EDITORIAL RONCEA IN CURENTUL. LECTIA DE PATRIOTISM: Batranul si steagul

„În lutul greu din care am plecat / Am
frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi
jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am
fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. /
Pãrinte, o sã vin curând acasã”.
(21 Decembrie 1989)

Era acum 20 de ani, pe
21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri
pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii
mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un
mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in
cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In
momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am
imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu
artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din
zona Casei Scanteii, pana la prima baricada. Pe drum, nici picior de militian.
Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate.
Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi,
inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face
poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi
fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la
Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii
si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana
la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem
pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai
tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand
in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii
de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau
barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si
sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte
clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la
Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii –
vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a
urmat brusc, atacul. Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un
copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim,
ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un
an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta,
parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat
primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea
si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp
ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la
piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take
Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a
auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele
ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece
de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca
printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin,
refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea. L-am reintalnit zilele si
lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in
mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu
ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am
protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe
strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus,
soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea
multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut
primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe
stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde,
mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa
inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra
pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand
si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit”
si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici
ne-a fost.
Dincolo de trupeti
duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele
pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului.
Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la
Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si
barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se
lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o
mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra
noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre
noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre
noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in
spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea
noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus
de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston,
pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit,
rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am
intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si
fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a
inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de
acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut
rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si
flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de
viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid,
pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca
am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi,
conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru
ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN
si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi
revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam
sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si
fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si
noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania
in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut,
din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni
iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei
trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu
luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco,
Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din
Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au
spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face
exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai
Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii
si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i
intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin,
la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am
stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt
caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce
fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va
indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul
sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni.
Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia
era Romania si Romania era Badia.
Victor Roncea

Lectia de patriotism: Batranul si steagul
Curentul – duminică, 03 ianuarie 2010

You can leave a response, or trackback from your own site.

4 Responses to “EDITORIAL RONCEA IN CURENTUL. LECTIA DE PATRIOTISM: Batranul si steagul”

  1. Uniristu says:

    frumos. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Badia.
    Doamne ajuta!

  2. MFlorin says:

    asta e unul din articolele pentru care iti mai citesc blogul. Iata ca printre elogiile aduse marelui conducator marinar se poate strecura si decenta

  3. Elena Andronache says:

    Ernest Maftei – Repere biografice (2)

    Badia Ernest Maftei ramane in memoria societatii romanesti ca un actor cu o popularitate uriasa, bucurandu-se de premii si distinctii nationale, ca si de simpatia publicului romanesc. A primit Premiul UCIN la implinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea Consiliului Director al Uniunii Autorilor si Realizatorilor de Film din Romania, "Diploma de recunostinta", pentru contributia la dezvoltarea artei si culturii nationale.

    A colaborat la realizarea emisiunii cu caracter agricol « Ferma » pe TVR 2.

    La varsta de 86 de ani, Badia a ramas un exemplu de demnitate. Astfel, in decembrie 2005, a refuzat oferta de a juca intr-o telenovela romaneasca, in ciuda onorariului impresionant (300 euro pe zi), considerand-o o productie mediocra. De asemenea, a refuzat premiul « Cel mai bun roman » pe 2005, pentru ca intre cei nominalizati se numarau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani si pseudovedete ale emisiunilor TV de nivel submediocru.

    A fost membru al Partidului « Pentru Patrie » incepand din anul 1997, alaturandu-se luptei vechilor sai camarazi de credinta si suferinta. In aceasta calitate a participat la adunari publice initiate de PPP, adresandu-se in special tineretului, caruia ii cerea sa iasa din apatie si sa sprijine efortul unei reconstructii morale si politice in societatea romaneasca."

    https://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=2810

  4. Elena Andronache says:

    "CA O LACRIMĂ DE SÂNGE A CĂZUT O STEA"

    — versurile lasate familiei , in noaptea de 21 decembrie 1989, pentru cazul in care nu s-ar mai fi intors:

    "În lutul greu din care am plecat
    Am frãmântat simţire.
    Din urã am clãdit iubire.
    Între seninul din Înalt
    Şi jalnicul de jos
    Mereu m-am întors
    În lutul greu din care am plecat.
    N-am fost învins, dar nici n-am câştigat.
    Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã.
    Pãrinte, o sã vin curând acasã".
    (Ernest Maftei, 21 decembrie 1989)

    — sunt ilustrate cu fotografii de Dinu Lazar pe gid-romania.com:

    https://www.gid-romania.com/PoemImage.asp?ID=2810

    Si inca: o dedicatie a Badiei catre bolsevico-mafioto-securistii-kgb-istii tradatori de neam si vanzatori de tara, acesti criminali care au pus laba pe ROMANIA:

    Blestem

    Inghiţi-v-ar pământul, Gloabe!
    Ce-aţi legănat ţara pe dric.
    Şi mi-aţi pus neamu-n patru labe,
    Ajungă-v-ar blestemul biblic!

    Pe cel ce-i încă bolşevic,
    L-aş vinde-n lanţuri la tarabe.
    Ei! Care ai nevoi de gloabe!
    Să le-nhămaţi la cîte un dric?

    Vreţi iar să ne târâm şoltîc?
    Cu gândul şters şi priviri oarbe?
    Orbecăind ca nişte zoabe?
    Abia cerşind un firfiric?
    Fire-aţi ai dracului de Gloabe!

    Ernest Maftei

    Subscriem!!!
    Dumnezeu sa-l odihneasca!

Leave a Reply

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova