Victor Roncea Blog

Controversa declansata in ultima perioada de proiectul neortodox, ba chiar necrestinesc, al lui Dan Puric pentru un “memorial” la Aiud, opus celui prezentat episcopului locului, IPS Andrei Andreicut, de catre Parintele Justin Parvu, a trecut intr-o noua etapa. Orgoliile si smintirile au fost mari in urma a ceea ce pare a fi o tentativa de confiscare de tip Sighet a istoriei reale, a suferintei si biruintei, chiar si de la nivele de la care nu se astepta nimeni sa aiba asemenea caderi. Acum se propune un al treilea proiect, deocamdata necunoscut de majoritatea detinutilor politic, dar, in speranta ca acesta va include Biserica Marturisitorilor de la Aiud si va intruni valentele traditionale romanesti, ortodoxe, parintele Justin a avizat, momentan, aceasta intentie. Pacea este de patru ori mai presus decat dreptate, ne invata Parintele Arsenie Papacioc. Si Sfintia Sa, desi nu isi doreste un centru cultural, care probabil, nici nu se va mai crea, fiind mai degraba vorba de un centru de martirologie, are o pozitie asemanatoare, pe fond, Parintelui Justin: “Noi putem să ne aşezăm pe o poziţie salvatoare”. Marii duhovnici ai Romaniei, de care multi nu mai vor sa auda invocand ca sunt “prea batrani” ba chiar “putin senili” – sau mai mult: de la care unii au chiar pretentii demonice ca sa-si ceara scuze fata de nevolnicele lor persoane -, sunt stalpi ai credintei noastre in trecutul, prezentul si viitorul Romaniei. Asadar ascultam de ei si veghem, gata oricand de actiune pentru indreptarea vreunei nelegiuri la adresa memoriei celor care si-au dat viata pentru Hristos, neam si tara.

Părintele Arhimandrit Arsenie PAPACIOC: La Aiud e nevoie de mănăstire, nu de centru cultural!

“Am fost întrebat odată dacă să se facă mănăstire sau centru cultural. Dacă se face centru cultural, rămân o hârtie scrisă şi nişte porţi deschise – elemente de muzeu, uzuale. E nevoie de mănăstire, nu de centru cultural. Dar, orice ar face, lucrurile au evoluţia lor şi nu putem interveni. Eu una stiu: acolo ne-au luat multe forte ascunse din om.
Ce poţi să faci? Să umbli cu cheta după ei? Fiule, nu te teme, are Dumnezeu grijă, că şi Aiudul acela mare descoperire de vină a fost. Că una este să asişti la foc şi alta este să fii în foc, ca să îţi poţi explica starea intimă a deţinutului care e în regim de exterminare. Fără milă.
Focul nu cruta nimic; ca să dictezi focului ce să ardă – arde ce întâlneşte. Aşa că evoluţia vieţii n-o putem opri noi pe loc. Noi putem să ne aşezăm pe o poziţie salvatoare în dansul ăsta, aia-i altceva. Însă e păcat de Aiudul ăla acuma, care-i făcut şi aşteaptă; o stare de recrudescenţă sau ce-o fi aşteptând. Dar să se dărâme e păcat.
Canonizarea martirilor nu se poate face printr-o petiţie, fără deţinuţi. Nu se fac lucrurile acestea cum vrea omul. Să se facă odată, că e păcat de atâtea lacrimi şi atâta sânge vărsat. Numai în Zarcă m-au ţinut: 14 ani. Să se facă, sunt de părere să se mişte ceva. Sunt pentru mănăstire la Aiud.

La Aiud trebuia să stai în foc!

Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Puneţi-vă în situaţia unui foc care te arde. Nu-i de glumă. Îmi amintesc când eram copil şi eram de faţă când tata tăia porcul. A pus paie pe foc să-l pârlească, şi când a dat foc, a început să fugă porcul. Vedeţi, la Aiud nu aveai unde să fugi, decât să stai în foc. Şi în general în închisoare aşa-i. Sunt condamnaţi, dar sunt în slujba unei plăţi ce nu te cruţă. Nu-i vorba numai de zarca, de celularul mare, e vorba de o stare interioară, o înfrânare, o poftă de a zice ceva, de a răspunde. Pentru că nu numai închisoarea e calea mântuirii.
Oriunde-ar fi, omul are o răspundere. E un cerşetor, te surprinde, n-ai niciun ban, cum vrea el, dar zici „Doamne, miluieşte-l!”, îi dai atenţie. Să-ţi spun o întâmplare. Eram la Braşov, în maşină, într-o parcare. Unul, în parcare, fuma, şi un câine îi urmărea mâna. Când ducea mâna în sus cu ţigara, câinele credea că el mănâncă, şi când lăsa mâna în jos, câinele aştepta, spera că-i dă şi lui ceva. Nu-i dădea nimic, ăla habar n-avea. Dar eu trăiam momentul: tragedia câinelui: nepăsarea omului.

Dumnezeu vrea o permanenţă de la noi!

Nu există un pas în viaţă, să zicem trăită, fără răspundere. Dumnezeu vrea o permanenţă de la noi. Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, Doamne! Pentru că Dumnezeu nu e supărat pe noi pentru anumite motive greşite, cât e supărat că suntem nepăsători. Asta e foarte grav. „La Mine nu vă gândiţi deloc? Eu v-am făcut, Eu vă voi judeca. La Dumnezeu, nu vă gândiţi la Mine deloc?”. Ei bine, nepăsarea asta Îl supără pe Dumnezeu. Dumnezeu care ne-a creat, care a făcut veşnicia, măi fraţilor, nu o perioadă scurtă sau lungă de timp. Veşnic. Moartea nu vine să-i faci o cafea, moartea vine să te tragă la răspundere: s-a terminat!”

Vezi si: Parintele Arsenie Papacioc despre ortodoxie, smerenie, rugaciune si inchisoarea de la Aiud

Video: PARINTELE ARSENIE despre Aiud: “Orice ar face lucrurile au evolutia lor. Focul nu cruta nimic”