Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

“Competenţa este rodul unirii forţei caracterului cu forţa competenţei laborioase, singura care scoate energiile elitei din luxură, dezmăţ, patimi, delăsare, lihtis fanariot, aşa de grotesc ilustrat de gustul pentru manele, de multiplicarea fanatismului sexual, pornografic, de concupiscenţă şi curvie în cuplurile elitelor false ale unui stat. România ultimilor 20 de ani este un adevărat triunghi al Bermudelor pentru caractere, pentru sobrietatea conduitelor, pentru personalismul energetic al vocaţiei, pentru prototiparele divine ale instituţiilor. Totul seamănă unui poligon al devierilor de la prototipuri.”

La origine, orice instituţie este curată, pură, fără de patimi şi de pete. Este relaţional vidă, adică este aşa cum a creat-o Dumnezeu. În matricea ei divină, aşadar, o instituţie este un loc golit de patimi. Partidele sunt şi ele, la momentul inspiraţiei divine, toposuri curate, câmpuri fără de patimi. Altfel spus, Dumnezeu ne cheamă în locuri curate spre misiuni curate. Toate instituţiile au acest caracter. Faptul acesta este de o importanţă extraordinară, întrucât ne avertizează că, în virtualitatea (latenţa) lor, toate există plenitudinar şi, în raport cu planul acesta matriceal, orice realitate este imperfectă şi incompletă. Toate cele ce sunt îmbracă, iată, la originea lor, forma darurilor. Problema este să facem în aşa fel ca „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”. Nouă ne este dat doar să actualizăm ceea ce este virtualmente dăruit. Faţă de cele create de Dumnezeu, omul n-are adausuri, ci eventual devieri, download-uri virusate.

La creaţie, Dumnezeu le-a făcut pe toate, dar i-a lăsat omului libertatea numirii, adică libertatea accesării. „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor Şi tuturor pasărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. (Fac. 2, 19-20). Şi nu numai lucrurile naturii au fost cesionate de Dumnezeu omului, ca să le numească, ci şi lucrurile sociale. Aflăm înţelesul acesta chiar din prima carte a Bibliei, în legătură cu numele pe care-l dă Adam celei create de Dumnezeu din osul coastei lui: „Şi a zis Adam: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 23-24).

Omul numeşte, dă nume tuturor celor ce au viaţă, din natură şi din societate, e chemat adică să download-eze ceea ce a creat Dumnezeu, şi mai aflăm că doar familia a fost download-ată de om fără de riscul virusării, căci, atunci când bărbatul s-a unit prin dar divin (esenţa divină a cununiei) cu femeia lui, era necorupt, nu căzuse în păcat. De aici mai deducem că numai după ce s-a ivit fenomenul multiplului oamenii au căzut în riscul incoerenţei, al heterocroniei semantice sau noologice, căci, de îndată ce un membru operează singur, separat de celălalt, el deja se află sub riscul virusării, fiindcă diabolos, adică dezbinarea, este cu el, căci el este deja separat, dezbinat în actul acela.

Este un moment în care inclusiv strategia diferenţierii se modifică. Dacă, până atunci, omul experiase o diferenţiere verticală, în unitate, din momentul în care făptura umană ascultă glasul şarpelui (îndemnul la lăcomie şi la blasfemie, neascultare de Dumnezeu), apare o strategie a diferenţierii prin ruptură, căci din momentul acela omul primeşte să facă ceva deviat de la unitatea cu Dumnezeu (în şi prin Cuvânt, căci cei doi ies din cuvântul lui Dumnezeu, adică din unitatea de sens divin proprie Paradisului). Psihologic vorbind, totul se petrece prin sugestie, aproape hipnotic, prin adormirea vigilenţei, căci după ce Eva primeşte sugestia, Adam, în loc să restaureze unitatea în cuvânt divin, se lasă furat somnambulic de invitaţia şarpelui.

Adevăratul vinovat pentru cădere este, evident, Adam, căci lui îi încredinţase Dumnezeu atât responsabilitatea numirii, cât şi darul familiei şi al femeii sale. Pentru el rânduise Dumnezeu noosfera pământului şi unitatea divină a familiei. Este prima lecţie a omului: lecţia dezbinării, care este scumpă, căci aduce după sine căderea din imperiul prototipurilor în regiunea reformelor.

Omul începuse să facă reforme, adică să gândească alături de cele deja dăruite, date în virtualitatea lor, ca latenţe, ca energii sufleteşti. Este căderea în istorie. Există, iată, două înţelesuri ale reformei: înţelesul adus mai târziu de lecţia suferinţei şi înţelesul derivat din prima reformă prin deviere de la prototip, ilustrat de căderea din puritate, fiindcă Dumnezeu o făcuse pe Eva pentru Adam şi pe om (adică pe cei doi împreună) îi făcuse pentru paradis, îi destinase păcii prototiparelor, deci legăturii vide, fără de patimi, de acele înclinaţii care ne erau puse în prototipul ei. A doua lecţie de sociologie noologică pe care-o derivăm din Cartea Facerii este că din momentul în care Dumnezeu L-a făcut pe om, L-a şi ridicat la demnitatea de colaborator al Său în toată facerea secundă, adică prin cele numite. Şi lucrul acesta nu se modifică nici după căderea omului, când Dumnezeu le lasă pe toate aşa cum au fost create doar că omul pierde accesul direct la cele perfecte ale lui Dumnezeu şi este nevoit să acceseze mereu prototipurile, adică să-şi amintească de Dumnezeu şi de cele făcute de Dumnezeu, mai exact, de cum arată lucrurile ieşite din mâna lui Dumnezeu.

Sf. Scriptură ne spune că toate ale societăţii au fost create în cadrul acestui binom originar: Dumnezeu şi omul, Dumnezeu-omul. Din Cartea lui Samuel aflăm cum a fost creat statul, adică instituţia regalităţii, iar din Cartea Exodului (Ieşirea) aflăm deja prima lecţie despre partid. Este lecţia pe care Moise o primeşte de la Dumnezeu prin gura preotului Său, Ietro, care, văzându-l pe Moise singur cu poporul, judecând pricinile acestuia şi voind el singur să rânduiască pentru popor, îi spune lui Moise: „Ceea ce faci, nu faci bine. Căci te vei prăpădi şi tu, şi poporul acesta care este cu tine. E grea pentru tine sarcina aceasta şi nu o vei putea împlini singur. Acum dar, asculta-mă pe mine: Am să-ţi dau un sfat şi Dumnezeu să fie cu tine! Fii tu pentru popor mijlocitor înaintea lui Dumnezeu şi înfăţişează la Dumnezeu nevoile lui. (…) Iar mai departe alege-ţi din tot poporul oameni drepți şi cu frica lui Dumnezeu; oameni drepți, care urăsc lăcomia, şi-i pune căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci. (…) De vei face lucrul acesta şi te va întări şi Dumnezeu cu porunci, vei putea să faci faţă, şi tot poporul acesta va ajunge cu pace la locul său”. (Ieş. 18: 17, 18, 19, 21, 23)

Virtualmente, ca lucru dăruit, partidul este şi el, iată, un loc relaţional vid, căci cei ce-l compun sunt chemaţi numai dintre cei curaţi ai unei societăţi, aşa încât oamenii care-l ocupă îl actualizează după măsura lor, adică îl download-ează sub riscul virusării. Dacă o instituţie dată, precum partidul, este virtualmente pură, atunci de unde apar viruşii? Evident de la cei ce accesează formele, prototipurile. Primul element al prototipului unui partid de guvernământ este, iată, ca el să fie constituit din „oameni drepți şi cu frica lui Dumnezeu; oameni drepți, care urăsc lăcomia”. Când un partid guvernează totul depinde de oamenii acelui partid. Dacă sunt drepţi, cu frica lui Dumnezeu şi urăsc lăcomia, „poporul va ajunge cu pace la locul lui”. De nu, poporul va rătăci şi se va război lăuntric spre nimicire. Dar să coborâm şi noi prin cuvântul Scripturii în istoria cea mai recentă, cea din ziua de ieri, cum se spune, dominată de congrese, demisii, facţiuni etc., adică patimi.

Ce putem spune despre aceste congrese în lumina prototipului biblic al partidului? Mai întâi, consemnăm că adunările politice arareori vădesc pace înlăuntrul lor, fiind lovite, ca de o viitură neaşteptată, de un spirit de dezbinare care întârzie mult lucrările acelor adunări (din dicţionarul Bailey aflăm că diabolos înseamnă dezbinare). Din intervenţia unui lider însemnat al vieţii politice din ultimii 20 de ani, fondator de partid, martor şi mărturisitor al vieţii politice al întregii perioade, aflăm că în partidul chemat să fie de partea muncii, după prototipul partidelor laburiste, s-au cristalizat grupuri de oameni lacomi, iubitori de bani mai mult decât de principii. Sigur că suntem imediat preveniţi că nu toţi sunt aşa, dar ni s-a precizat că asemenea oameni au ajuns, dacă nu să controleze acel partid, în orice caz, la vârful partidului. Or, oamenii drepţi sunt greu de găsit printre cei ce iubesc lăcomia şi nu au frică de Dumnezeu, căci lăcomia deformează deopotrivă simţurile şi judecata, raţiunea. Iar cei fără de frica lui Dumnezeu n-au nici ruşine de lume.

Nenorocirea acestei ţări este că download-area instituţiei partidelor după ‘89 a stârnit un potop de viruşi, o adevărată furtună de virusări, astfel că cei drepţi, cu frică de Dumnezeu şi neîmpătimiţi de lăcomie, vor fi fost copleşiţi de această viitură de imondicii, iar evoluţia partidelor n-a urmat direcţia purificării mediului lor, ci din contră. Încât partidele au fost totuna cu locul stârnirii unui potop de lăcomii, de orgolii (nici vorbă de frică de Dumnezeu), învolburând oceanul patimilor, lucru atestat de năvala în Bugeacul tuturor lăcomiilor şi al îmbogăţirilor de peste noapte, la adăpostul legilor votate cu aceleaşi mâini năvalnice. Nu ştim cum sunt oamenii din partide, care dintre ei sunt iubitori de lăcomie, îmbolnăviţi de trufie şi de nefrică în faţa lui Dumnezeu, ori nedrepţi şi care nu sunt aşa. Aflăm, însă, din declaraţiile liderilor acestor grupări, că asemenea oameni îmbolnăviţi de lăcomie, cu judecata deformată de patima lăcomiei şi de nefrica de Dumnezeu, au dobândit scaune importante în toate partidele. Altfel spus, partidele s-au îndepărtat de prototipul lor, încât fără de o grabnică devirusare ele nu vor conduce poporul la pace şi la locul său.

Problema României, astăzi, este grabnica reformă morală, spirituală, a partidelor. Fără de aceasta, România se va scufunda şi mai adânc în mlaştina gospodăriei unui stat cu profil neo-fanariot. Reforma statului (dacă înţelegem prin aceasta revenirea acestuia la prototipul său) trece prin reforma partidelor. Iar amândouă trec prin operaţiunea prealabilă pe care a enunţat-o sociologul român Dimitrie Gusti: „organizarea competenţelor în stat”. În absenţa unei atari operaţiuni orice reformă este o altă download-are virusată şi deci o altă epocă de sminteală generală, adică de înmlăştinare. Dacă pentru grupări de tipul partidelor, vindecarea (citeşte: purificarea) vine prin despătimire şi prin mutarea conştiinţelor dinspre ţinutul mlăştinos al intereselor şi al lăcomiei spre ţinutul asanat al principiilor şi caracterelor, pentru stat ca instituţie vindecarea vine dinspre o forţă purificatoare specială, triadică: competenţa, vocaţia şi caracterul. Cu oameni de caracter poţi să faci un partid curat, dar pentru reforma statelor îţi trebuie deopotrivă oameni de caracter şi competenţe.

Competenţa arde, asanează mlăştinarea mediocrităţii, care este cea mai mare primejdie pentru viaţa curată şi bărbătească a statelor. Nu de inteligenţă şi de deştepţi duce lipsă România, ci de caractere şi de competenţe. „Inteligenţe sunt dese, caractere foarte arare”, spunea Eminescu. Caracterul este destinul omului, repetau grecii. Vocaţia este destinul popoarelor, adaugă C. Rădulescu Motru. Competenţa este rodul unirii forţei caracterului cu forţa competenţei laborioase, singura care scoate energiile elitei din luxură, dezmăţ, patimi, delăsare, lihtis fanariot, aşa de grotesc ilustrat de gustul pentru manele, de multiplicarea fanatismului sexual, pornografic, de concupiscenţă şi curvie în cuplurile elitelor false ale unui stat. România ultimilor 20 de ani este un adevărat triunghi al Bermudelor pentru caractere, pentru sobrietatea conduitelor, pentru personalismul energetic al vocaţiei, pentru prototiparele divine ale instituţiilor. Totul seamănă unui poligon al devierilor de la prototipuri. Ce face bogatul cu banii lui? Îi foloseşte pentru investiţii? Dacă da, unde sunt locurile de muncă? În România s-a ivit mlaştina în care cresc florile fetide ale otrăvurilor morale: pornografie, desfrânare, orgolii, adulterism ridicat la scara „vocaţiei” (cum să n-ai amante dacă ai bani?!), pruncucidere în pântece, ceea ce este o înspăimântătoare deviere de la sensul divin al maternităţii şi al procreării, de vreme ce pântecele destinat sporirii vieţii este folosit ca loc de înmormântare pentru cel numărat de Dumnezeu şi refuzat de mamă. Ce tragedie absurdă, malefică! Unde este Rahila cea care refuza să se lase mângâiată pentru că nu mai sunt? „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahila îşi plânge copiii şi nu voiește să fie mângâiată pentru că nu sunt” (Mt. 2: 18). Unde este plânsul Rahilei, glasul şi tânguirea multă din Rama?! Oare nu seamănă locul nostru mai degrabă cu Sodoma şi Gomora decât cu Rama cea tânguită şi plânsă?!

• Share
• Tweet
• Pin
• Email