope este, istoriografic, aberant. Mai mult, 1) Tlas se dovedise a fi o eroare de lectură a hieroglifei (numele real al respectivului faraon fiind Uneg), eroare consacrată de istoricul egiptean Manetho prezent şi în notele lui Eminescu unde este citat… greşit, şi 2) “tlas” înseamnă în coptă “limbă”. Prin urmare, Ilina Gregori interpretează povestea de dragoste în cheie (inter)textuală: numele Tlà nu-l evocă pe obscurul faraon egiptean fiind, de fapt, reflecţia poetului asupra limbajului hieroglific, a limbii înseşi, a lumii iluzorii (schopenhauriene?) făcute din cuvinte: “Şi dacă pretinsele Adevăruri trîmbiţate pînă mai ieri se dovedesc astăzi a fi, totuşi, simple Ťvorbeť, atunci ce erou putea fi mai potrivit pentru supra-Ťpovesteať eminesciană decît Tlas, regele Limbă?”.
Capitolul final, cel bucureşten, denunţă aberanta teorie a complotului care i-ar fi adus moartea poetului antimonarhist, fiind, în acelaşi timp, o pledoarie pentru reevaluarea publicisticii sale. Dar adevăratul nucleu al acestei părţi îl reprezintă evocarea primei internări în sanatoriu a poetului în urma intenţiei mărturisite public de a-l ucide pe regele Carol. Paginile în care stranii corespondenţe sugerează că potenţialul regicid al poetului nebun camuflează psihic un posibil fratricid transformă onirobiografia eminesciană într-un adevărat thriller psiho-hermeneutic pe tema identităţii geniului creator. Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Cît despre identitatea lui Eminescu, pasionat să-şi multiplice semnăturile şi numele prin adaptări alofone, anagrame, pseudonime şi alte travestiuri onomastice, “el n-a fost aşa cînd era, cînd credem că-l Ťştimť, el nu e”. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu, experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze
Bucureşti, 23 Iunie 2009 – Joi, 18 iunie 2009, juriul Uniunii Scriitorilor din România, format din Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihailescu şi Cornel Ungureanu a desemnat cele mai bune lucrări de literatură apărute în anul 2008. Premiul pentru secţiunea de Critică şi Istorie literară i-a revenit Ilinei Gregori, pentru lucrarea Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. Este un premiu cu atât mai important, cu cât cartea Ilinei Gregori s-a impus în faţa unor opere de prestigiu, nominalizate în cadrul aceleiaşi secţiuni: Paul Cornea, Delimitari si ipoteze, Dan Cristea, Poezia vie, Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorari, Eugen Negrici, Iluziile literaturii române.
« Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar trebui să aflăm?» Aceste întrebări au stat la originea cercetărilor mele. Inventariind tot ce a scris Eminescu, nu ştim nici cum şi-a conceput el însuşi opera şi nici cine a fost el, autorul Operelor care i se atribuie acum. Analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura «operei» să implice lectura «vieţii».
Dincolo de clişeele şi de prejudecăţile care s-au aşternut de-a lungul timpului asupra operei şi vieţii scriitorului, autoarea propune o abordare revigorantă şi bine documentată asupra „perioadei berlineze“ a scriitorului, cuprinsă între anii 1872-1874 şi a felului în care aceasta şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale ulterioare, demontând unele mituri bine înrădăcinate în istoria literaturii. Ilina Gregori vorbeşte despre viaţa cotidiană a lui Eminescu, pusă în relaţie cu opera sa, despre anumite slăbiciuni încă nemărturisite din biografia poetului, despre ultimii ani (de altfel, cei mai controversaţi) ai vieţii lui Eminescu, despre relaţia conturată la nivelul inconştientului între poet şi Carol I de Hohenzollern.
„Foarte bine documentat, mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de bibliografie germană, studiul Ilinei Gregori îşi delimitează iniţial un teritoriu la prima vedere – călinesciană, fireşte – steril, pe care-l va explora însă complet.“ România literară
„Pornind dinspre viaţă spre operă, Ilina Gregori propune o lectură lipsită de prejudecăţi nu doar a textelor, ci şi – la fel de importantă ca pondere – a contextelor urbane, culturale şi politice în care Eminescu s-a aflat în acei ani. Studiul Ilinei Grigori se detaşează prin rigoare ştiinţifică, printr-o irepresibilă atitudine demistificatoare, dubitativă, a unui cercetător ce pune sub semnul întrebării toate locurile comune, respingînd sistematic lectura comodă şi asumîndu-şi dificila misiune de a descoperi lucruri noi acolo unde puţini mai cred că există ceva necunoscut.“ Observator cultural
„Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!“ Dilema veche
Absolventă a Universităţii din Bucureşti (1966), Ilina Gregori debutează în critica literară încă din timpul studenţiei. În 1970, se stabileşte în Germania, unde îşi continuă studiile (filozofie, romanistică, literatură comparată). Printre operele publicate, amintim: „Singura literatură esenţială“. Povestirea fantastică. Balzac – Villiers de l’Isle-Adam – Pieyre de Mandiargues, Rumänistische Literaturwissenschaft. Fallstudien zum 19 und 20, precum şi Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize.
După aproape trei ani de activitate, Editura ART s-a fixat în conştiinţa publicului prin cel puţin câteva colecţii: „Cărţi cardinale“, „Demonul teoriei“, „Dulapul îndrăgostit“, seria de autor J.M.G. Le Clézio, precum şi cărţi ilustrate. Nu facem recomandări speciale, lăsăm cititorilor noştri plăcerea şi dificultatea alegerii. Luciana Ciovica, Promovare carte si relatii cu presa
June 12th, 2015 
VR 
Începând de ieri Telejurnalul TVR prezintă, timp de şapte zile, o serie de reportaje speciale despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Mineriada din 13-15 iunie 1990, realizată de cunoscutul jurnalist al televiziunii naţionale Cristian Răuţu. Victor Roncea, dar şi fostul pro-contra băsist George Roncea, printre cei intervievaţi. Felicitări TVR!
Posted in 
Tags: 
