Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Autoportret
“Acest cuvânt, «lichea», aşa cum l-am folosit eu, şi în 1990, şi 18 ani mai târziu, are un sens tehnic. Nu este un cuvânt de injurie aruncat în faţa cuiva, ci este o încercare de a folosi cuvântul într-un registru care a căpătat, spun eu, o demnitate istorică. E vorba de a descrie o categorie de oameni care nu urmăresc decât binele propriu prin producerea răului celorlalţi. Răul celorlalţi înseamnă răul unui popor întreg în cazul acesta, iar binele înseamnă binele unei mâini de oameni. Când istoria unei ţări încape pe mâna unor oameni care îşi urmăresc binele propriu, atunci am preferat să vorbesc, rugându-i pe cei care citesc sau aud să accepte convenţia aceasta, că licheaua are în acest context un sens tehnic, politologic, sociologic şi istoric.”
Gabriel Liiceanu zis si Liicheanu zis si Liigheanu zis si Iliceanu zis si Cremeanu, in Cotidianul

După Marcello, Teflonilă
“Gabriel Liiceanu nu face vreun secret din brandurile care îi fac viaţa mai frumoasă. „Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“. Un alt obiect care îi înfrumuseţează viaţa lui Liiceanu a fost botezat „Teflonilă“: „(…) nicăieri nu am văzut una mai bună decât Berndes-ul meu german, un adevărat BMW al tigăilor de teflon, cântărind cel puţin trei kile“. Eseistul este ataşat şi de mobil: un Nokia 703”.
Tot in Cotidianul

Chilotii vs Cremele de corp ale posesorului lui Siegfried si Marcello
“După lectura volumului „Scrisori către fiul meu”, jurna­listul Cristian Tudor Popescu a declarat la postul Realitatea, în cadrul emisiunii „Cap şi Pajură” de pe 21 noiembrie, că se simte nevoit să facă o mărturisire şi anume că poartă chiloţi turceşti.
Explicaţia acestei confesiuni ţine de faptul că „e foarte importantă pentru publicul român” şi că „nu mai pot trăi în minciună (…), m-a hotărât dl Liiceanu”. C.T. Popescu a rememorat astfel inspiraţia liiceană: „Am văzut că dl Liiceanu spune de ghimbir, de cremele cu care se dă pe organism (…), mi-a dat o mare lecţie de curaj. (…) Iată, dânsul poate să mărturisească acolo că se dă cu Bois d’Argent, cu Clinique”.”
CTP, iar, Cotidianul

“Jocul facil pe “Liiceanu – Liicheanu” ii asaza de la inceput pe autorii acestei mici marsavii in adevarata lor lumina. In loc sa ma denunte pe mine, se denunta pe ei, tocmai prin acest truc grosolan. Iarasi, sa te apuci sa strangi in jurul frumosului meu nume (sunt foarte mandru de el!), care vine de la satul Liiceni din Romanati (Caracal), etimologii turcesti, macedonene, grecesti, albaneze etc. etc., creeaza o disproportie si o inadecvare care prin ele insele sunt comice. “
Liiceanu in Romania libera, interviu de Sabina Fati

Ceausescu – clientul lui Liceanu
Parasind ograda mesterului Antinom, desigur dupa ce i-am dorit lui sa aiba spor in biznis si megiesilor din zona sa le lumineze Dumnezeu mintea ca sa nu mai dea banii pe spurcaciuni chinezesti, ne-am vazut de drumul nostru si, dupa un scurt popas lamuritor in Mecca Olteniei, Craiova, am zbughit-o spre Lunca Dunarii, la un catun din prispa Corabiei, Vadastra, unde fusesem informati ca haladuieste un mare mester cojocar, care in trecut a lucrat inclusiv pentru familia Ceausescu, basca pentru numerosi rapsozi populari si ale carui produse au participat la puzderie de expozitii internationale, inclusiv la Consiliul Europei.
Intr-adevar, iscusinta lui nea Mitel Liceanu se muleaza aproape perfect pe impresia usor idilica ce ne-o facusem despre mestesugarii de la sate. Vadastreanul nu e nici pe departe un empiric, cu toate ca nu stie pe nimeni din stramosii sai in linie directa care sa se fi indeletnicit cu altceva decat confectionarea de cojoace, pieptare si ilice, fiindca, de exemplu, de la acest ultim obiect vestimentar se trage si numele neamului sau, caci zamislitorii acestora se numeau in trecut iliceni, cuvant ce printr-o inversare fonetica larg raspandita nu numai in aceasta regiune, a devenit Liceanu, in apropiere de Caracal chiar existand un satul Liiceni vestit odinioara prin dibacia lor in impunsul pieii de oaie cu ace specifice: „Cred ca sunt vreun milion de impunsaturi la un cojoc, de-asta imi si ia trei-patru luni sa fac unul si tot de-aia costa 50-60 de milioane de lei“, ni se destainuie nea Mitel, care e usor dezamagit ca l-am prins acasa intr-o zi de sambata, si nu in timpul saptamanii cand este inconjurat de cei 22 de ucenici pe care cei din Directia Judeteana pentru Cultura de la Slatina i i-a dat pe mana ca sa-i invete meserie.
Nici lui nu-i prea merge bine din meserie – „Noroc ca-mi mai dau bani cei de la Slatina ca ma ocup de copiii astia“ – si la randu-i se tanguie de tinerii din ziua de azi care-si cumpara toale de la chinezi sau turci. „Ultimul cojoc i l-am vandut cantaretului de muzica populara Petrica Matu Stoian de la Mehedinti, dar p’asta pe care-l vedeti aci si pe care abia-l teminai nu-l vand neam, mi-l tiu pentru mine“, incheie nea Mitel cu o subita indarjire pe care singur si-a iscat-o din ratiuni numai de el stiute. (C.D.) – Ziua turistica: (PDF, 2122 kB) Descarca »

• Share
• Tweet
• Pin
• Email