• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Am scris aici (si nu numai) cum Theodor Paleologu, un alt rebut de gang al pepinierei lui Andrei Plesu de retarzi plimbati cu telecomanda, care o sa ramana in istoria neagra a culturii romane drept “cacaristitul-pleasca”, este mult-mult prea mic pentru un nume atat de mare. Octavian Stireanu, care a lucrat cu personajul, chiar daca de pe pozitii politice diferite, intra in amanunte:

Epistola despre fostul meu vecin de palier

Papacratia n-acopera prostia

Ministrul demisionat al Culturii n-are liniste si face din nou o referire cel putin neeleganta la subsemnatul, pe un post de televiziune, joia trecuta.

Nu mi-a fost folosit numele, dar s-a referit la “secretarul de stat de la PSD”, eu fiind singurul pesedist din ministerul Culturii cu aceasta functie.

Este pentru a patra sau a cincea oara cand procedeaza astfel in ultimele luni, dar nu i-am raspuns niciodata, din respect pentru acel onorabil minister in care lucram amandoi, eu nedorind, cata vreme eram in functie, sa ne spalam rufele in public si nici sa-l incurajez in a-si pune poalele in cap in vazul lumii.

Acum, insa, fiind eliberat de orice constrangere institutionala, ar fi o lasitate daca n-as aduce niste clarificari – nu atat pentru luarea aminte a preopinentului, cat mai ales din respect pentru cititorii care au urmarit intamplator respectivele jigniri care mi s-au adus si pentru care vad ca ministrul pleasca al culturii a facut chiar o anumita pasiune.

Pentru a explica despre ce e vorba, trebuie spus ce-a mai debitat viitorul fost ministru, la recenta iesire in decorul media. Desi “taxa” pentru aparitia la acea televiziune era sa fie prezentat ca „reputat politolog“ (?!), ministrul nu s-a indurat sa-si lase deoparte aceasta functie trecatoare, l-a mancat sub limba, afirmand intre altele, ca „m-am trezit cu un secretar de stat de la PSD care nu era dorit nici de multi oameni din PSD“ si „am avut un dialog foarte bun cu PSD, mai putin cu secretarul de stat propus de PSD“. Si, mai departe, „a fost o decizie a unei filiale din tara sa il puna pe el, si e o logica foarte paguboasa asta si care pune in mare dificultate autoritatea sefului de partid. Ce sef de partid mai esti daca vin asemenea recomandari?“.

Eu, care sunt „asemenea recomandare“, inteleg foarte bine frustrarile dumnealui; ii inteleg si complexele nerezolvate inca pana la aceasta varsta, dupa cum pot fi ingaduitor si cu melicurile sale ciudate, care starnesc chicotelile multora si au facut nu o data deliciul presei.

Cu toate astea, deocamdata nu vreau sa „dau din casa“, cum se spune, adica n-am sa fac referiri nici la ameteala care l-a cuprins cand i-a cazut „pleasca“ ministeriatului in cap, nici la maniera jalnica in care a gestionat treburile acestui minister, nici la cum nu se tineau sedintele de colegiu (unde ar fi putut sa aiba acel dialog de care se vaita prin presa), nici la faptul ca, in numai cateva luni de cand il conduce, „blazonul ministerial s-a cacarisit“ (ca sa parafrazez o expresie draga a domniei sale).

Nu ma voi referi nici la rudimentara sa lipsa de colegialitate, ce frizeaza proasta crestere, si nici la impresia deplorabila pe care a creat-o incapacitatea sa oripilanta de a duce la capat vreun proiect, altul decat cele strict personale, de parvenitism si carierism. In fond, el n-are nicio vina pentru toate astea, raspunderea pentru excrescenta in politica a acestui personaj ii apartine lui Traian Basescu, care i-a inaugurat cartea de munca direct cu functia de ambasador (precum altui personaj de pe la Cotroceni, Catalin Avramescu, i-a inaugurat-o cu functia de consilier de stat!).

Nu este interesanta nici macar evocarea cameleonismului politic al personajului, care se dadea fondator al unui institut liberal, pentru a ateriza in curtea adversarilor de neimpacat ai liberalilor, adica la PDL, exact la momentul oportun, al stabilirii candidatilor pentru parlament, neinteresandu-l, de fapt, acest partid, ci doar apropierea de papucul sultanului protector, despre care intuitia sa congenitala ii spunea ca-l putea saruta mai cu folos decat daca ar fi ramas in tabara liberala, spre care-l impinsese raposatul sau tata.

De fapt, personajul n-are alt atu public decat pomenirea pana la satietate, hodoronc-tronc, si cand trebuie, si cand nu trebuie, a numelui tatalui sau – „Papa“, cum il numeste – de parca asta ar tine loc de merite personale, daca nu cumva de chiar vreun nestiut de noi Premiu Nobel obtinut de odrasla!… Dand din coate, pe tot felul de cai, pentru a obtine pleasca unei palarii prea mari pentru capul sau, ministrul demis al Culturii nu este decat produsul malformat al unei molime din politica noastra care s-ar putea numi „papacratism“ ori „papacratie“, adica un sistem bazat pe „puterea lui Papa“ sau „puterea lui taticu“ – aia care te poate face, iata, ministru sau, „macar“, europarlamentar! (Cei din anturajul sau au si relatat, de altfel, ca juniorul n-a pregetat zi si noapte, in decembrie trecut, cand se cocea guvernul, sa sune pe la toti venerabilii fosti prieteni ori colegi ai raposatului sau tata, invocand memoria testamentara a acestuia, rugandu-i sa intervina pe langa cine or sti pentru a i se acorda un portofoliu de ministru – „de preferat la Externe sau la Cultura“. Ceea ce s-a si intamplat, din pacate).

E adevarat ca, odata instalat, s-a trezit cu trei secretari de stat pentru care el, vazandu-se urcat in copac, vroia musai “sa dea viza” de numire, desi pactul politic de guvernare excludea asa ceva, intrucat politica n-a ajuns chiar in halul de a se mula dupa toate melicurile fanariote, in care beizadeaua sa aiba drept de viata si de moarte asupra slugilor din batatura.

La Patrimoniu vroia sa-si numeasca secretar de stat un fost coleg si prieten din copilarie, dar manevra nu i-a reusit, PDL i-a dat peste mana, numind acolo un tanar universitar ardelean, care candidase in alegeri la un colegiu din Maramures, unde s-a clasat primul, dar n-a intrat in Parlament.

Pentru Culte, Paleologul (pentru ca asta e numele corect) nici n-a apucat sa ingaime vreo silaba in fata propunerii facute la guvern de PF Patriarh, desi si acolo ar fi avut el „un om al sau“.

In sfarsit, pentru celalalt secretariat de stat, de la Cultura, s-a dat de ceasul mortii ca numirea mea sa fie neaparat retrasa, in acest scop recurgand la tot felul de coterii si „manigansari“ sirete pe la cabinetul premierului Boc, neavand nicio jena sa recurga inclusiv la un soi de escrocherii sentimentale pana si fata de dl.Ion Iliescu. Acestuia – pe care personajul nostru il numea “dinozaur comunist” in niste editoriale aparute in 2005 (cu care si-a cumparat, de la Cotroceni, firmanul de ambasador) – avea tupeul, acum, in 2009, sa-i ceara sustinerea de a avea ca secretar de stat, in locul meu, pe „un pesedist de omenie“, care lucra pe la cabinetul personal al domnului Iliescu si care-i fusese adversar in alegerile dintr-un colegiu al Sectorului 2!… Ecce homo!

Eu inteleg starea din aceste zile a bietului ministru demisionat, care lupta din rasputeri sa-si mentina dregatoria, dand tarcoale redactiilor care-l mai baga in seama, precum repetentul din ultima banca a clasei, care ridica mana doar sa afle lumea ca mai e si el pe-acolo…

Iluzia pe care o are este ca mentinerea sa in functie ar mai depinde si acum tot de o umilinta tip Sulina fata de Elena Udrea, ca si de papucul Sultanului de la Cotroceni. Or, acestia deja nu se simt prea bine pe scaunele lor, darmite sa mai aiba grija si de altii.

Aflat in presimtirea unui bilant – pe care cineva s-ar putea sa i-l puna in fata la acest moment al scadentei fostului guvern- viitorul fost ministru al Culturii crede ca-si salveaza sinecura daca arunca invective asupra fostului secretar de stat de la PSD si a mecanismului desemnarii acestuia, operand si oarece distinctii iezuite: PSD este ok (inca mai spera la o sustinere de budoar si de pe-acolo, prietenii stiu de ce!), dar numai cu acel secretar de stat nu s-a putut el intelege… Si nu degeaba si-a strecurat un prieten pesedist pe post de furnizor de invitatii la Festivalul „Enescu“, destinate presedintelui Mircea Geoana. Se intelege ca undita pe care o tot arunca spre PSD n-are vreo legatura cu alta ideologie decat aceea a oportunismului sau funciar, intrucat, pe vremurile astea, e bine, nu-i asa, “sa intinzi antenele” spre toate partidele, poate pica macar trimiterea la vreo ambasada!

Educatia pe care Paleologul jr. pretinde ca o are de la Papa, doar pe hartie, l-ar fi indemnat, in interesul exclusiv al institutiei pe care inca o mai conduce, sa-mi fi spus direct si personal ce-l doare, la acele adormite sedinte de colegiu pe care le anula in ultimul moment, sau oricand vroia el in rastimpul celor sapte luni cat am fost colegi de stat de plata si cand s-a autoinstalat la absolut toate butoanele tuturor deciziilor din minister… Sau, cel putin, sa spuna ce-avea de spus despre mine intr-o imprejurare cand as fi fost si eu de fata, c-asa ar fi fost de bun simt…

Or, stilul acesta al barfelor publice si al lucraturilor pe la spate (sic!) tine desigur, de unicitatea aparte a personajului in discutie. Pentru ca, oricat de mare o fi acum dusmania dintre PSD si PDL, dar un asemenea episod este fara precedent, intrucat niciun ministru, de la niciun minister, indiferent de partid, nu si-a stigmatizat in public vreun fost coleg secretar de stat in acelasi minister, desemnat de celalalt partid!

N-as fi vrut sa-i raspund distinsului, intrucat activitatea mea profesionala, publicistica si politica e cunoscuta, n-are nevoie de vreo legitimare in fata unui asemenea personaj. In plus, am multa compatimire pentru secuvinismul, cleptocratia si „papacratia“ pe care atat de stralucit le ilustreaza personajul in discutie – pentru care, iata, papacratia nu salveaza omenia si nici n-acopera prostia!

Dar, cel putin, acum ar putea sa constate ce-nseamna sa nu te feresti de coada crocodilului pe care-l crezi adormit! Si asta e o prima miscare, il mai putem “servi” daca e nevoie!…

Octavian Stireanu

• Share
• Tweet
• Pin
• Email