Victor Roncea Blog

Eminescu – ucis de 120 de ani
Eminescu a fost ucis de trei ori, ultimul act derulandu-se continuu, de 120 de ani incoace. La 33 de ani, uciderea publica, moartea civila, cand a fost interzis, arestat, eliminat din presa si, ulterior, internat la nebuni. La 39 de ani, cand a fost asasinat la Sanatoriul Sutu. Si, de la inmormantarea sa – cand pentru prima oara s-a inoculat ideea ca Eminescu trebuie sa ramana generatiilor viitoare doar ca poet, si nu ca ziarist, luptator si ganditor national – si pana astazi. Emblematic, Eminescu a fost ucis in strada Plantelor, loc unde acum se afla Colegiul Noua Europa, al lui Andrei Plesu, care din 1989 incoace se ocupa cu re-uciderea publica a lui Eminescu. Sfidandu-i pe toti ucigasii sai, Eminescu renaste an cu an in fiecare constiinta si suflet romanesc.
In apararea sa s-au ridicat, de la bun inceput, prietenii si apropiatii. Insa de abia dupa 20 de ani s-a reusit publicarea unui „Omagiu” dedicat personalitatii si vietii sale. „Omagiul gălăţenilor” din 1909, coordonat de Corneliu Botez, are o importanţă deosebită, din mai multe puncte de vedere, şi încă poate reprezenta un model de îmbinare a mozaicului critic întrebuinţat. Mai întâi, pentru că este primul astfel de album de anvergură, deschizând o serie de-a dreptul glorioasă. Îl va însoţi de aproape „Eminescu comemorativ”, al lui Octav Minar, tot din 1909 dar lucrarea unui singur autor, şi abia mai târziu se va alinia acestor gesturi Constanţa cu albumul său, sau Bucureştiul, Iaşul, etc. Conform obiceiului nescris după care textele din asemenea lucrări colective nu sunt reluate, sau sunt reluate foarte rar de către autori în lucrări proprii, informaţia se găseşte numai în ele, şi aici constă iarăşi valoarea „Omagiului…” lui Corneliu Botez, din care va prezentam in „Atitudini”, in premiera, cateva pagini in facsimil.
Eminescu interzis la Muzeul Literaturii
Marea importanţă a acestui album constă în anvergura evenimentelor culturale pe care le-a creat. În 1909, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu, prin campania de presă dusă de Corneliu Botez în jurul apariţiei cărţii sărbătorile eminesciene devin dintrodată naţionale, adică se organizează în toate oraşele mari sau mici ale ţării, şi chiar în provinciile româneşti din jurul României politice; ba chiar în marile capitale ale Europei, începând cu Parisul, Capitala Luminilor bătrânului continent. Se ajunge la această situaţie pentru că autorii cărţii au încă un scop pe lângă acela al difuzării propriuzise: ei lansează liste de subscripţii pentru cumpărare şi alte donaţii – explicând că intenţionează să strângă o sumă suficientă de bani pentru a-i ridica o statuie lui Eminescu la Galaţi. Se constituie un Comitet de organizare, se dau publicităţii Dări de seamă privind strângerea banilor, alegerea machetei, amplasarea statuii, se organizează serbări pentru strângerea de fonduri suplimentare– într-un cuvânt se crează o adevărată emulaţie în jurul evenimentului. Apelul acestui Comitet condus de Corneliu Botez se publică la 28 martie 1909 în ziarul „Dimineaţa” din Bucureşti – şi este amplu reluat de către presa din întreaga ţară – astfel că, până la 14 iunie 1909, când apare cartea şi se programase sărbătoarea gălăţenilor, chestiunea devine eveniment local mai peste tot în ţinuturile locuite de români.
Din pacate, acelasi lucru nu s-a putut realiza anul acesta pentru Eminescu. Dimpotriva: o manifestare pentru omagierea „Romanului absolut” a fost interzisa chiar la Muzeul Literaturii, una dintre institutiile culturale nationale pe care au pus mana noii ocupanti ai Romaniei, urmasii celor din 1944, de fapt aceiasi de la momentul uciderii lui Eminescu pana astazi.
Ziaristul si apoi poetul
Acest album al lui Corneliu Botez mai este, însă, important prin ceva – şi anume prin ceea ce-i lipseşte. Într-adevăr, din opera lui Mihai Eminescu lipseşte, aici, ziaristica – iar despre condiţia ziaristului se spun doar lucruri convenţionale, terne. Or, dezbaterea de presă care însoţeşte apariţia cărţii, sărbătorile de la Galaţi şi din ţară din 1909, apoi sărbătoarea dezvelirii statuii din 1911 – este concentrată mai ales pe rolul de ziarist al lui Mihai Eminescu. Vom urmări această dezbatere – care va duce, în final , la ediţii semnificative din opera eminesciană – culminând cu ediţia girată de A.C.Cuza, lucrată de un colectiv de filologi ieşeni şi năzuind tocmai echilibrarea operei lui Mihai Eminescu, adică alăturarea ziaristicii la poezie, proză, teatru etc.
Procurorul Botez, pentru Romania Mare
Despre Corneliu Botez se ştiu în general puţine lucruri – şi bănuim că uitarea s.a aşternut asupra sa şi dintr-un motiv cu adresă ca să zicem aşa scriitoricească. Într-adevăr, ca înalt demnitar în justiţie, el va instrumenta, în 1919, faimosul proces al colaboraţioniştilor ce-i va duce după gratii pe ziariştii din Bucureşti care au colaborat cu forţele germane de ocupaţie între 1916-1918 – între ei, Tudor Arghezi şi Ioan Slavici, ultimul cunoscut pentru implicarea sa in conspiratia austro-ungara anti-Eminescu. Aceştia vor fi graţiaţi de Regele Ferdinand (şi la presiunea ziarelor) dar Corneliu Botez rămâne legat de amintirea procurorului. După 1918 va lucra intens, ca membru în Consiliul legislativ, la unificarea legislativă a României Mari, proces dificil dar foarte important pentru sudarea unirii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei la patria mumă. Se născuse în 1870, îşi luase licenţa în drept la Bucureşti în 1891- şi va face carieră strălucită ca jurist. A fost membru al „Institutului Social Român” şi preşedintele secţiei de studii juridice din acest institut, precum şi preşedintele secţiei juridice la „Institutul de Ştiinţă Administrativă”. Între 1919-1920 a fost secretar general în Ministerul justiţiei. Va trăi până în 1928.
Fideli lui Eminescu
Legăturile lui cu numele lui Mihai Eminescu sunt puţine, dar semnificative. La moartea poetului publică o poezie, „Lui Eminescu” ( România literară, Bucureşti, iul-aug.1889, p. 194-195) – pe care o va relua în volumul propriu „Poezii”, 1893 (Bucureşti, Tipografia Dor.P.Cucu).Tot aici (acelaşi numnăr, p.192-193) are o intervenţie despre epigrama lui Macedonski din 1883 prin care era vizat Mihai Eminescu – intrând, astfel, în corul larg al acelora care imediat după moartea lui Eminescu în balamuc şi-au adus aminte de primul care i-ar fi denunţat public nebunia. Se ştie de iniţiativa unui grup de tineri studenţi de a plasa, în 1889, un bust al lui Eminescu în incinta Ateneului Român; nu se cunoaşte bustul, dare un discurs al lui C. Esarcu mulţumeşte Societăţii „Generaţia viitoare”, personal preşedintelui acestei societăţi care aflăm că este Corneliu Botez, pentru iniţiativă şi realizare. În acelaşi an se instituie un Comitet studenţesc la Ploieşti, din studenţi ieşeni şi bucureşteni,care hotărăşte să se adune bani prin colectă publică în scopul ridicării unei statui a lui Mihai Eminescu – la Botoşani, însă.
Corneliu Botez este cel care lansează listele de subscripţie. Deducem că tinereţea sa studenţească este legată strâns de ridicarea unor statui lui M. Eminescu. Gestul se va realiza în 1911, la Galaţi. Mai publică un studiu despre locul de naştere al lui Eminescu, în Evenimentul, Iaşi, 18 februarie 1904. Pentru albumul din 1909, însă, Corneliu Botez face ample anchete documentare printre rudele şi cei care l-au cunoscut pe Eminescu. Reuşeşte să câştige încrederea unui nucleu foarte important de colaboratori, cu care porneşte cartea şi acţiunea de popularizare a vieţii şi operei poetului. Întreaga corespondenţă legată de eveniment se găseşte, separat de ce s-a publicat în carte, bine ordonată ca pentru arhivă la Biblioteca Academiei Române.
Surprinzator, la 120 de ani de la uciderea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. Lucrarea lui Constantin Botez, publicata exact acum 100 de ani, ne ajuta sa descifram din tainele vietii luptatorului pentru cauza nationala. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si despre momentul uciderii fizice a lui Eminescu.
“Am fost 10 frati”
“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”
Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.
Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.
Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija regretatului profesor Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Eminescu a murit cantand “Desteapta-te, romane!”
Tot profesorul Nae Georgescu scoate la lumina o inedita relatare legata de moartea lui Eminescu, povestita de un martor ocular: fostul frizer al Casei Regale, care era acum frizerul lui Eminescu si se afla alaturi de el la Casa de sanatate Sutu, din strada Plantelor. Articolul a aparut prima oara in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3., fiind reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926. Il redam ca atare:
„Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit alaltaeri scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo impreuna cu alti prieteni.
Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorba. si avea mare placere sa-l servesc” eu. Cum intra intreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist” si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat.
*
Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele.
Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :” Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !”
Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante “Desteapta-te, Romane!”, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc…Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !”
*
Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc.”
“Sunt Matei Basararab”
Despre Petre Poenaru, autorul atacului, se stie ca era tenor, din lumea frecventata de Eminescu, iar lovitura finala, data cu pe la spate, survine unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. De abia pe 12 iunie are loc un fel de reconstituire a faptei, moment in care se consemneaza urmatorul interogatoriu cu note misterioase al lui Eminescu:
“- Cum te cheama?
– Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?
– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.”
Peste alte trei zile a urmat uciderea sa.
O stea in cer
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : „Viata” si „ Stelele ‘n cer”, publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889:
Stelele ‘n cer/ Deasupra marilor/ Ard departarilor/ Pana ce pier.//Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca-te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”
Victor RONCEA