Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Un general (r) SRI, Aurel Rogojan, fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, îl contrează pe un fost căpitan DIE, Virgil Măgureanu, primul şef al urmaşului Securităţii
Scris de Victor Roncea
Apariţia în presă a unor opinii în serial ale primului director al SRI, Virgil Măgureanu, privind reformarea aparatului securităţii statului, a născut noi controverse printre rezerviştii Serviciului, care îl acuză pe profesorul de sociologie şi fost căpitan DIE că, printre altele, a favorizat şi epurarea ofiţerilor de informaţii care urmăreau agenţii serviciilor secrete comuniste din România în cadrul Unităţii 0110 „anti-KGB“. Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, cu o activitate importantă în comunitatea de informaţii de după 1989, consideră că Virgil Măgureanu rescrie istoria SRI şi este, încă, tributar „echipei Ştefan Gheorghiu“. Îi stăm la dispoziţie profesorului Măgureanu pentru o eventuală replică. Generalul (r) SRI Rogojan ne-a oferit în exclusivitate extrase dintr-o nouă lucrare a sa, care va fi lansată pånă în decembrie şi care va da multe insomnii unora sau altora: „1989 – Dintr-o iarnă în alta – Romånia în resorturile secrete ale istoriei“. Le vom publica în premieră, alături de alte documente mai mult sau mai puţin secrete, pentru a contribui la aflarea adevărului asupra momentului Decembrie 1989.

– Domnule general, cum comentaţi afirmaţia domnului Virgil Măgureanu că au trebuit să treacă doi ani pentru ca nou-înfiinţatul SRI să poată răspunde atribuţiilor sale? Şi care a fost rolul cadrelor instalate de Nicolae Militaru, agent GRU, la conducerea unităţilor?

– În primul rând, cam de atâta timp a avut nevoie pentru scoaterea de la conducerea „unităţilor teritoriale paralizate“ – după cum spune chiar dânsul – a şefilor detaşaţi de la Ministerul Apărării Naţionale, care într-adevăr, cu rarisime excepţii, au blocat activitatea de informaţii pentru securitate naţională la nivelul întregii ţări. Iniţial, directorul Serviciului Român de Informaţii i-a creditat şi acceptat, probabil şi din nevoia de a avea susţinerea puterii militare, unica forţă conducătoare reală în acel moment. Toate sediile unităţilor teritoriale ale fostului Departament al Securităţii Statului fuseseră ocupate de comandamentele militare judeţene, iar patrimoniul întregului DSS, preluat de MApN. Dacă preluarea a fost aproape instantanee, pentru recuperare a fost nevoie de mult timp şi numeroase formalităţi birocratice, iar inventarul iniţial nu s-a mai reconstituit.
În al doilea rând, tot cam doi ani au fost necesari pentru adoptarea Legii de organizare şi funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, în condiţiile în care în absenţa cadrului juridic, având în vedere contextul ostil, special creat şi exacerbat, împotriva reconstrucţiei juridice şi instituţionale a sistemului securităţii naţionale, era teoretic şi practic imposibil să se relanseze o activitate normală a vreunui serviciu de informaţii.
În al treilea rând, domnul Virgil Măgureanu, prin prestaţiile sale publice, a dezavuat mijloacele şi metodele activităţii secrete de informaţii, omiţând că acestea nu au determinare ori condiţionări ideologice, informatorii, de exemplu, existând de când lumea. Or, dânsul, în calitate de director al noului serviciu de informaţii pentru securitate naţională, declara ritos şi încerca să demonstreze că acesta va lucra fără informatori. Jocul domnului Măgureanu cu cuvintele a avut efectul unei lovituri nucleare asupra sistemului informativ. După aceea, ca şi cum nu ar fi fost destul, domnia sa a declarat deschis războiul cu dosarele secrete din Arhiva Securităţii. Asta şi în replică la actul celui care i-a transmis către presă dosarul personal de căpitan în rezervă al Serviciului Extern al Securităţii. Apartenenţa respectivă era poate un fapt de înaltă onoare şi patriotism, cu care trebuia să aibă tăria să se mândrească, nu să se lepede ca de satana…

– Credeţi că publicarea dosarului său a dus şi la alte „accidente“?

– Au mai fost şi alte „accidente“ în exerciţiile de comunicare publică ale directorului Serviciului Romån de Informaţii care, toate la un loc, au decredibilizat declaraţiile de intenţii cu privire la edificarea noului serviciu de informaţii. Ce bază de sprijin mai putea să-şi creeze un serviciu de apărare a securităţii cetăţeanului, societăţii şi statului împotriva conspiraţiilor şi atentatelor anticonstituţionale, dacă nu putea oferi nicio protecţie surselor sale, nici măcar ca un ziarist, iar informaţiile şi documentele din dosarele secrete susţineau un acut război politic dintre putere şi opoziţie? Să nu avem memoria scurtă, dar note, declaraţii, fişe şi alte documente secrete din dosarele existente în Arhivele Securităţii, despre personalităţi marcante ale opoziţiei, preluate de SRI, nu s-au „teleportat“ singure în paginile anumitor cotidiene sau săptămânale, cele mai multe acum dispărute din peisajul presei. Deci, în afirmaţiile domnului Virgil Măgureanu încap şi nuanţele de această natură…

– Da. Cu ce s-a remarcat această „echipă de la Ştefan Gheorghiu“, care apare în construcţia Serviciului Român de Informaţii?

– Acesta este fondul chestiunii în discuţie: de fapt lipsa de criterii în managementul resurselor umane, absenţa unei politici de personal, corect fundamentate, eliberate de numeroasele presiuni exterioare pentru plasamentul a tot felul de neaveniţi şi paraziţi au accentuat deprofesionalizarea, voluntarismul şi aventurismul, întârziind transformările frecvent clamate şi mult-aşteptate. Revin asupra „echipei de la Ştefan Gheorghiu“. Cu trecerea timpului, ei au devenit foarte buni colegi, au găsit suficiente amintiri şi alte elemente de comuniune cu „securiştii“, „foştii din securitate“, cu care s-au coalizat în rezistenţa tacită faţă de pericolul reprezentat, atât de menţinerea în Serviciu a „profesioniştilor“ din armată, cât şi de noul val „pecerist“, al „pilelor, cunoştinţelor şi relaţiilor“. Desigur, lucrurile bune nu puteau să apară din senin. Dl Virgil Măgureanu, ca profesor, s-a ocupat cu reală aplicaţie de problemele pregătirii viitorilor ofiţeri. Dar ei şi-au afirmat profesionalismul după circa opt ani de la absolvire. Trebuie recunoscut totuşi că unii membri ai echipei au avut ceva realizări: au excelat în politică şi controlul informării factorilor de decizie ai statului. Nu au realizat, însă, rolul şi importanţa culturii juridice a ofiţerilor de informaţii. Consecinţa a fost aceea că formarea noilor generaţii de ofiţeri nu a mai urmărit să-i deprindă cu rigoarea raţionamentelor juridice în înţelegerea şi interpretarea informaţiilor în raport cu ameninţările sau evenimentele, ci cu raţionamentele ştiinţelor speculative.

– Dvs. aţi susţinut recent că, în 1989, „Departamentul Securităţii Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofiţerilor de informaţii cu un înalt grad de instruire (absolvenţi de facultăţi în cele mai diverse specialităţi, absolvenţi ai unor cursuri de limbi, culturi şi civilizaţii străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare)“. Domnul Virgil Măgureanu afirma exact contrariul, respectiv că „efectivele abundau de oameni depăşiţi de evenimente, chiar deprofesio-nalizaţi“. Adevărul e, poate, la mijloc. Cum comentaţi?

– Depinde de unităţile de măsură folosite pentru cuantificarea profesionalismului şi de momentele evaluării pe care le are în vedere domnia sa. Domnul Virgil Măgureanu a găsit imediat loc în SRI unor oameni de încredere, cu care a lucrat la Academia „Ştefan Gheorghiu“ ori la institutele pendinte de aceasta, folosite pentru acoperirea unor misiuni externe, inclusiv cea avută iniţial de profesorul meu de Teorie Generală a Statului şi Dreptului, Dumitru Mazilu. Aceşti primii nou-veniţi în Serviciu s-au făcut că nu prea înţeleg raţiunile şi fondul activităţii secrete de informaţii. Ca să nu se creadă cine ştie ce… Apoi mai manifestau şi suspiciuni ori rezerve serioase faţă de acest gen de activitate şi, bineînţeles, faţă de cei care o practicau. Toate consilierile pe le ofeream, cu bună-credinţă, erau răstălmăcite şi aplicate exact pe dos, crezând că noi, cei „vechi“, le spunem „pe invers“. Interesaţi de consolidarea noilor lor poziţii, nu scăpau prilejul de a se pune numai pe ei în evidenţă şi de a-i discredita, marginaliza ori exclude pe ceilalţi.
Într-o etapă următoare, domnul Virgil Măgureanu a fost nevoit, din câte am înţeles, să disponibilizeze circa 1.200-1.500 de ofiţeri din generaţiile de mijloc, adică pe cei care constituiau pilonii de profesionalism şi ai perspectivelor Serviciului. Aceasta după ce anterior toţi cei care împliniseră 50 de ani au primit „liber“ la pensie. Mulţi dintre cei astfel disponibilizaţi au trebuit să plece nu pentru că au făcut parte din poliţia politică, ci pentru că au lăsat „răni adânci“ unor servicii de spionaj străine… Acesta este adevărul, să nu-l spunem nici după 20 de ani?!

– Staţi puţin. Vreţi să spuneţi că au fost epuraţi, de fapt, tocmai cei ce stăteau cu ochii pe agenţii străini?

– În dialogurile domniei sale cu istoricul loviturilor de stat din România, Alex Mihai Stoenescu, domnul Virgil Măgureanu rămâne zdravăn strâns în chingi, ca să nu spunem umilit, în legătură cu inabilitatea răspunsurilor şi confuzia răspândită în chestiunea unei părţi din arhiva microfilmată a UM 0110. Dumneavoastră, ca jurnalist experimentat pe frontul estic al României, puteţi credita bâlbâiala domnului Virgil Măgu-reanu în chestiunea respectivă, sau chiar credeţi că ce s-a luat de acolo, din plafonul unităţii, nu avea şi copii de asigurare? Nu, nu-i nevoie să-mi răspundeţi. Fac şi eu un simplu exerciţiu de retorică…

• Share
• Tweet
• Pin
• Email