Victor Roncea Blog

Dacă n-a trecut cu totul neobservată, cea de-a şaptezecea aniversare de la încetarea din viaţă a lui Nae Ionescu nu a avut nici pe departe ecoul pe care această personalitate, care continuă să intrige, îl merită cu prisosinţă, deoarece el reprezintă una din prezenţele de primă însemnătate ale vieţii sociale şi culturale româneşti. Prilejul pentru o analiză temeinică şi o clarificare a demersului său cultural şi a rolului pe care l-a jucat în societatea românească interbelică nu trebuia ratat, deoarece, acum, Nae Ionescu este fie adulat, în lipsa oricărei opinii critice, fie respins cu epitete proprii perioadei de dinainte de 1990.

Prin hotarele calendaristice ale existenţei sale, prin demersurile sale, prin parcursul său, el rămâne unul din intelectualii ce au definit epoca dintre cele două războaie mondiale, după cum epoca şi-a pus amprenta asupra traiectoriei lui.

Ca şi alţi intelectuali din generaţia sa, născuţi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Nae Ionescu a resimţit influenţa gândirii şi acţiunii lui N. Iorga. Extemporalul, sau lucrarea de clasă, care a stârnit spaima profesorilor de la Liceul din Brăila, dovedea că tânărului de nouăsprezece ani nu îi erau străine lecturile din N. Iorga. Va fi eliminat „din şcoală până la finele anului fără drept de a se înscrie în altă şcoală, dar cu drept de a repeta clasa în această şcoală”. (Dora Mezdrea, Bibliografie Nae Ionescu, p. 11).

Nu putem să nu observăm aici o ciclicitate în destinul lui Nae Ionescu, în sensul că intrarea sa în viaţa matură începe printr-o eliminare, iar peste treizeci de ani, plecarea din viaţa pământească era consecinţa unei canonade de excluderi: de la catedră, din presă, de oriunde cuvântul său s-ar fi putut face ascultat. Dacă timp de 18 ani a fost profesorul adulat, iar în 1934 era considerat de N. Iorga „unul din marii maeştri ai scrisului gazetăresc”, ambele căi prin care s-a exercitat influenţa sa dintre cele două războaie i-au fost interzise simultan, începând cu mijlocul anului 1938.

Ziarul „Cuvântul” a fost suspendat mai întâi în primele zile ale lui ianuarie 1934, ca după o foarte scurtă reapariţie (21 ianuarie – 16 aprilie 1938) să urmeze o nouă interzicere, ce avea să încheie cariera publicistică a lui Nae Ionescu. La 10 iulie 1938, Nae Ionescu „este suspendat din învăţământ pentru o perioadă de doi ani”. „Suspendare” era de fapt termenul eufemistic pentru excludere.

De aceea, putem spune că aceşti ani au fost pentru Nae Ionescu anii „agoniei morale”, ca să parafrazăm celebra formulă a lui George Călinescu din Viaţa lui Eminescu. Numai că, spre deosebire de Mihai Eminescu, Nae Ionescu a trăit aceşti ani într-o deplină luciditate, asistând neputincios cum primeşte lovitură după lovitură.

Apoi, i se ia libertatea. Paisprezece luni, între 8 martie – 21 decembrie 1938 şi 13 ianuarie – 2 iunie 1939, Nae Ionescu îi petrece într-un lagăr de concentrare. Până la 12 octombrie 1939, a avut domiciliu obligatoriu la locuinţa sa.

Nae Ionescu rămâne o victimă exponenţială a regimului totalitar instaurat de Carol II pentru prima dată în istoria modernă a României. Vina lui Carol II faţă de Nae Ionescu este una esenţială, dovedind încă o dată lipsa de scrupule a acestui monarh imoral în actele Domniei sale. Memoria fostului Suveran va fi întinată veşnic de dispariţia acestei personalităţi cu multiple răsfrângeri în cultura românească.

Dacă Nae Ionescu ar fi trăit dincolo de 1948, soarta lui ar fi fost aceeaşi. Suferinţele lui Nae Ionescu din perioada 1938-1940 au fost identice cu cele ale intelectualilor şi ziariştilor români de după instaurarea regimului comunist. Tiparul persecuţiei este identic: a doua internare în lagăr este consecinţa unei „vorbe” spusă la o agapă prietenească. De aceea, speculaţiile cum că lui Nae Ionescu i s-a strecurat otravă în ţigări sau elucubraţiile descinse din maculatura poliţistă privitor la rolul Cellei Delavrancea în „asasinarea” sa nu trebuie nici măcar luate în seamă.

Aşa cum au demonstrat exegeţii vieţii şi operei sale, cascada excluderilor, detenţia fără învinuire şi fără temei juridic nu puteau să nu-i agraveze dramatic starea de sănătate. Succesiunea celor trei infarcturi, primul în ziua de 13 august 1939, două la distanţă de doar cinci zile, ultimul doborându-l pe vecie, este concludentă în acest sens.

Drumul lui Nae Ionescu a fost sinuos. Defectele unui caracter instabil, cu înclinări către spectacol, provocare, mondenitate exacerbată, au trecut uneori înaintea înzestrărilor intelectuale, iar posteritatea le-a pus cu voluptate în evidenţă.

A devenit duşmanul celor cărora le datora atât de mult, precum N. Iorga şi Rădulescu‑Motru. Totuşi, este demn de subliniat că lui Nae Ionescu îi datorăm formula sesizantă ce trebuie avută în vedere atunci când se analizează destinul celor din generaţia sa: „Ori pe unde ne-am afla, alături de el sau împotriva lui, noi, generaţia războiului, căreia îi cade în sarcină crearea noului stat românesc, suntem promoţia istorică Neculai Iorga” („Cuvântul”, 13 august 1930).

Ca după un an, să stabilească admirabila antiteză dintre „Take Ionescu şi Neculai Iorga, două lumi care-şi stăteau faţă în faţă”. Articolul publicat în „Cuvântul” (22 iunie 1931) este una din cele mai exacte caracterizări ale vieţii politice româneşti şi vădeşte luciditatea, spiritul pătrunzător de psiholog social al lui Nae Ionescu, al cărui demers ziaristic nu se lăsa îmbătat de formule precum „Tăkiţă gură de aur”, „marele European” şi câte altele: „Strălucit exponent al unui veac care moare cu el, Take Ionescu reprezintă una din cele mai caracteristice forme ale individualismului abstract, fără niciun fel de rădăcină în realităţi, erou tragic care nu trăieşte decât din substanţa lui, minunată moară care macină în sec”.

A avut, precum toţi reprezentanţii acestei generaţii, conştiinţa că, după cel dintâi război mondial, trebuia făurit un nou stat românesc. Pentru aceasta, căile acţiunii sale au fost catedra şi ziarul şi mai puţin – chiar foarte puţin – cartea. Nu şi-a tipărit niciunul din cursurile sale, lăsând posterităţii, ucenicilor devotaţi, grija reconstituirii lor cât mai aproape de ceea ce transcriseseră în notiţele luate la cursurile pe care le ascultau fascinaţi şi, nu o dată, extaziaţi. Culegerea de articole publicate între 1926-1933, Roza Vânturilor, apărută în anul 1936, este rodul exemplarei devoţiuni a lui Mircea Eliade şi s-a cristalizat datorită trudei lui.

A ţinut multe cursuri universitare şi, mai înainte de a impune un sistem filozofic, a impus o metodă de comunicare între el, omul de la catedră, şi discipoli. N-a dorit ca prin această metodă să-şi copleşească auditoriul cu mulţimea cunoştinţelor, cu ceea ce asimilase din mişcarea ideilor contemporane lui, cu informaţia inedită, la zi, ci i-a transformat pe cei din sală în participanţi la procesul aflării adevărurilor, expunându-şi propria părere în termeni ce pot părea – şi au părut – prea puţin elevaţi: „Eu aş privi problema ceva mai simplu. Poate nu aşa de clar cum o face logica aceasta, dar mi se pare mie mai în legătură cu realităţile”. Exemplele pentru a facilita înţelegerea noţiunilor sunt alese din viaţa de zi cu zi: „Şi un număr nu este pasibil de creştere şi descreştere, de dezvoltare. Un număr este o unitate absolută, fixă, nu este ca o plantă care, dacă îi pui apă la rădăcină, creşte”.

Tot ceea ce citea şi asimila era sublimat, trecut prin filtrul gândirii sale. Că uneori ceea ce asimilase se regăseşte în cursurile lui, fără trimiterile de rigoare, aşa cum aveau să descopere după 1989 cercetători avizaţi ai operei sale, este cât se poate de adevărat. Dar Nae Ionescu nu s-a gândit, atunci când îşi expunea cursurile, prin care vroia să-i facă pe cei din sală părtaşii unui proces de continuă căutare, că trebuie să le indice sursele opţiunilor sale filozofice. Acestea erau sintetizate în procesul gândirii sale care nu era tributară unuia sau altuia din gânditorii contemporani sau clasici, ci se integrau structural modului său original de a privi lumea. Dacă şi‑ar fi tipărit cursurile din timpul vieţii, le-ar fi trecut din registrul oral în cel scris, le-ar fi încărcat de aparatul critic pe care îşi ridicase eşafodajul gândirii sale? Niciuna din mărturiile discipolilor nu ne lasă să întrevedem o atare revenire asupra a ceea ce el spusese cu ani destul de mulţi în urmă.

Atunci când a tipărit cursul ţinut în 1936-1937, Dan Zamfirescu spunea despre Tratatul de Metafizică că „reprezintă unul din cele mai frumoase cursuri ale lui Nae Ionescu, singurul, de altfel, de metafizică propriu-zisă, toate celelalte fiind simple pregătiri ale acestuia“. Şi în acest curs Nae Ionescu spune că „încearcă” să atace „împreună” cu auditorii săi problema metafizicii. Verbul „a încerca” revine pe parcursul prelegerii introductive şi cred că semnifică una din modalităţile specifice ale profesoratului său. Studenţii au fost cuceriţi de el, iar destui, şi dintre cei mai însemnaţi, i-au devenit discipoli care au făcut totul ca să-i perpetueze memoria chiar şi în condiţii vitrege.

Ziaristul Nae Ionescu a fost unul din cei mai importanţi pe care i-a avut presa românească. Din fericire, datorită celui de-al doilea val de discipoli – care nu l-au cunoscut personal – şi aş numi aici în primul rând pe Dora Mezdrea şi pe colegii noştri Dan Zamfirescu şi Marin Diaconu, care au asigurat restituirea în condiţii ştiinţifice a operei sale, ceea ce a spus de la catedră şi ceea ce a scris în ziar ne este astăzi accesibil în pagini de carte.

Nu trebuie însă să ne mire faptul că ziaristica sa nu este – încă – luată în seamă, că nu îi acordăm locul de primă mărime pe care îl are în istoria gândirii social-politice româneşti. Ca şi în cazul celor mai mari ziarişti români – Eminescu, Iorga, Pamfil Şeicaru – publicistica lui Nae Ionescu, lucidă social şi politic, ne-a dat despre societatea românească din anii în care şi-a exercitat magistratura jurnalistică o imagine contrară Edenului exemplar – adică societatea românească dinainte de 1944, mitologie creată după 1990.

Pornind de la „trepidaţia întâmplărilor cotidiene”, aşa cum descria servituţile meseriei de ziarist, Nae Ionescu a izbutit ceea ce defineşte marea jurnalistică şi anume de „a privi cotidianul pentru permanenţele lui şi a desprinde din întâmplări sensuri şi probleme”. De aceea, ziaristica lui nu este efemeră. Oricine îşi va lua truda – dar şi încântarea – să o citească va afla adevăruri fundamentale, nu numai despre vremea în care au fost scrise, ci şi despre viaţa politică şi socială modernă, în general.

Activitatea publicistică a lui Nae Ionescu ne dovedeşte de asemenea că drumul său către extrema dreaptă nu a fost dictat de conjunctură, ci a fost unul obiectiv. Parafrazând o formulă a sa, putem spune că Nae Ionescu a găsit extrema dreaptă după cum extrema dreaptă l-a găsit pe el. Gânditorul nu putea merge spre niciunul din partidele politice ale vremii. Articolele lui ne arată că îi părăsise chiar şi pe cei faţă de care avusese simpatii, Iuliu Maniu fiind unul din exemple. Între Nae Ionescu şi mişcarea legionară s-a produs o apropiere spontană, firească, acest fapt devenind evident încă de la sfârşitul anului 1933. Nu a semnat vreo adeziune. Cum ar fi putut Nae Ionescu să îndeplinească ritualul impus membrilor de rând? După cum faptul că purta în portofel fotografia lui Corneliu Codreanu şi că aceasta i-ar fi fost confiscată de către procurori ţine tot de o hagiografie infantilă. Dar totul mergea către această întâlnire: viziunea sa asupra societăţii româneşti, critica principalelor doctrine ale vremii – liberalismul şi, de la un moment dat, statul ţărănesc – opinia asupra oamenilor politici şi, ca o încununare, cultul forţei regeneratoare pe plan moral, social, politic şi intelectual a tineretului. Cu puţin timp înainte de asasinarea lui I.G. Duca, vorbea despre presiunea pe care acesta o exercita „asupra ţării întregi şi asupra mişcărilor fireşti care germinează în momentul de faţă şi care pregătesc ţara de mâine”. Articolul apărut la 1 ianuarie 1934 nu lasă loc niciunui echivoc. Pentru Nae Ionescu, „Garda de Fier” nu reprezenta un partid sau altul, ci o mişcare firească. Cuvântul firesc se repetă atunci când vorbeşte despre opera negativă a guvernului I.G. Duca, guvern care reprezintă reacţiunea arătând că „reacţiunea economică a început mai devreme”, prin fruntaşii naţional-ţărănişti G.G. Mironescu şi Virgil Madgearu, aflaţi la guvernare: „Dar guvernul liberal al d-lui Duca nu însemnează însă numai reacţiunea în materie financiară şi economic, ci şi în ordinea politică”.

Dar un inamic de talia lui nu putea fi neglijat, după cum un potenţial conducător al Mişcării cu numele şi forţa lui intelectuală nu putea fi tratat cu indiferenţă. De aici, îndepărtarea sa din viaţa publică, de aici, recluziunea nemotivată juridic despre care am vorbit.

Au trecut şaptezeci de ani şi Nae Ionescu are, datorită celor amintiţi aici, o situaţie privilegiată în cultura noastră. I s-a dedicat o monumentală biografie – Dora Mezdrea -, iar tipărirea operelor sale se apropie de sfârşit. Avem totul la îndemână pentru a-l înţelege în profunzime, dincolo de anecdotică şi de colportajul biografic, de a reţine ce a adus nou şi benefic în viaţa societăţii româneşti. De asemenea, putem evidenţia drumul pe care a mers ferm, dar care, de la un moment dat, se împotrivea vocaţiei noastre democratice, impunea dictatul în dauna dezbaterii şi fractura societatea românească între bătrâni şi tineri.

Începeam acest articol prin a analiza ecoul de care s-a bucurat comemorarea lui Nae Ionescu. Din păcate, nici autorităţile culturale, nici instituţiile universitare şi academice nu au organizat manifestări semnificative. Singura organizaţie care a acordat importanţă evenimentului a fost urmaşa politică a Mişcării, al cărei mentor a fost Nae Ionescu. Fără a combate demersul acesteia, unul perfect justificat de altfel, nu putem să nu subliniem uitarea cu care înconjurăm valorile certe ale culturii noastre, proces care tinde să devină o regulă în societatea românească contemporană. Personalităţi ca Nae Ionescu, dar şi atâtea altele, aparţin panteonului societăţii româneşti. Valoarea acţiunii şi a operei lor transcend interesele de grup. Or, lăsând comemorarea lor doar în seama unor mişcări politice, oricare ar fie ele, continuăm să contribuim la scindarea culturii româneşti şi perpetuăm procesul aberant de a emite judecăţi de valoare doar în funcţie de apartenenţa politică sau simpatiile ideologice ale celor în cauză.

CLIPA