Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Lucrand pe vremuri la o Istorie a literaturii proletcultiste, a trebuit sa citesc tone de reportaje de calatorie ale scriitorilor romani intorsi din excursiile organizate pentru ceea ce se numea cunoasterea la fata locului de unde veghea neobosita asupra intregii planete Steaua Rosie a comunismului. M-a surprins in toatre aceste productii asa-zis literare absenta oricarei observatii critice. Desigur, nu-mi imaginam ca un scriitor isi putea permite, la intoarcerea din mareata tara a sovietelor, sa prezinte ziarelor si revistelor un manuscris care sa faca referiri la teroarea bolsevica sau macar la cenusiul vietii sub regimul stalinist. Totusi, tinand cont ca tara strabatuta, URSS, se afla pe pamant si nu in Rai, populata de oameni si nu de sfintii Apostoli, ma asteptam ca macar un singur autor sa noteze, fie si in treacat, c-a vazut pe strada de la periferie un muc de tigara aruncat pe jos, sau c-a tremurat nitel din cauza frigului siberian. Nici vorba de asemenea notatii normale, care, intre noi fie vorba n-ar fi dat prilejul nici macar rusilor de a se supara. In repostajele despre URSS, toate cele vazute de autor conturau o lume ireala, intrecand in perfectiune pana si palatul in care Ileana Cosanzeana il astepta pe Fat Frumos. Copacii ramaneau vesnic verzi, considerandu-se ca-n tara lui Stalin natura fusese de mult supusa invataturii marxist-leniniste. Strazile erau mai curate decat sufletul unui pustnic. Iar femeile sovietice erau frumoase, harnice, inteligente si, mai ales, devotate din cap pana-n picioare Marelui Invatator al Popoarelor.

M-am intrebat, citind aceste fantasmagorii, ce fel de oameni erau cei care-I obligau pe ditamai scriitorii, multi dintre ei faimosi pentru luciditatea cu care radiografiasera in operele lor din perioada interbelica societatea romaneasca, sa scoata din reportajele lor orice referire cat de cat pamanteasca despre URSS? Dat fiind ca n-am trait ca scriitor si jurnalist perioada stalinista, la vremea respectiva n-am gasit vreun raspuns. Gratie emisiunii de marti seara a lui Marius Tuca am avut posibilitatea sa-mi dau seama cum se petreceau in realitate lucrurile cu un jurnalist care prezenta unei redactii un reportaj in urma unei vizite la Moscova. La respectiva dezbatere, una dintre cele mai bine organizate in ultimul timp de Marius Tuca, s-au confruntat pe tema Kosovo Cristian Tudor Popescu si Gabriel Liiceanu. Urmarind pana la capat emisiunea, am avut strania impresie ca de o parte si de alta a lui Marius Tuca n-au fost doi oameni, ci un om si un mutant. Tema emisiunii a constituit-o interventia NATO impotriva Serbiei. In prelungirea interventiilor sale din ziar, Cristian Tudor Popescu si-a permis sa observe ca actiunea Aliantei e o greseala. Ca, in loc sa rezolve obiectivul declarat inainte de inceperea agresiunii – protejarea etnicilor albanezi din Kosovo – bombardarea oarba, salbatica a Serbiei, timp de o luna, zi si noapte, distrugand poduri, case, sosele, rafinarii, ucigand civili nevinovati, atat sarbi cat si albanezi, a provocat o tragedie umanitara in Balcani. Observatiile lui Cristian Tudor Popescu n-au reprezentat o noutate. Ele au fost facute pana acum si de alti jurnalisti, intre care ma numar si eu. Fara a fi anti-occidental, fara a fi macar anti-NATO, mai tanarul meu confrate si-a permis sa semnaleze ca liderii de azi ai Aliantei, ai tarilor europene, ai SUA, comit o greseala pe care nu-I exclus ca succesorii lor de peste cativa ani, s-o recunoasca si chiar s-o critice. La aceste observatii de bun simt, care n-au facut altceva decat sa dea curs starii de spirit a poporului roman, Gabriel Liiceanu a fost cat pe aci sa sufere un infarct de indignare. Domnia-sa nu-I sputea inchipui ca un om de pe acest pamant isi poate permite sa afirme ca NATO a facut o eroare. NATO nu greseste! NATO e intruchiparea deplina a valorilor democratice! NATO e o institutie de care trebuie sa ne apropiem batand matanii si facand cruci! Pe Dumnezeu il mai mutem mustra. Pe liderii politici si militari ai NATO nu! Toate aceste clisee Gabriel Liiceanu le repeta ca un robot. Sau, ca sa fiu mai exact, ca un mutant. Cristian Tudor Popescu era un biet om. Si ca orice om avea indoieli. Gabriel Liiceanu era scutit de aceasta blestemata trasatura umana. El nu avea ganduri, emotii, indoieli. El avea doar cateva fraze pe care le tot repeta papagaliceste. El avea certitudini: NATO e intruchiparea perfectiunii! NATO trebuie sa fie pentru poporul roman de azi ceea ce trebuia sa fie pentru poporul roman in anii ’50 Armata Rosie. Si cine-si permite sa atinga fie si cu o floare acest Idol cu chip cioplit din bombardiere si rachete de croaziera trebuie pus la zid. Traim, din fericire, in democratie. Mai exista posibilitatea ca un jurnalist, ca un om sa spuna cu voce tare ceea ce gandeste. Ce s-ar fi intamplat daca ne-am fi aflat pe vremea lui Stalin? Pentru c-a indraznit sa critice noua Armata Rosie, careia i se spune acum NATO, Cristian Tudor Popescu ar fi fost acuzat de Gabriel Liiceanu ca dusman al poporului, care trebuie sa-si sfarseasca zilele daca nu in fata plutonului de executie, atunci macar in lagar. Nu de alta, dar el, Gabriel Liiceanu, in calitatea sa de comisar al noului jandarm al lumii, n-ar putea asista indiferent la o asemenea blasfemie. Auzi, un nenorocit de jurnalist sa-si permita a declara, fara teama c-ar putea sa plateasca pentru asta, ca NATO a facut o greseala!

Privindu-l pe acest mutant, pe numele lui din buletin Gabriel Liiceanu, am inteles de ce scriitorii romani din anii terorii staliniste acceptau sa iscaleasca reportaje despre URSS, in care o tara aparea ca un Rai, iar un popor, ca o comunitate de ingeri. Cand aduceau notele lor de calatorie cinstite, in care-si permiteau sa observe ca la Moscova e frig, dadeau peste niste activisti in genul lui Gabriel Liiceanu. Varati in cizme si scurte din piele, acestia citeau manuscrisele cu pistolul pe masa. Si cand nimereau peste vreo observatie mai pamanteasca despre mareata tara a socialismului intindeau mana spre pistol. Bietul scriitor, care avusese naivitatea de a crede ca poate sa relateze ceea ce a vazut cu ochii lui incepea sa tremure de frica. Isi dadea seama ca-n fata lui nu e un om, ci un mutant. Fabricat in laboratoarele de la Kremlin. Asa cum Gabriel Liiceanu e un mutant mesterit in laboratoarele de la Casa Alba.
Ion Cristoiu, Aprilie 2009

Nota mea: Ma indoiesc ca laboratoarele sunt de pe Potomoc. Tot de aici, de pe Dambovita (sau de pe Nistru, ca “invinsul” Constantinescu se trage din Tighina). Important pentru domnul Liiceanu era sa fie, cum a fost dintotdeauna, un intelectual de casa al regimului, gudurici pe la Palat, indiferent cine este la putere. De la Iliescu a primit Editura Politica. De la Constantinescu au venit scutirile de taxe si datorii la stat. De la Basescu bagatul in seama pe la vila de la Neptun. Toate i-au mers din plin, pana anul trecut, cand, inchipuindu-si ca Basescu va pierde, a facut greseala sa se declare, si el, “invins de regimul Basescu”. Acum s-a dat la fund, pana va uita, putin, lumea. In curand, il vom vedea din nou pe caii “anticomunismului”, din pozitile pe care si le-a pastrat bine-mersi, de membru al Consiliului IICCR dar si al ICR. Bugetar, saracul…

Vezi si SINISTRU. Alina Mungiu i-a denuntat americanilor pe reporterii de razboi din Iugoslavia – inclusiv pe Mile Carpenisan – pentru atitudinea lor “pro-sarba” si “anti-NATO”

Ion Cristoiu despre Mile Carpenisan si ceilalti jurnalistii romani aflati sub bombardamente la Belgrad. Un editorial care a scos-o din minti pe Alina Mungiu. Puterea adevarului

• Share
• Tweet
• Pin
• Email