Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

In memoriam Mihai Ungheanu, la un an de la moarte.

O istorie neelucidată

ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII PRESEI ROMÂNE

Eminescu sau C. A. Rosetti?

1883 sau 1885?

Refuzul legendelor

Aproape toate biografiile închinate lui Mihai Eminescu trec cu vederea participarea hotărâtoare a poetului la formarea unei asociaţii a gazetarilor români. După revoluţia de la 1848 gazetăria luase un mare avânt. Foile, care depăşiseră de mult nivelul simplei informaţii, erau din ce în ce mai combative în numele necesităţilor de dezvoltare ale României moderne. Mai ales după Alexandru Ioan Cuza, când formaţiile politice din România devin partide propriu-zise şi când simt nevoia subvenţionării unor gazete de partid, presa românească ia un mare avânt. Figura gazetarului ca pion cu rosturi însemnate devine proeminentă. Încărcătura politică a presei române, a cotidienelor şi revistelor ei a fost extrem de puternică. A strânge la un loc pe aceşti gazetari angajaţi la oficioasele de partid era extrem de greu, dar în ciuda dificultăţilor, tentativa s-a făcut.

Prima încercare organizată şi cu sorţi de izbândă este legată şi de numele lui Mihai Eminescu. Suntem în acea fază a vieţii lui când poetul este din ce în ce mai implicat în viaţa socială şi politică, când avansează şi susţine ideile în chip ardent şi total. Mihai Eminescu n-a ajuns deputat ca Vasile Conta, dar sunt semne că el viza această postură. O dovadă ar fi şi acest început de asociaţie a oamenilor de presă la care participa şi poetul, vădit mai angajat şi mai realist decât o spune legenda. Faptul este extrem de semnificativ pentru biografia lui Eminescu şi de aceea insistăm asupra lui.

Un episod neglijat

Dintre toate „vieţile“ câte s-au scris închinate lui Mihai Eminescu una singură se opreşte asupra iniţiativei poetului: Hyperion, 1, Viaţa lui Eminescu de George Munteanu. Preocupat de reconstituirea vieţii lui Eminescu în mediul gazetăresc al Capitalei, George Munteanu scrie:

„Lui Vlahuţă (…), îi vorbea despre scriitorii trebuincioşi noului moment literar ca de nişte temerari sublimi, capabili să-şi croiască un drum neîncercat de nimeni, iar acesta îl privea nătâng, ignorând că o spunea şi în pilda lui. Eminescu muta atunci discuţia spre lucruri mai tangibile, ca de pildă proiectul unei case pentru artişti, pe care i-a descris-o feeric într-o zi grea de iarnă a anului 1883, când au stat să se încălzească într-o cafenea, deoarece la ei în cameră nu se făcuse foc de două zile. În aceeaşi ordine de idei şi cam tot pe atunci, gândindu-se la nevoile celeilalte bresle de care aparţinea, luase cu vreo treizeci de gazetari iniţiativa de a constitui o «Societate a presei române», cu Haşdeu ca preşedinte, iar el fiind ales împreună cu alţi câţiva în consiliul de administraţie. Era prima formă organizată de asociaţie a ziariştilor de la noi pe baze moderne şi, alături de participarea la activităţile societăţii «Carpaţii» ori de planul unui club magnific pentru slujitorii artei, ea vorbeşte de la sine despre felul cum a înţeles Eminescu până la urmă să-şi petreacă partea de timp când se afla printre oameni“.

G. Călinescu este cel care observă cât rău a făcut legenda vulgară a unui Eminescu îndrăgostit şi nebun, mai ales când este întrupată într-o carte ca aceea scrisă de N. Zaharia despre viaţa poetului. Oricât ar părea de bizar, dar această carte prozaică şi trivială a configurat legenda lui Eminescu. Traiectul simplificat al vieţii lui Eminescu a fost difuzat, popularizat şi impus de această rudimentară biografie, neselectivă şi incapabilă să vadă omul şi prin opera lui. Amorul, versurile, băutura, femeile, nebunia, la acest quintet a fost redusă viaţa lui Eminescu într-o viziune gregară care a lăsat multe aspecte ale ei pe dinafară. G. Călinescu a scos pe Eminescu din kitsch, dar l-a aruncat în zona sacrului. Biografia scrisă de G. Călinescu nu reţine, de pildă, episodul constituirii unei Asociaţii a presei.

Preocupat de reconstituirea mai atentă a vieţii lui Eminescu, nu fără o atitudine polemică chiar faţă de Călinescu, George Munteanu este primul biograf care, pe urmele lui Augustin Z. N. Pop, acordă atenţie episodului gazetăresc. Nici el nu oferea prea multe detalii, dar ni-l înfăţişează pe Eminescu între colegii de gazetărie, interesat de viaţa lor, făcând proiecte în numele lor. Poate această fracţiune a vieţii lui s-a trecut cu vederea prea uşor, acordându-se o atenţie excesivă relaţiilor cu Junimea sau cu Veronica Micle.

Întru totul „nătâng“ nu va fi fost Vlahuţă, de vreme ce printre puţinii reţine asemenea amintiri. Este de altfel aproape singurul care ţine să-l vadă pe Eminescu în această ipostază şi fără cele câteva note memorialistice ale lui Vlahuţă n-am şti aproape nimic despre gândurile poetului. Reţinem de la George Munteanu că înainte de a se retrage din societate şi de a fi considerat alienat mintal, Mihai Eminescu a iniţiat şi realizat, alături de alţi colegi de breaslă, o „Societate a Presei române“, „prima formă organizată de asociere a ziariştilor de la noi pe baze moderne“. O afirmaţie care, după cum vom vedea, va fi contestată.

„Scrib“ sau intelectual angajat?

Unul din cercetătorii cei mai avizaţi ai vieţii lui Mihai Eminescu din perioada lui „politică“, adică de pe vremea Curierului de Iaşi şi de la Timpul, este Mihai Gafiţa. Acest istoric literar nu a fost atras de legende. El coboară mereu la înfăţişarea concretă a faptelor ştiind să nu fie prozaic. Pentru Mihai Gafiţa, Eminescu şi ideile lui sociale şi politice nu înseamnă numai cuvintele aşternute pe hârtie, ci ceva mai mult decât atât: viaţa epocii la nivelele ei de mecanism politic în care (sau faţă de care) jurnalistul vremii şi-a jucat rolul. Pentru Mihai Gafiţa, de altfel, gazetăria lui Eminescu nu este un capriciu ci un angajament foarte grav, în care poetul şi-a pus convingerea toată lăsând în urmă preocupările literare. N-a fost un răgaz, o soluţie pasageră, ci chiar o soluţie de viaţă, acceptată cu toată deliberarea. Eminescu exprima idei pe care le voia aplicate în practică şi năzuia la ceea ce alţi scriitori reuşiseră, adică la o acţiune de om politic. Scriitorii de la 1848, pe care îi admira, avuseseră această şansă. O avuseseră şi alţii după ei. Un Radu Ionescu, care, protagonist de presă înainte de Eminescu, dar în linia ideilor liberale extreme ale lui C. A. Rosetti, reuşeşte să devină şi om politic din simplu ziarist. Era în cutuma timpului ca ziariştii de primă mână să devină oameni politici. I. C. Fundescu şi G. Bibicescu, gazetari contemporani, au fost deputaţi. A devenit pe aceeaşi cale, după Eminescu, şi Delavrancea. Aspiraţia poetului era realizabilă. Din generaţia lui izbutise să ajungă om politic Vasile Conta, pe care Eminescu îl cunoştea şi respecta.

Faptele către care s-a dus Mihai Gafiţa sunt accesibile şi la vedere. Deosebirea dintre el şi alţi cercetători este că s-a uitat mai bine la ele, că le-a descoperit, în fond. Voind să ilustreze preocuparea realistă, „politică“ a vieţii lui Eminescu, Mihai Gafiţa examinează din apropiere episodul înfiinţării Societăţii Presei. Este un fapt care demonstrează încă o dată, după Mihai Gafiţa, că Eminescu, departe de a fi un simplu „scrib“ de nevoie, se simţea în postura sa fundamentală şi încercarea lui de a întemeia, alături de alţii, dar cu el în primele rânduri, o asociaţie de ziarişti profesionişti, este una dintre cele mai probante pentru ancorarea lui în realitate. După Mihai Gafiţa, doar împrejurările au întârziat afirmarea poetului în plan politic direct, după ce se afirmase strălucit în planul gazetăriei politice, unde aduce o elaborare superioară cu totul neobişnuită într-o presă scrisă totuşi cu inteligenţă şi cu pricepere, dar fără adâncimea şi documentaţia eminesciană.

Prestigiul eminescian

Asupra lui Eminescu, ţine să precizeze Mihai Gafiţa, se aplică o judecată postumă neconformă realităţii. Umbra tristului său sfârşit a fost întinsă (umbra cărţii lui N. Zaharia?) peste întreaga lui viaţă. Este o exagerare, ne spune cercetătorul:

„Până la căderea din anul morţii, Eminescu era adesea considerat, totuşi, un ieşit temporar din rânduri, nu un pierdut definitiv. La fel, azi putem socoti că el a fost un înfrânt în planul politic; însă la 1881 şi 1882 el încă nu era un înfrânt, nici cauza lui nu era goală, himerică, el ţinea un front întreg, gândirea lui hrănea o direcţie ideologică a epocii, aflată în luptă cu o alta, nici aceasta definitiv triumfătoare încă, deşi deţinând poziţii mai avantajoase“.

Acest punct de vedere, pentru prima dată exprimat atât de hotărât şi convingător într-o reconstituire a vieţii lui Eminescu, din păcate doar parţială, este cel care prezidează şi popasul lui Gafiţa asupra chestiunii Societăţii Presei.

Mihai Gafiţa scrie: „Un moment biografic în această ordine, asupra căruia s-a trecut însă repede, socotindu-se că nu e destul de reprezentativ, este acela al prezenţei lui Eminescu într-o dezbatere care a însoţit constituirea primei «Asociaţiuni a presei» din România. Sunt însă fapte care atestă că, la iniţierea acestei organizaţii destinate ziariştilor profesionişti, Eminescu a avut un rol important. Unii cercetători (Augustin Z. N. Pop, George Munteanu) afirmă acest lucru, atribuind poetului chiar ideea Asociaţiei.

Oricum ar fi, trebuie subliniată influenţa lui covârşitoare între gazetarii bucureşteni, de vreme ce a izbutit să elimine candidatura la conducerea Asociaţiei a lui C. A. Rosetti, incontestabil, în acel moment, ziaristul cel mai vechi şi de prestigiu, însă adversar de idei. Rosetti nu s-a putut alege, deşi susţinătorii săi erau numeroşi, între cei 33 participanţi la adunarea de constituire, în februarie 1883. Eminescu l-a impus drept preşedinte pe Hasdeu, savant, şi numai întâmplător gazetar. Constantin Bacalbaşa încredinţează că îndeosebi preşedinţia lui Hasdeu (dar trebuie să înţelegem că şi structura comitetului) se datoreşte exclusiv lui Eminescu“. (Bucureştii de altădată, vol. I, 1927, p. 291).

Este posibil ca întreaga adunare să fi fost dominată de prestigiul poetului capabil să înfrângă prestigiul gazetăresc cu vechi state de serviciu al lui C. A. Rosetti. Dar peste aceste fapte, extrem de grăitoare din viaţa poetului, s-a trecut foarte uşor, preferându-se o viziune mai puţin complicată şi nuanţată a întemeierii Asociaţiei de Presă din România. Sigur este că la acest eveniment de ctitorire Eminescu n-a fost un trecător şi că meditase asupra lui. Gradul implicării, asupra căruia insistă Mihai Gafiţa, ne arată că participarea era pregătită de clarificări anterioare. În istoria presei române, Eminescu a fost mai mult decât o prezenţă în Timpul, a fost şi o conştiinţă de profesionist.

Se preferă Rosetti

În publicaţia Presa noastră, nr. 3 din 1985, sub titlul 100 de ani de la înfiinţarea primei organizaţii profesionale a ziariştilor români apar mai multe comunicări privitoare la ziaristica română, la tradiţiile ei organizatorice şi democratice. Dintre aceste comunicări cea la care ne oprim aici este aceea intitulată Tradiţiile solidarităţii profesionale ale ziariştilor în numele apărării libertăţii presei democratice în slujba intereselor patriei şi poporului român de Constantin Antip. Comunicarea despre tradiţiile organizatorice ale presei româneşti este plină de informaţii şi face o trecere în revistă a celor mai importante date ale vieţii gazetarilor români. Aici se consemnează efortul ziarului Timpul de a crea un climat favorabil ideii unei organizaţii a presei şi că la 11 februarie 1883 la sediul ziarului România liberă a avut loc întrunirea privind statutele acestei societăţi. Dar să dăm citire formulărilor autorului.

„La 11 februarie, la sediul ziarului «România liberă», o reuniune de ziarişti lua cunoştinţă de un proiect de statut întocmit de comisia respectivă, îl aproba şi chiar declara formal constituirea «Societăţii Presei», alegea o parte din membrii consiliului ce trebuia să o conducă. Dar, din cauza dezacordurilor între participanţi, generate îndeosebi de chestiunea persoanei abilitate a deţine preşedinţia, în afară de această adunare, alta – ce urma să completeze numărul statutar de membri ai organului de conducere – nu s-a mai putut întruni, astfel că finalizarea iniţiativei n-a mai avut loc. Manifestarea profesională ziaristică de la 11 februarie 1883, în special prin munca pregătitoare, poate fi consemnată ca un experiment util pentru acţiunile ulterioare“. Am reprodus citatul, mai ales pentru această concluzie care micşorează însemnătatea acţiunii de la 1883, după cum vom vedea, printr-o prezentare fugitivă a faptelor.

Mult mai pe larg sunt înfăţişate tot aici împrejurările următoarei acţiuni de reluare a iniţiativei de la 1883.  Ea constă într-o întrunire de ziarişti la redacţia Curierului financiar din Bucureşti şi dintr-un ecou de presă în care autorul caută un argument în plus pentru seriozitatea acţiunii. O comisie se ocupă de statutele asociaţiei, dezbătute la alte şapte întruniri, notează referentul, şi au şi început înscrierile.

„La 24 februarie, într-o adunare destul de reprezentativă, ziariştii participanţi şi-au pus semnătura pe statutele respective, au proclamat înfiinţată «Societatea Presei», care-şi propunea ca scop principal «ridicarea prestigiului ziariştilor şi ajutorul reciproc»; în acelaşi cadru a fost ales consiliul de administraţie (comitetul de conducere), având ca preşedinte pe C. A. Rosetti, iar ca membri, ziarişti reputaţi ai vremii de la principalele ziare politice – atât liberale cât şi conservatoare -, precum şi independente: I. C. Bibicescu («Românul»), N. Bordeanu («Naţiunea»), D. A. Laurian («România liberă»), Gr. Ventura şi Al. Ciurcu («L’independance Roumaine»), I. C. Fundescu («Telegraphul»), M. Minovici («Curierul Financiar»), C. Ştefănescu («Resboiul – Weis»), S. Secăşeanu («Unitatea Naţională»)“.

Ce s-a mai întâmplat cu această societate despre care se dau mai multe amănunte? La circa 40 de zile de la reînfiinţarea sau înfiinţarea ei, preşedintele ales, C. A. Rosetti, moare, societatea rămâne fără preşedinte, şi din pricina disensiunilor îşi va înceta activitatea.

Nu este greu să vedem, cu toată dilatarea faptelor, că nu este o mare diferenţă între Societatea Presei la a cărei înfiinţare a participat Eminescu şi cea „rosettistă“, reconstituită după ieşirea poetului din viaţa presei. Ele au aceleaşi caracteristici pozitive şi negative, fiind la fel de promiţătoare şi la fel de ineficiente, dar opţiunile istoriografice privind întemeierea înclină totuşi către societatea rosettistă a presei.

Absenţa continuităţii?

O spune şi mai clar o notă de subsol pe care o cităm ca o luare de atitudine fără o cauză vizibilă:

„În literatura de specialitate (sic!) s-a încetăţenit ideea că a şi existat în 1883 o organizaţie profesională a ziariştilor români, ba s-a perpetuat şi o altă eroare, anume că preşedintele desemnat de majoritate al «Societăţii Presei», B. P. Hasdeu, şi-ar fi depus imediat demisia în favoarea lui C. A. Rosetti, care ar fi deţinut această funcţie până la moartea sa, deci mai mult de doi ani. Inadvertenţele şi confuziile semnalate mai sus au fost recent înlăturate pe baza unei atente şi profunde cercetări a problemei în izvoarele timpului, care a demonstrat că acţiunea din 1883 nu s-a soldat cu o reuşită, că nu este nici o legătură de continuitate între societatea presei proclamată formal în 1883 şi «Societatea Presei» constituită real în 1885, că aceasta din urmă este de fapt prima asociaţie profesională a gazetarilor din ţara noastră. Rezultatele cercetării au fost valorificate publicistic şi puse în circulaţie de revista «Presa noastră». În acest sens, a se vedea documentatul studiu «Din istoria începuturilor organizării ziariştilor români» de dr. I. Cremer, «Presa noastră», anul XXIX, numerele 2 şi 3 din februarie şi martie 1984“.

Această notă rămâne neîndoios interesantă pentru că ţine să îndrepte erori existente. Nu ştim ce înţelege autorul prin „literatura de specialitate“, pe care n-o citează, dar este bine să reţinem că într-adevăr Hasdeu nu şi-a dat demisia în favoarea lui C. A. Rosetti şi acesta n-a fost preşedinte doi ani de zile la Societatea Presei, ci numai mai bine de o lună. Este la fel de util să reţinem şi precizarea că n-a fost continuitate între cele două Societăţi ale Presei, dar la fel de util ar fi să precizăm planul în care n-a existat continuitate. În sfârşit, autorul mizează hotărât pe data de înfiinţare din 1885 a primei asociaţii de presă română, ca reală şi nu formală, bizuindu-se pe cercetarea lui I. Cremer, al cărei conţinut îl vom vedea mai departe. În orice caz, autorul n-a fost sesizat în suficientă măsură de optica ziariştilor care militau pentru această Societate a Presei:

„Începutul se făcuse acum doi ani“… – scrie Resboiul – Weiss, adică ceea ce se făcea la 1885 nu era decât o continuare…

Fie ea de specialitate, fie de nespecialitate, literatura privitoare la chestiunea Asociaţiei de Presă este destul de nelămurită.

„Literatura de specialitate“

„Literatura de specialitate“ la care se referă textul din Presa noastră este după câte se pare monografia lui Vasile Netea închinată lui C. A. Rosetti. De acolo aflăm că:

„Eminescu nu combătea pe Rosetti numai în presă, ci şi pe terenul organizării profesionale. Luându-se iniţiativa de a se constitui o societate a presei el s-a opus cu înverşunare proclamării ca preşedinte a lui C. A. Rosetti, susţinând candidatura lui B. P. Hasdeu, care, în  absenţa lui Rosetti, a şi fost ales. Atitudinea lui Eminescu, zice Vasile Netea, a fost însă aspru criticată de către membrii societăţii care nu participaseră la şedinţa de constituire, determinând astfel pe Hasdeu să-şi înainteze demisia şi să propună el însuşi alegerea lui C. A. Rosetti, considerat ca decan al presei“.

De unde are Vasile Netea aceste detalii nu se ştie, pentru că în legătură cu înverşunarea poetului şi cu absenţa lui Rosetti dă o trimitere la subsol unde e vorba de altceva: de antirosettismul lui Vasile Alecsandri. Nici pentru ceea ce urmează, chestiunea cu demisia şi cu propunerea lui Hasdeu în favoarea lui Rosetti, nu există vreun document anume. Trimiterea priveşte ştiutele paragrafe, citate şi de noi, din C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. Ne aflăm în faţa unor aserţiuni goale de adevăr şi iscate din motive necunoscute. Aceste afirmaţii ale „literaturii de specialitate“ le contestă pe drept cuvânt şi Constantin Antip, în prezentarea făcută tradiţiilor organizatorice ale presei române. Ce dicta lui Eminescu această atitudine atât de fermă împotriva lui Rosetti?

„Comitetul presei“ sau „presa întrunită“?

În cercetarea lui (Din istoria începuturilor organizării ziariştilor români) I. Cremer trece în revistă tot ce vădeşte o tendinţă organizatorică venită de la ziarişti. Primul fapt este aşa-zisul Congres al presei române de la 26 octombrie 1871, despre care însă autorul notează scrupulos că era practic un congres al presei liberale. De subliniat această tendinţă organizatorică în familie a presei liberale. Congresul n-avea în vedere organizarea breslei ci o platformă-program a presei liberale, care s-a şi elaborat.

Pe 21 ianuarie 1882, câteva ziare în frunte cu Resboiul – Weiss organizează o sărbătoare de binefacere pentru sinistraţii incendiului de la circul austriacului Krembser. Este o acţiune filantropică, începută semnificativ în sediul ziarului Binele public, soldată cu o publicaţie de un singur număr: Caritatea, cu un Comitet al Presei, alcătuit din reprezentanţii a 4 ziare, şi un apel la unirea pe tărâm filantropic a ziariştilor. După cum se vede, aici este vorba de într-ajutorarea altora şi nu a profesiunii gazetăreşti. Nota diferenţială a societăţii de al cărei început ne ocupăm aici este însă o societate pentru gazetari.

Deoarece incendiile au bântuit din 1882, tot în scopuri filantropice se constituie un Comitet general al Presei în vederea obţinerii de fonduri pentru sinistraţi, prin apeluri la caritatea publică. Aici preşedinte onorific a fost C. A. Rosetti, secretar – Fr. Damé, prezent şi în comitetul iniţial, ca şi G. O Gîrbea de la Binele public şi Al. Steriade. Sunt reprezentate şi L’independance Roumaine ca şi Resboiul – Weiss, de alte nume decât anterior. Mai sunt însă de citat: Gr. Păucescu, de la Timpul, D. A. Laurian de la România liberă, M. Minovici de la Curierul financiar, gazda acţiunii, I. C. Fundescu şi alţii. Ei reprezintă gazete cu interese politice divergente, lucru căruia nu acordă atenţie cercetătorul în suficientă măsură, unite temporar doar în vederea ajutorării celor nenorociţi de incendii. Acest Comitet al Presei, global vorbind, este acelaşi lucru cu precedentul, cu deosebirea că are acum un preşedinte onorific, C. A. Rosetti, dar păstrează nucleul de ziare şi persoane iniţiatoare, în frunte cu Fr. Damé ca secretar. Comitetul Presei are două etape organizatorice, dar el nu a fost un sindicat profesional, ci o organizaţie filantropică. Ziariştii români se unesc pentru alţii, dar nu încă pentru ei.

Cel care încearcă, fără a reuşi total, să-şi stimuleze colegii în vederea unei asociaţii gazetăreşti cu scopuri mai specifice este D. A. Laurian, de la România liberă, care, după cum notează I. Cremer, preferă o gazdă neutră: Curierul financiar, acesta nefiind un ziar de partid. I. Cremer nu ne spune cărui partid aparţine România liberă şi D. A. Laurian.

Reuniunile hotărăsc o societate Presa întrunită, un secretar: D. A. Laurian, un ziar ocazional, scos de acesta. Ele n-au fost deci întru totul nerodnice. În schimb, observă autorul cercetării, cu semn de exclamaţie, despre Comitetul Presei şi succesele lui filantropice presa scrie mai mult decât despre acţiunea Presei întrunite.

De s-ar fi cercetat cauzele, obiective dar şi politice, tabloul ar fi fost mai clar. În genere, efectele politicii de partid asupra acestor încercări de organizare, efecte extrem de importante, nu-s urmărite, în ciuda culorii politice care se observă totuşi.

Filantropie sau conştiinţă profesională?

Poate şi din pricina acestei tăceri de presă trece, mai decis, D. A. Laurian în 1883 pe 29 ianuarie la acţiunea de a făuri o organizaţie de breaslă pe baze statutare. Ea avea un obiectiv precis: într-ajutorarea reciprocă, morală şi materială, a membrilor acestei organizaţii de breaslă. În ziarul Timpul, de aceeaşi orientare politică cu România liberă a lui D. A. Laurian, apare o formulare concisă, exactă, de care nu se dovedise în stare nici o altă gazetă până atunci:

„S-a admis ideea formării unei societăţi a ziariştilor cu numele de «Societatea Presei», având ca scop de a substitui slăbiciunii izolării forţa asociaţiunii, pentru a apăra şi a face să valoreze, prin puterea comună, drepturile şi interesele presei şi ale reprezentanţilor ei“. Această notă este expresia unei dorinţe şi năzuinţe comune exprimată în întrunirile anterioare. Cine va fi fost autorul acestei note: Eminescu sau Păucescu? După decizia şi concizia ei mâna pare a fi a poetului. Importanţa notei stă în conştiinţa profesională clar afirmată, care scoate „comitetele“ şi „comiţiile“ gazetăreşti de sub flamura filantropismului şi a… caragialismului. Este la mijloc un alt tip de gândire, o delimitare, faptul fiind decisiv pentru constituirea unei Societăţi a Presei.

După prima şedinţă „au urmat câteva şedinţe cu discuţii destul de animate, spre a se dezbate, completa şi vota, pe articole, proiectul de statut elaborat de cinci ziarişti, aleşi anterior. «Discuţia, aşa precum remarca «Românul», a urmat mai cu seamă în privinţa definiţiei cuvântului ziarist, precum şi în privinţa scopului societăţii.» În seara zilei de 11 februarie 1883, 35 de ziarişti din Capitală, întruniţi la sediul redacţiei «României libere», au ales, în conformitate cu statutele votate în unanimitate, Consiliul de administraţie al «Societăţii Presei» (Comitetul) compus din: prezident – B. P. Hasdeu (de la «Columna lui Traian»); vice-prezidenţi: D. A. Laurian («România liberă») şi Al. Steriade («La Gazette de Roumanie»); casier – M. Minovici («Curierul financiar»); membri: I. G. Bibicescu («Românul»), M. Eminescu («Timpul»), C. Missail («Binele public»). Conform statutelor mai trebuiau aleşi încă doi membri“. Alegerea lor s-a amânat pentru mai târziu, deoarece candidaţii rămaşi nu întruneau numărul de voturi.

Asta spune Cremer!

Hasdeu şi Eminescu – nereprezentativi?

În textul lui Constantin Antip fermitatea constituirii primei Societăţi a Presei nu este pusă în evidenţă şi nu se citează personalităţile care au pus în mişcare acţiunea.

Autorul referatului despre „Tradiţiile solidarităţii“ profesionale ale ziariştilor consideră adunarea din 1885 „destul de reprezentativă“, dă numele celor aleşi, deşi n-a făcut-o pentru predecesorii lor, şi ţine să numere adunările pentru dezbaterea statutului: 7. Cel puţin tot atâtea adunări de dezbatere au avut şi gazetarii care au acţionat în 1882 sub impulsul lui D. A. Laurian pentru a ajunge la hotărârile din 1883. Acţiunea este chiar de mai lungă durată şi este sigur soclul celei de la 1885.

Numele lui Hasdeu şi Eminescu sunt absente din retrospectiva lui Constantin Antip, deşi amândoi erau personalităţi marcante ale literaturii, publicisticii şi vieţii politice româneşti, creatori de opinie publică. Acel proiect de statut fusese rodul unei dezbateri prelungite, al unui vot, nu al unei „aprobări“, iar alegerile au fost făcute cu toată exigenţa. Nu s-a ales doar „o parte“ din Comitet, ci majoritatea acestuia, adică 7 din 9, cu alte cuvinte un Comitet al Societăţii Presei în stare de funcţionare din acel moment. Practic, între cele două iniţiative nu este nici o diferenţă, cea de a doua reprezentând-o pe prima, pe care de fapt o prelungeşte, dar cu altă coloratură politică, asupra căreia vom reveni.

Nota de subsol a lui Constantin Antip, care trimite la cercetarea lui I. Cremer garantează şi lipsa de continuitate dintre Societatea Presei din 1883 şi cea din 1885, afirmaţie care în faţa faptelor se dovedeşte neserioasă. În comitetul ales în 1885 este prezent atât I. C. Fundescu, I. G. Bibicescu, M. Minovici, cât şi D. A. Laurian, ultimul fiind fondatorul Societăţii Presei anterioare. Patru din oameni sunt din Comitetul Societăţii Presei din 1883. Aici nu e vorba de persoane şi formule noi ci de aceleaşi formule şi, în bună măsură, de aceiaşi oameni. Lipseşte Hasdeu care se retrage în lucrările lui ştiinţifice, lipseşte Eminescu răpit de boală. Componenţa ziarelor este alta şi aici era un comentariu de făcut, care însă s-a făcut, după cum vom vedea, în „literatura de specialitate“. Cât despre formula „adunare destul de reprezentativă“ ne întrebăm prin ce ar fi mai reprezentativi bietul I. G. Bibicescu, modestul I. C. Fundescu cu basmele lui, dramaturgia eroică a lui Gr. Ventura şi chiar figura de veteran al presei a lui C. A. Rosetti, faţă de Bogdan Petriceicu Hasdeu, creator de geniu în toate direcţiile abordate, şi faţă de geniul politic şi poetic, recunoscute încă de pe atunci, ale lui Mihai Eminescu? Orice consultare a Dicţionarului scriitorilor români până la 1900 dă o idee despre dimensiunea „reprezentativă“ a acestor gazetari şi scriitori.

Proeminenţa acţiunii de la 1883, caracterul ei de ctitorie stă în circumscrierea precisă a profilului de breaslă al organismului creat, în refuzul frazeologiei caritabile şi filantropice, care încurca lucrurile în precedentele întruniri profesionale. Ideea de a crea şi arbora un statut, ca şi a unor alegeri, este decisivă. Acestea sunt acţiuni de hotar, care vădesc o limpede conştiinţă de întemeietori, pe care ulterior ceilalţi nu fac decât s-o urmeze.

O mărturie clarificatoare: C. Bacalbaşa

Mărturia la care se referă atât I. Cremer şi Constantin Antip, şi mai ales Mihai Gafiţa, este cuprinsă în volumul Bucureştii de altădată, 1927, vol. I, p. 291, dar şi în altă parte. Ce ne spune Constantin Bacalbaşa? Cartea care este un „memorial“ scrie negru pe alb:

„În sfârşit SE ÎNFIINŢEAZĂ O SOCIETATE A PRESEI. Treizeci şi trei de ziarişti se adună şi aleg următorul comitet: Preşedinte B. P. Hasdeu. Vicepreşedinţi D. A. Laurian şi Colonel Skeletti, I. G. Bibicescu, Al. Ciurcu, Eminescu Mihail şi Barbu Constantinescu, membri. M. Minovici casier“.

C. Bacalbaşa, contemporan al faptelor, dă Societatea Presei ca înfiinţată şi el reproduce aici sentimentul contemporanilor, ceea ce este foarte important în viaţa şi istoria unei asociaţii. Sunt însă şi câteva date pe care I. Cremer le corectează: în locul colonelului Skeletti el dă pe Al. Steriade. Apar, în schimb, două nume noi: Al. Ciurcu şi Barbu Constantinescu, căzuţi iniţial la vot, după Cremer. Comitetul în enumerarea lui C. Bacalbaşa are 9 membri faţă de 7 la I. Cremer, deci este complet. Acesta este semn că Societatea Presei a funcţionat, că şi-a completat numărul de membri şi că informaţiile prezentate ulterior sunt mai puţin complete decât ale lui C. Bacalbaşa.

Mai departe:

„Dar această Societate nu va avea lungă viaţă, unul din motive e faptul că preşedinţia nu a fost dată lui C. A. Rosetti. Motivul nealegerii lui Rosetti a fost Eminescu care, cu niciun preţ, n-a voit să admită preşedinţia directorului «Românului»“.

Informaţia este, desigur, preţioasă, pentru că ne scoate din factologie şi ne obligă să facem istorie vie. Societatea Presei a fost, deci, sabotată de partizanii lui C. A. Rosetti, după ce candidatura acestuia a căzut.

Ea nu s-a născut moartă, ci a fost sufocată pentru a fi reînviată mai târziu cu acest preşedinte. Dar de ce trebuia ales C. A. Rosetti? Fondul chestiunii este politic şi ne îndreaptă către o confruntare politică de partide, în atmosfera căreia s-a desfăşurat şi înfiinţarea Societăţii Presei. În alegerile din 1883 gazetarii liberali n-au avut câştig de cauză, dar aceasta nu înseamnă că Societatea Presei n-a fost fondată atunci, pentru că liderul liberalismului roşu n-a fost ales preşedinte. Chiar C. Bacalbaşa, gazetar de coloratură liberală, redactor de altfel la Românul o vreme, declară societatea înfiinţată.

C. A. Rosetti superior lui B. P. Hasdeu?

Constantin Bacalbaşa nu lasă episodul fără comentarii:

„Eminescu era un om mare căci era un poet genial, dar în politică vedea strâmt, n-avea lărgimea de orizont a lui Rosetti, era pătimaş, nu erta lui Rosetti cele două mari păcate, întâiul că era liberal, al doilea că avea şi sânge grecesc în vine“.

Simplul fapt că autorul Bucureştilor că altădată era liberal, iar Eminescu conservator, ne-ar scuti de comentarii. Dar aici este un comprimat, o pilulă liberală propagandistică, privitoare la poet, care a făcut lungă carieră. Din punct de vedere liberal Eminescu este om mare numai ca poet, neavând vocaţie şi orizont politic. Desigur – în politică i-a negat pe liberali. Tendinţa de a reduce şi a diminua personalitatea eminesciană numai la poezie a dat roade. Condiţiile propice au fost oferite de boala poetului care l-a scos din arena publică, de moartea lui, de lungile guvernări liberale care au ţinut să-l prezinte în propaganda lor mereu ca atare. Persistenţa acestor vederi caduce o întâlnim şi astăzi. Dar liberalii de atunci nu minimalizau participarea şi rolul lui decisiv la înfiinţarea unei Societăţi a Presei.

„Rosetti era cel dintâi ziarist al epocii lui, cine-i putea contesta aceasta, preşedinţia unei Societăţi de presă se cuvenea de drept omului care luptase o viaţă pentru libertatea presei; totuşi glasul lui Eminescu a avut mai mnultă trecere şi Rosetti a fost înlăturat“.

Judecata asupra lui C. A. Rosetti este strict liberală. C. A. Rosetti era un veteran faimos al presei liberale pe care o inspira, dar a fost şi un adversar al lui Alexandru Ioan Cuza. Multe din acţiunile sale n-au primit aprobarea celorlalte personalităţi de presă. El nu era combătut doar de Eminescu ci şi de Ion Heliade Rădulescu, de Cezar Bolliac, de Vasile Alecsandri, comilitonii de generaţie dezamăgiţi de el, de Hasdeu, de Vasile Conta şi numeroşi alţii. Ceea ce lui Constantin Bacalbaşa, ca liberal de formaţie, i se pare incontestabil, altora li se pare contestabil, iar această contestaţie a avut câştig de cauză în 1883. Întrunirile prezidate de D. A. Laurian vor fi dus la acest rezultat. Şi aici stă explicaţia faptului că acel Comitet al Presei prezidat de C. A. Rosetti dă mai multe informaţii despre acţiunile caritabile ale acestei comisii filantropice, decât despre reuniunile pregătitoare ale lui D. A. Laurian, conservator pe atunci. Un examen politic al istoricului înfiinţării unei organizaţii a ziariştilor români oferă chei pe care altfel nu le putem avea.

„Şi atunci, ca şi mai târziu, oamenii cu adevărată valoare pătrundeau mai greu decât mediocrităţile. Mediocritatea nu deştepta niciodată invidia“, zice C. Bacalbaşa. Invidia să fi fost a lui Eminescu? „Eminescu era ziarist politic, ca şi Rosetti, B. P. Hasdeu numai publicist. Eminescu nu admitea să existe în România un ziarist politic deasupra lui. Încă un motiv ca să înlăture pe Rosetti şi să se puie sub preşedinţia lui Hasdeu care nu-i subordona întâietatea lui ca ziarist politic“. Motivul ar fi totuşi patima, care l-a determinat pe Eminescu să-l blocheze pe C. A. Rosetti cu personalitatea publicistică a lui Hasdeu. Deci Eminescu ca pătimaş, iar Hasdeu ca publicist l-ar fi nedreptăţit pe Rosetti. Trecerea chestiunii în sfera psihologiei este un procedeu lesnicios, dar nu profund. Pentru că şi Mihai Gafiţa urmându-l pe Bacalbaşa tratează pe Hasdeu drept „savant şi numai întâmplător gazetar“ şi pentru că resorturile mai adânci ale acestei alegeri se cer lămurite, să ne oprim puţin asupra gazetăriei şi atitudinii politice a lui Hasdeu.

Hasdeu – gazetar diletant?

Este Hasdeu doar un „publicist“, un „gazetar întâmplător“? Făcându-l publicist pe Hasdeu, C. Bacalbaşa procedează minimalizator ca şi în cazul lui Eminescu. El disociază între ziarist politic şi publicist, ceea ce nu-l îndreptăţeşte însă a-l scoate pe Hasdeu din sfera publicisticii politice. Este adevărat că Hasdeu n-a fost gazetar de partid politic, ca Rosetti sau Eminescu, ca atâţia alţii, dar el a făcut gazetărie politică de bună calitate şi de cea mai mare răspundere morală. Marile teme ale gazetăriei politice din epocă le găsim şi la Hasdeu, iar faptul că n-a „combătut“ în foile de partid nu-l diminuează ca gazetar politic. Am zice chiar că asta-i sporeşte statura. Hasdeu care vorbea de pe poziţii asemănătoare lui Eminescu, aducea în gazetărie ceea ce aducea şi poetul: priceperea istorică a problemelor, competenţă sociologică şi economică, orizont bibliografic, un stil intelectual superior. „Românul, scrie N. Iorga într-o Istorie a Presei, era atacat (de Eminescu, adăugăm noi) în cultura lui insuficientă şi în concluziile lui grăbite, de un om care-şi chibzuia fiecare gând şi care măsura forma potrivită cu dânsul“. Acelaşi lucru se poate spune şi despre gazetăria lui Hasdeu.

Ediţia de Scrieri literare, morale şi politice pe care o alcătuieşte pentru Hasdeu, la 1937, Mircea Eliade, a fost considerată şi de cei mai acerbi critici ai ei un eveniment de istorie literară. Una din revelaţiile de căpătâi rămâne capitolul gazetăriei politice căruia, de altfel, Mircea Eliade îi consacră un întreg subcapitol al Introducerii sale, intitulat: Hasdeu, gazetar politic. Dacă pentru C. Bacalbaşa, Hasdeu nu era gazetar politic, el este pentru noi astăzi un gazetar politic dintre cei mai mari, pe când contribuţia de gazetar politic a lui C. Bacalbaşa şi a altora, chiar a lui C. A. Rosetti, şi-a pierdut actualitatea. Pompiliu Constantinescu ţine să remarce că partea cea mai revelatoare, singura de altfel după el, a ediţiei lui Mircea Eliade, este cea privitoare la gazetăria hasdeiană. Dacă „Eminescu, după Pompiliu Constantinescu, a visat, Hasdeu a dinamizat şi a sperat. El este singurul gazetar şi singurul spirit intuitiv ce se poate opune integral junimismului, chiar lui Eminescu; asemănarea dintre ei stă în geniul polemic, în vehemenţa pamfletară, cu ţeluri contrarii însă, şi în fondul originar istoric de la care pornesc“.

În 1972, Mihai Drăgan care scrie o monografie B. P. HASDEU consideră că în „Ipostază de ziarist, dotat cu inepuizabile dispoziţii pentru luptă şi aplecare spre directivă, Hasdeu este, să spunem aşa, Bălcescu şi C. A. Rosetti totdeodată, dar la o temperatură ideologică mai ridicată“. (p. 130). Mihai Drăgan, care n-are prejudecata de partid a lui C. Bacalbaşa, acordă un întins capitol Gazetăriei hasdeiene. La fel, Vasile Sandu consacră o carte întreagă Publicisticii lui Hasdeu (1974), unde bibliografia articolelor lui politice, care începe cu 1858 şi sfârşeşte cu 1902, este impresionantă. C. A. Rosetti n-a fost învins în primele alegeri de la Societatea Presei de un anonim sau de un mediocru, cum sugerează C. Bacalbaşa, ci de unul din cei mai mari gazetari politici ai românilor, comparabil cu Eminescu, care-l acceptă, deşi platforma lui Hasdeu este liberală! Şi această relaţie şi comparaţie, Hasdeu-Eminescu, a fost prea puţin cercetată sau măcar frecventată.

Persecutarea lui Hasdeu = persecutarea lui Eminescu

Şi Hasdeu a fost înghesuit ca şi Eminescu într-un portret aproximativ al complexei lor personalităţi. Portretul de ins imprevizibil şi aventuros, interesat mai mult de glume decât de politică, i s-a făcut lui Hasdeu. Gândirea lui şi împotrivirea lui politică consecventă au fost trecute pe plan secund.

Eminescu n-a optat pentru Hasdeu doar pentru a-l dărâma pe C. A. Rosetti, cum lasă să se înţeleagă C. Bacalbaşa, ci pentru că avea multe afinităţi cu Hasdeu iar acesta avea un trecut de gazetar şi om politic respectabil. Ca şi Eminescu detesta ambele partide şi era un independent în opinie politică construită pe o temelie ştiinţifică, serioasă ca şi în cazul poetului. Hasdeu n-a fost o soluţie temporară de compromis, o improvizaţie, datorită căreia n-ar fi mers treaba la Societatea Presei, ci o alegere chibzuită şi eficientă în alegeri, de vreme ce a obţinut majoritatea pentru a fi ales preşedinte.

La 1883 când s-a constituit Societatea Presei, Eminescu vedea însă în Hasdeu ceea ce el fusese în politică: un intelectual de mare suprafaţă cu o gândire clară, întemeiată pe o vastă cunoaştere a istoriei poporului român, ceea ce marfa liberală comună de gazetă n-avea. Hasdeu s-a aflat întotdeauna în conflict cu oficialitatea politică. C. A. Rosetti ca ministru al Instrucţiunii Publice dă ordin de suprimare a Arhivei istorice, după ce apăruse primul volum. Persecuţiile la care a fost supus Hasdeu sunt urmarea atitudinii lui politice, la care în ciuda consecinţelor nu avea să renunţe. În 1870 Hasdeu a fost întemniţat la Văcăreşti ca deţinut politic pentru antidinasticism. „O puşcărie, pentru un om politic, demn de a purta acest nume, este întocmai ca o armă pentru un bun ostaş; o onoare mai mult şi o încurajare“.

A-l scoate pe Hasdeu dintre gazetarii politici, comparabili cu C. A. Rosetti, aşa cum face Constantin Bacalbaşa, este o eroare. O eroare decurgând după toate probabilităţile dintr-o viziune de partid. La 1883 când Eminescu reuşeşte să-l instaleze ca prim preşedinte al Societăţii Presei, Hasdeu încă nu părăsise politica pentru ştiinţă. De ce nu-l voiau liberalii? Pentru că Hasdeu se declarase a nu fi „om de partid, de gaşcă, ci liberal independent“, şi asta pentru că, ne-o spune George Munteanu, „era convins de egala ticăloşie a celor din partidul conservator şi liberal“. Din pricina independenţei sale şi viei sale atitudini politice, Hasdeu „suferă din plin loviturile ambelor partide“. Asta îl face să renunţe la politică pentru a-şi realiza misiunea ştiinţifică. Dar la 1883 el mai încerca încă să facă politică şi a fost de acord să fie preşedintele Societăţii Presei române.

În acelaşi an, Hasdeu candidează ca deputat la Craiova şi i se pune chestiunea opţiunii: ori politică ori istoriografie. Hasdeu declară, prima dată, că nu se desparte de cercetările lui istorice! Este începutul sfârşitului atitudinii lui politice publice şi ferme. Aici trebuie să stea şi pricina inactivităţii lui la Societatea de Presă, care a avut prin  Hasdeu şansa de a începe cu un preşedinte de mare autoritate pe mai multe planuri ale vieţii publice româneşti. Şi aceasta datorită lui Eminescu.

O Societate a Presei deasupra partidelor?

Cel care şi-a dat foarte bine seama de importanţa culorii politice în istoria Societăţii Presei din  România a fost Mihai Gafiţa. El nu s-a mulţumit doar să înşire faptele şi să le pună pe un cântar aproximativ pentru a vedea care sunt mai abundente, ci a mers la semnificaţia şi la calitatea lor. Societatea Presei a apărut în cadrul unui război între liberali şi conservatori, ne referim la gazetarii din presa activă, unde liberalii deţineau şi un lider politic, C. A. Rosetti. Explicaţia pe care o oferă Mihai Gafiţa este cu totul alta decât cea transmisă de C. Bacalbaşa.

„O Asociaţie a presei cu Rosetti în frunte ar fi dat un lustru prielnic ideii de ziarist la periodicele liberale, punând în minoritate flagrantă cel puţin două din gazetele pe care le voia Eminescu în prim plan: «Timpul» şi «România liberă» – aceasta din urmă dirijată acum direct de junimiştii neajunşi încă în tabăra liberală – chiar şi a treia, BINELE PUBLIC, al dizidenţei liberale a lui Gheorghe Vernescu (Gună), viitor aliat cu conservatorii (lăudat de Eminescu într-unul din articole). Poetul însuşi, ales numai membru în Comitetul de conducere, izbutise să impună în comitet, în afară de Hasdeu, preşedinte, atunci prieten cu grupul junimist, participant la adunările Junimii, pe D. A. Laurian ca vicepreşedinte, directorul «României libere», deci tot junimist. Împreună cu el însuşi, ca reprezentant al «Timpului», şi cu Gh. Misail de la «Binele public», al lui Vernescu, formau majoritatea sigură în comitetul Asociaţiei, oricând paralizantă pentru Ioan Bibicescu de la «Românul» chiar dacă i se alăturau presupuşii neutri Georges Steriadi, de la «Gazette de Roumanie» sau Mina Minovici de la «Curierul financiar», ultimul legat direct de liberali“.

Identificarea firelor politice ale acestor jurnalişti din primul Comitet al Asociaţiei Presei este preţioasă pentru lămurirea viitorului ei. Este limpede că acest Comitet este potrivnic liberalilor şi gazetăriei de duzină. Factorul motor al acţiunii a fost după gazetele vremii D. A. Laurian, care reprezenta presa de factură culturală, intelectuală, ştiinţifică, nu simpla jurnalistică de partid. După C. Bacalbaşa, factorul hotărâtor al alegerilor a fost Eminescu, prin care vorbea aceeaşi orientare antifacilă în gazetărie. De aici şi preşedintele Societăţii de Presă, un savant de renume: Hasdeu. Ar mai fi de adăugat că în sine această factură gazetărească era antiliberală, dacă ne referim la frazeologia bombastică şi alarmistă a liberalismului, care n-a făcut niciodată o gazetărie cărturărească, ci doar retorică. Prezenţa lui D. A. Laurian aici, ca şi mai înainte, ca şi în viitoarea formaţiune a Societăţii de Presă din 1885, ca şi mai târziu, ne arată că această organizare a avut în el un susţinător constant şi un factor de stabilitate care nu vine dinspre partea liberală, ci din fosta tabără eminesciană. Toate datele pledează împotriva improvizaţiei şi a gesturilor trecătoare. Societatea din 1883 era serioasă.

Boicotul liberal?

Confruntate cu datele lui C. Bacalbaşa, cele ale lui Mihai Gafiţa ridică unele probleme de interpretare.

„Vom observa, scrie Mihai Gafiţa, că manevra, dacă tot lui Eminescu se datoreşte, merge încă mai departe: a exclus de la participare în Comitet, «Telegraful», ziar legat direct de liberali, deasemenea cele două «Războaie» («Războiul» lui Grandea şi «Războiul român» al lui Weiss), ambele nesigure din punctul lui de vedere. «Gazette de Roumanie» era o publicaţie relativ neînsemnată, ea va şi dispare după un an, însă putem să acceptăm că tot următor principiilor poetului nu a putut participa în Comitet, al cărui director, Al. Ciurcu (fost un timp şi la «Românul»), era paşaportar, nu avea cetăţenie“.

Mihai Gafiţa duce azi lucrurile mai departe analizând reprezentarea gazetelor în acest Comitet, subliniind inspiraţia lui neliberală sau antiliberală. Totuşi, C. Bacalbaşa îi pomeneşte în Comitet pe Ciurcu, pe Grandea. Se pare că şedinţele următoare i-au omologat; de aici un indiciu în plus de activitate a Societăţii Presei în 1883 şi că prin ei s-a mai echilibrat, aparent, rolul gazetarilor de inspiraţie neliberală în acest Comitet. Astfel se explică boicotul gazetelor liberale împotriva primei ipostaze a Societăţii de Presă române. Dar dacă presa de inspiraţie liberală este nemulţumită de rezultatele unei iniţiative acceptate în comun cu celelalte gazete de partid, şi chiar refuză activitatea în comun, aceasta nu înseamnă că această Societate a Presei a fost înfiinţată mai târziu.

„Un cetăţean în for“

Ceea ce dorea să evidenţieze Mihai Gafiţa era angajamentul lucid al poetului.

„Aşadar nu patima sau ambiţia, cum declara Bacalbaşa, îl determinau pe Eminescu să-l concureze pe Rosetti, ci un lucid calcul al repartiţiei de forţe în viaţa presei“.

Gafiţa scoate în lumină episodul expediat sau pur şi simplu neglijat de mulţi, pentru că în el găseşte dovada implicării deliberate şi metodice a poetului în viaţa politică. El refuză ideea unei boli congenitale, care ar fi urmărit pe poet şi reliefează mai ales aceste aspecte peste care nu se poate trece:

„Esenţialul rămâne că, în ultima parte a stagiului său gazetăresc, Eminescu era o asemenea figură a presei româneşti, cu o atât de mare capacitate de influenţare, încât determina singur activităţi, decizii şi direcţii de manifestare, cu toată opoziţia liberală. Era, putem spune azi, cea mai influentă personalitate din presă – postură în care nu ne putem închipui un visător, un poet care vehiculează generalităţi, sau abstracţii sau himere. Dimpotrivă, în atari acţiuni, vedem un om metodic şi lucid, un cetăţean în for, lucrând cu adresă şi sistemă“.

De altfel nu este singura participare de acest fel a poetului: Eminescu mai era membru în societatea Carpaţii, alcătuită mai ales din transilvăneni, cu un caracter net de luptă, conspirativă, împotriva imperiului habsburgic. Ce l-a adus aici pe poet este simpul de spus: experienţa de student român la universităţile nemţeşti, ca şi itinerariul său transilvan. Poetul contribuie deci cu conştiinţa clară a acţiunilor sale şi cu o disciplină a participării deosebită.

„Doina“ – o poezie antiliberală

Răspunsul cel mai bun la întrebarea ce-l determina pe Eminescu să conteste pe Rosetti este opera lui de gazetar politic. Sunt articole luminoase ca expunere şi documentaţie, prin care Eminescu se opune liberalismului rosettist, adică „roşilor“, „mazziniştilor“. Pentru Eminescu răul politicii liberale îl reprezenta gazetăria lui C. A. Rosetti. Dar dincolo de cauzele principale, de opţiunile de program social şi politic, intra în joc şi politica foarte concretă şi deloc admirabilă a liberalilor. Ea luase forma „satrapiilor“ locale sau centrale şi dezvolta un exclusivism fără fisură. Chiar după ruptura dintre Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, acest exclusivism, care fusese un bun comun, nu rămâne doar apanajul lui C. A. Rosetti, părăsit pe drum; el este o metodă politică liberală de guvernare foarte activă şi aplicată la toate nivelele. Să nu fim deci surprinşi că Eminescu la 1883 încearcă o Societate a Presei române ocolind gazetele liberale. Exclusivismul generează în politică exclusivism. Un exemplu este edificator. Gafiţa a făcut bilanţul activităţilor lui Eminescu din anii ’82-’83. Ele arată un om cu picioarele pe pământ capabil să desfăşoare ritmic o activitate foarte diversă: de bibliotecă, în presă, în societate. Între aceste participări se află şi deplasarea lui la Iaşi în 1883, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, pe 5 iunie. Se ştie, biografii lui o spun (G. Călinescu, Ion Creţu, George Munteanu), că Eminescu abia aştepta acest prilej pentru a-şi revedea locurile natale şi Iaşul. A fost la Iaşi cu prilejul sărbătoririi, dar n-a participat la ea. Încercase să compună un imn ocazional Ştefan cel Mare la care a renunţat şi a luat cu el DOINA care era mai veche. A participat la o sărbătoare a lui Ştefan cel Mare organizată de Junimea acasă la Negruzzi şi acolo a citit Doina cu un succes enorm. Întors la Bucureşti va scrie două articole fulminante despre această sărbătorire în care marea figură voievodală fusese pentru liberali prilej de frazeologie patriotică. În Timpul din 18 iunie 1883 se arată indignat de ignoranţa oratorilor desemnaţi să vorbească despre Ştefan cel Mare. Articolul este plin de oroare faţă de goliciunea discursurilor lui C. A. Rosetti, Petre Grădişteanu, Cariagdi.

Sufocantul exclusivism liberal

De ce n-a citit Eminescu la serbare? Nu este vorba de semnele bolii, cum s-ar crede, ci de exclusivismul liberal. Liberalii, prin şeful lor, Brătianu, l-au confiscat cu acest prilej pe marele erou al Moldovei, închizând accesul la această sărvătoare oricui altcuiva. „În Iaşi, scrie acelaşi Mihai Gafiţa trecând de superficia lucrurilor, se constată că guvernul, unde Brătianu conducea acum neînduplecat, á la Bismark, lovind cu adresă pe conservatori, organizase ceremonia ca o serbare liberală omogenă“. Urma să fie „o manifestare liberală, la care avea acces numai clientela partidului aflat la guvern. Poetul n-ar fi acceptat cu nici un preţ să ia cuvântul alături de C. A. Rosetti, de Cariagdi – socotiţi de el străini – în faţa monumentului voievodal. (…) Adunarea de la Iacob Negruzzi, unde poetul a citit DOINA, a fost manifestarea concretă a neacceptării de către Junimea a felului cum s-a organizat festivitatea, în principal cu excluderea unei largi participări naţionale şi populare – aparent din cauza măsurilor luate pentru securitatea regelui, în realitate pentru a-şi atribui numai lor meritul monumentului. Eminescu avea însă şi criteriile proprii – el se războia cu vorbitorii, aceştia erau dintre cei ce se erijau în exponenţi naţionali“. G. Călinescu mai face o observaţie preţioasă, că Doina era în fond îndreptată împotriva afacerii Stroussberg, ceea ce întăreşte interpretarea realistă a lui Mihai Gafiţa. Afacerea Stroussberg era o afacere de pe urma căreia profitaseră liberalii şi regele, iar Doina era foarte potrivită într-un moment în care liberalii, vinovaţi de fraudă financiară în afacerea căilor ferate şi politică prin tot ceea ce făceau să monopolizeze orice formă de patriotism, excluzând pe cei îndreptăţiţi la prezenţă şi atitudine de la dreptul lor la o serbare ca cea a lui Ştefan.

Nu este tânărul Eminescu unul din organizatorii serbării de la Putna?

Cele întâmplate la discuţiile şi la alegerile de la Societatea Presei se explică mult mai bine în această atmosferă de sufocant exclusivism instaurată de guvernarea liberală. A pretinde seninătate şi indiferenţă acolo unde se întruneau oamenii gazetelor adverse de partid, cum face C. Bacalbaşa, este prea mult. Exclusivismul liberalilor, altfel „democraţi“ în declaraţii, a dus aici.

„Legenda, continuă Gafiţa, a pus neparticiparea poetului la festivitate când pe seama unui preambul al bolii, când pe seama întâlnirii cu Creangă şi a popasurilor bahice. Se vede clar că o atitudine de mult mai mare fermitate politică, de un realism clar, a dictat comportarea poetului“. Acest exclusivism de partid practicat de liberali l-a împins pe Eminescu în starea de lentă înstrăinare.

O singură dată de întemeiere: 1883

Argumentele folosite de I. Cremer şi adepţii părerii sale că abia cu Societatea Presei din 1885, când preşedinte este ales C. A. Rosetti, poate fi considerată înfiinţată nu sunt concludente. Abia acum ar fi o asociaţie „deschisă tuturor acelora care lucrau în presă, în întreaga ţară“. Dar nici Societatea Presei cu preşedinţia lui Hasdeu n-a fost închisă vreunei publicaţii. Adunarea „destul de numeroasă“ din 1885, acele „noi şi noi adeziuni“ n-au ca rezultat decât 43 de membri, doar cu 8 mai mult decât în 1883. Şi atunci s-a elaborat, s-a propus şi s-a dezbătut un statut ca şi în 1885. În ambele cazuri acest statut s-a votat. Care este diferenţa dintre ele n-o precizează nimeni. Este foarte probabil că ne aflăm în faţa unei versiuni noi a statutului redactat la 1883, dacă nu a aceluiaşi statut. Membrii Comitetului sunt şi în 1885 tot în număr de 9 ca şi în 1883, ceea ce ne întăreşte presupunerea. Tot 9 vor fi şi la Societatea Presei din 1890, evident în legătură cu predecesoarele. Activitatea a fost extrem de scurtă şi la cea de a doua societate, ca şi în cazul primei. Moartea lui Rosetti în 1885 echivalează cu dorinţa lui Hasdeu de a se retrage din politică la 1883, după eşecul deputăţiei craiovene sau a abandonului eminescian în faţa exclusivismului liberal. Continuitatea între prima Societate a Presei, cea de a doua şi a treia este incontestabilă, cu un progres organizatoric vizibil şi autentic la ultima. Această continuitate ne este dată nu numai de prezenţa între susţinători ai aceloraşi ziare centrale, ci mai ales a unor personalităţi care revin în toate comitetele. D. A. Laurian care este iniţiatorul din 1883, e prezent şi în 1885, este preşedintele celei de a treia Societăţi a Presei, ceea ce ne arată că structura gândită la 1883 era viabilă, dar condiţiile erau potrivnice. Dacă important şi decisiv ar fi criteriul activităţii, atunci întemeierea Societăţii Presei române ar trebui mutată la 12 iulie 1890, când doar cu 31 de ziarişti, deci cu mai puţini decât în 1883, se reorganizează Societatea existentă anterior. Prima treaptă este cea stabilită de D. A. Laurian şi M. Eminescu, cu Hasdeu preşedinte în 1883, cea de a doua, de D. A. Laurian şi M.Minovici, cu Rosetti preşedinte în 1885, cea de a treia de Dionisie Miron cu D. A. Laurian Preşedinte în 1890. A-i exclude pe Mihai Eminescu şi pe B. P. Hasdeu din postura de ctitori ai Societăţii Presei române este în realitate un gest care nu mai ţine de obiectivitatea istoriografică ci de opţiunea politică.

O rectitorire liberală şi exclusivistă

Exclusivişti au căutat să fie din nou liberalii în 1885 cu prilejul acestei reorganizări. Noua Societate de Presă nu este deschisă aşa cum s-a afirmat atât liberalilor cât şi conservatorilor decât în aparenţă: este de coloratură hotărât liberală.

„Noul comitet, din martie 1885, are o structură total diferită de cea anterioară, acum predomină liberalii, sau apropiaţii lor. Practic, se poate spune că doar un singur membru mai corespundea vederilor lui Eminescu din 1883, anume cel de la «România» (ziarul constituit prin fuzionarea, în 1884, a «Timpului» cu «Binele public»), Hasdeu fiind lăsat în afară. În rest, Rosetti şi Bibicescu («Românul») erau direct liberali, Ciurcu era primit în Comitet, la fel un alt paşaportar, G. Secăşeanu («Unitatea naţională»); «Telegraful», tot liberal, îşi are un delegat, iar cei doi de la «România liberă»: Gr. Ventura şi D. A. Laurian, erau acum foarte apropiaţi liberalilor, ca urmare a cartelului grupării junimiste cu liberalii brătienişti, în alegerile din toamna lui 1884. Este acum clar că structura antiliberală a Comitetului din 1883 era datorată exclusiv lui Eminescu“.

Dar Eminescu ieşise sau fusese scos din arenă. Noua Societate a Presei respiră un anume exclusivism liberal pe care-l denunţă nu doar alegerea lui C. A. Rosetti, ca o compensaţie pentru ruptura cu Brătianu, nu doar gazetele de coloratură liberală, ci şi accentul ostentativ pus de membrii liberali şi acestui comitet pe calitatea de fondator şi ctitor al organizaţiei de breaslă ziaristică pentru C. A. Rosetti. La 1892, în aprilie, cu prilejul unei procesiuni la mormântul lui C. A. Rosetti – mascaradele liberale care nu plăceau lui Eminescu -, I. G. Bibicescu, liberal rosettist, ia cuvântul în numele Societăţii Presei şi afirmă următoarele: „Societatea Presei se crede datoare de a aduce omagiile sale de adâncă recunoştinţă fondatorului şi mentorului presei române, preşedintelui celei dintâi societăţi a presei, lui C. A. Rosetti“. Dacă această Societate a Presei ar fi avut şi după 1890 un colorit neutru afirmaţia ar fi fost valabilă. Ea este însă exagerată şi vine din partea unui cirac. C. A. Rosetti n-a fost nici fondatorul presei române, nici mentorul ei, nici întemeietorul celei dintâi Societăţi de Presă. El a fost într-adevăr fondatorul presei liberale, mentorul ei şi ctitorul primei Societăţi a Presei de caracter liberal, aşa cum a arătat-o Mihai Gafiţa. Este deci un elogiu liberal, partizan, care nu probează nimic. I. G. Bibicescu era liber s-o afirme. De ce este nevoie să preluăm aserţiunile lui I. G. Bibicescu?

O altă mărturie a lui C. Bacalbaşa

Dacă mai este nevoie de o probă asupra identităţii dintre cele două Societăţi de Presă, 1883 şi 1885, ca doi timpi ai aceleiaşi acţiuni, ea vine tot de la Constantin Bacalbaşa, care în calitate de Preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti, tipăreşte în 1992 o addenda la volumul Istoria presei româneşti de N. Iorga, sub titlul: Ziaristica română din zilele noastre. Textul nu  este citat de nici unul dintre cei pomeniţi, deşi pare a fi fost folosit de Vasile Netea, de aceea îl reproducem integral:

„Dezvoltarea presei, înmulţirea ziarelor şi dovada făcută cum că ziarismul începe să devină o carieră, inspiră câtorva ziarişti pe la anul 1882, hotărârea de a fonda o SOCIETATE A ZIARIŞTILOR. După multe negocieri, care duraseră luni şi luni de zile, s-au putut organiza câteva întruniri în localul CURIERULUI FINANCIAR, ziarul economico-financiar săptămânal al lui Mina Minovici.

Pe acea vreme ziariştii erau împărţiţi în tabere ostile, ziarismul pur profesionist nefiind încă destul de dezvoltat, acei care scriu în gazete aveau toate patimile partidelor ce reprezentau. Dacă partidele erau rivale, şi se combăteau cu violenţă, ziariştii erau şi ei, oarecum, antagonişti. De aceea era greu de găsit formula care să poată întruni la un loc pe toţi oamenii condeiului gazetăresc. Mina Minovici, deşi nu era un gazetar de cotidian şi nici nu făcea politică de partid, totuşi era un pasionat partizan al înfiinţării Societăţii ziariştilor. Pe el îl preocupa mai ales motivul economic. Lui Minovici îi trebuia o casă de ajutor şi de pensionare a bătrânilor ziarişti, şi pentru această idee a luptat credincios în cei din urmă ani ai vieţii sale.

După mai multe întruniri în redacţia lui Minovici, Statutele instituţiei fură votate. Erau de faţă – pe cât îmi amintesc – Mina Minovici, I. G. Bibicescu, Barbu Delavrancea, Mihai Eminescu, Nicolae Ghiţescu, I. Valentineanu, Zamfir Arbore, D. Racoviţă şi alţi ziarişti mai tineri printre care mă număram. Dar când veni chestia alegerii preşedintelui, toată înjghebarea se nărui.

Ziariştii se despărţiră în două tabere, unii cereau preşedinte pe C. A. Rosetti, alţii pe B. P. Hasdeu. Ziariştii conservatori, în cap cu Eminescu, nici nu voiau să audă de Rosetti, ziariştii liberali răspundeau cum că Rosetti este cu adevărat ziarist de profesie, pe când Hasdeu nu este decât un ziarist diletant. Pusă la vot alegerea preşedintelui, izbuti Hasdeu. Dar Hasdeu îşi dete demisia, C. A. Rosetti fu ales preşedinte şi rămase până la moartea sa în aprilie 1885. Societatea încetă de a mai trăi.

Câţiva ani mai târziu încercarea fu reluată, dar de data aceasta cu mai multă izbândă. Societatea presei fu înfiinţată, iar preşedinte fu ales D. A. Laurian, directorul «României libere». Această societate a trăit mai mulţi ani până ce actualul Sindicat al Ziariştilor din Bucureşti, a cărui casă o inaugurăm acum, fu înfiinţat“.

Expunerea lui C. Bacalbaşa este clară şi are atu-ul de a avea în autorul ei un  participant la dezbaterile pentru înfiinţarea Societăţii Presei din 1883. La aceste rânduri şi nu în „literatura de specialitate“, unde a intrat de aici, stă afirmaţia lui Vasile Netea cum că Hasdeu a demisionat în favoarea lui C. A. Rosetti, care ar fi prezidat până la moarte. C. Bacalbaşa nu vorbeşte de două Societăţi ale Presei ci de una singură, cu un prim preşedinte Hasdeu, care s-a retras fiind urmat de al doilea, C. A. Rosetti, care moare în funcţie. Abia acum Societatea „încetă de a mai trăi“. A doua Societate a Presei este, după C. Bacalbaşa, aceea din 1890 care-l alege preşedinte pe Laurian. În 1927 în Bucureştii de altădată, I. C. Bacalbaşa revine pentru a accentua rolul lui Eminescu. Nimic despre demisa lui Hasdeu. Iar în volumul doi al Bucureştilor de altădată, la anul 1885, în care sfârşitul lui C. A. Rosetti ocupă un loc important, nu este nici o vorbă despre Societatea Presei, exceptând mandatarea unui orator la funeraliile fostului om politic şi ziarist liberal, semn că înfiinţarea se consumase în 1883. În ambele amintiri, C. Bacalbaşa dă, deşi liberal, ca înfiinţare a Societăţii Presei, anul 1883, pe care-l confirmă şi cercetarea dinamicii de epocă.

Continuitatea Societăţii Presei de la 1883

Actul de al 1883 nu este impozant numai prin prezenţa lui Eminescu şi Hasdeu, ci şi prin hotarul pe care-l pune între vechile asocieri de gazetari cu scopuri caritabile faţă de alţii şi noua societate care gândeşte societatea în funcţie de nevoile propriilor ei membri. Apariţia unui statut, dezbătut şi votat, ca şi a fixării componenţei de 9 a Comitetului, care am văzut că se transmite şi la 1885 şi la 1890, sunt hotărâtoare pentru viaţa Societăţii care astfel, prin aceste acte, a început să existe. Membrii din primul Comitet au trecut şi în cele următoare asigurând continuitatea organizatorică, dacă nu şi pe cea politică. Tendinţa de a exclude pe Eminescu şi Hasdeu dintre întemeietori, vizibilă în discursul lui I. G. Bibicescu, este de sursă liberală şi ţine de exclusivismul caracteristic politicii acestui partid. Societatea Presei române s-a fondat la 1883 cu B. P. Hasdeu şi M. Eminescu printre protagonişti.

Necesitatea unei istorii a presei

Toate acestea ne arată că istoria presei româneşti este foarte puţin cunoscută. Când făcea apel la o scriere a istoriei presei române, Pompiliu Constantinescu avea neîndoielnic dreptate: „O istorie a presei române, scria el în 1937, este de făcut de-aci înainte“. Cazul înfiinţării organizaţiei de breaslă a ziariştilor, ignorarea de către unii comentatori ai evenimentului a rolului pe care l-a jucat Eminescu în acest act de conştiinţă profesională, arată câtă dreptate avea la 1937 Pompiliu Constantinescu şi câtă dreptate are şi astăzi. Istoria presei române continuă să fie neelucidată pentru marele public şi chiar pentru unii „specialişti“.

Mihai Ungheanu

• Share
• Tweet
• Pin
• Email