Victor Roncea Blog

Am vrut sa pup pista atunci. Noroc cu baietii de la CIA care mi-au dat viteza din zona. Eram iar in Baghdad. Eram ca acasa. Eram din nou cu ea. Am trecut de filtre, cozi interminabile, tepari irakieni dar cu ea de mana parca nimic nu ne-ar fi despartit niciodata. Am urcat intr-un Humvee de la U.S. Marines  care urma sa ne duca pana in Camp Victory si de acolo pe “soseaua mortii” pana la Fallujah . De fapt la Abu Ghraib.
Cea mai buna pizza am mancat-o atunci la Pizza Hut in Camp Victory Baghdad. Plecam de acolo pe “soseaua mortii” spre Abu Ghraib cu primul convoi. Cacaciosii de americani nu ne-au zis ca ne pot duce in aceeasi zi si ma cam abureau. Eram rupt aveam peste 60 de ore de nesomn. Eram in mijlocul Baghdadului in cea mai atacata unitate militara din lume si stateam in cur pe niste trepte din lemn. Fumam tigara din tigara. Vedeam lumea in reluare. In jurul meu parea liniste si totusi bubuiau mortierele. Treceau elicoptere cu raniti deasupra capului meu si eu le vedeam ca intr-un film prost pe care il visezi uneori. Singurul lucru care se misca la viteza normala era jarul de la tigara si ma uitam spre el atunci cand imi dadeam seama ca urmeaza sa adorm. Ne-au pus apoi toate bagajele intr-un alt Humvee si ne-au trimis pana la “zidul rugaciunilor”. Este un zid la iesirea din Camp Victory catre Irakul dezlantuit care se numeste asa . La el se roaga toti cei care nu stiu cate minute mai au de trait.
Am jucat fotbal american cu cativa marines asteptand semnalul de plecare al convoiului.
O minge ovala trimisa cu viteza spre tine te poate trezi mai repede decat o cafea, un redbull, sau o linie de cocaina. Ar fi putut fi si o grenada dar tu trebuia sa o prinzi si sa o dai mai departe. Langa zid EA. Statea si zambea superior. Vedea niste copii care se joaca.
A venit un colonel. Un colonel asa cum vedeti in filme: cu tinuta impecabila cu echipamentul complet si se adresa noua catorva bezmetici tineri cu o gravitate in voce care m-a facut desi nu era nevoie sa iau pozitia de drepti. De fapt convoiul era special facut pentru mine doar ca sa ma duca la Abu Ghraib . Aveam cu mine un coleg roman pe care l-am luat sa vada ca se poate face presa si la fata locului. M-am urcat intr-un Humvee si am pornit.
Am iesit pe soseaua mortii.
Soferul, un soldat american mistocar de o suta si multe zeci de kilograme si-a facut cruce , a pupat Sfanta Treime si apoi a pupat poza unei gagici cu tatele goale ce atarna pe tavanul blindatei. Il cheama Dalle. E din Arizona si nu stiu daca mai traieste pentru ca nu am intrebat-o. Statea in fata mea la volan iar in dreapta lui sergentul de la telecomunicatii. In dreapta mea, in picioare, gunner-ul si mai la dreapta de el baietasul ala roman adus sa vada cu ochii lui ce inseamna sa fii jurnalist. Cand am intrat pe linie dreapta Dalle m-a privit in oglinda atat de adanc incat am simtit ca sunt prea mic intr-o lume atat de mare. Mi-a zis sa-mi infig privirea prin geamul blindatei. Daca carecumva se intampla sa vad o sclipire metalica, ceva ce straluceste, un obiect ciudat sau chiar un barbat, o femeie ori un copil irakian care sa se apropie de noi la mai putin de 50 de metri sa pun mana pe mitraliera de langa mine si sa trag. Mi-a zis apoi ca daca suntem atacati ceea ce era foarte probabil el si sergentul vor cobori iar eu gunner-ul si baietasul ramanem in jeep. Eu trebuie sa trag, sa ii acopar si sa incercam sa ne salvam viata pentru ca si ei incearca acelasi lucru. Cu o zi inainte pe acelasi drum si cu aceeasi reteta se deplasase CNN. Un Humvee a fost aruncat in aer iar celalat in care aflau ziaristii s-a facut scrum . Am vazut asta la televizor la Sharjah in UAE. Fente pe sub pod , fente pe drum si schimbari de pozitii in comvoi. Asta au facut americanii numai ca sa ma duca intreg pana la Abu Ghraib. In fata inchisorii s-a franat brusc. Comvoiul s-a oprit si cativa soldati au coborat si mergeau pe poante ca balerinele. La mai putin de 30 de metri de masina noastra era ceva ce parea o bomba. Au luat cu grija pachetul l-au pus intr-un sant si ne-au facut semn sa intram repede in puscarie. La poarta paza era atat de stricta incat s-au controlat americanii pe americani.
Pe o tabla mare prietena mea imi lasase scris un mesaj “Lasati orice speranta voi ce intrati aici”. Era atat de Divina Comedia asta incat am inghitit-o cu putina apa. Americanii s-au spalat pe maini si ne-au lasat dracului acolo.
I-am gasit insa pe romani. Cadre medicale intr-o puscarie blestemata uitata de lume in curul iadului. Ea se uita ciudat la mine.  Niciodata  nu a suportat ideea ca eu vorbesc cu ingerii si ori de cate ori am inselat-o la modul cel mai fatis crapa de gelozie. Dar romanii de acolo erau oameni simpli cu bucurii si necazuri si un cosmar pe care urmau sa-l duca o viata intreaga. Au fost prea buni. Aveau aripi. Aveau acea fata de copil nevinovat, aveau acea fata de fecioara care stie ca nu trebuie sa dea socoteala nimanui pentru ca au facut totul corect. Oameni incercati, oameni macinati, oameni speriati dar oameni buni. Unul si unul.
Si pentru ca sunt buni probabil ca si pe ei s-a pisat ulterior cineva. Sau poate ca nu ….. inca.
Stateam in celulele in care americanii ii batjocoreau pe prizonierii irakieni cu cateva luni in urma iar de acolo am plecat intr-o seara cu un romanache. Era bezna. De jur imprejurul nostru cei mai de temut teroristi irakieni si cei mai rai soldati americani. Noi stateam ca prostii la mijloc. Lingeam si ne uitam la un elicopter din ala porcos care face multa galagie plin cu alti teroristi. Lingeam si muscam si crontanea si Doamne ce buna e inghetata in Irak. Cand am terminat romanul mi-a zis ca in mod normal in acel moment eu trebuia sa o cer de nevasta si ea sa ma duca la altar si acolo sa se lapede de mine pentru ca mi-a suportat destule si e cazul sa ma duc spre abis. Si omul mi-a zis toate astea in momentul in care in jur de 60 de mitraliere tinteau doi cretini care mancau inghetata noaptea la 11 in mijlocul heliportului puscariei Abu Ghraib. Elicopterul plin cu teroristi proaspat arestati nu putea sa aterizeze din cauza a doi romani. Din fericire unul dintre ei purta uniforma.