Vara, un copil imbracat in haina serii
Spun, de pe vremea cand mai participam la discutii pe teme literare, ca literatura optzecista, generatia optzeci, optzecismul, sunt toate la un loc o stare, un stil unic, si nu o apartenenta cronologica. Astfel, generatia 60, nici generatia 70, cu atat mai putin generatia 90, de fapt nici nu au existat. Scriitorii care au publicat in aceste decenii au capatat in mod exagerat si eronat atributele de generatie saizecista, saptezecista sau nouazecista pur si simplu din mimetism, din dorinta explicita si oarecum subversiva de a imita spiritul unic si distinct, cel de Generatia 80. Generatia 80 a fost si este un brand de tara, un desant, si nu o eticheta lipita pe un produs scos la iveala de-a lungul deceniilor. La fel de adevarat este si faptul ca nu oricine a publicat in anii 80 face parte automat din Generatia optzeci. Aceasta eroare persista si azi cand se vorbeste despre acest spirit pe care unii il considera, inselandu-se, depasit. Scurtand aceasta punere in tema, voi spune ca Horia Tabacu este un optzecist in toata puterea cuvantului, chiar daca prima lui carte de proza a aparut de-abia in aceasta vara. Horia Tabacu s-a nascut in toamna lui 1954, intr-un bloc de pe strada Biserica Enei din Bucuresti, a absolvit Facultatea de limba si literatura romana si, dupa cum singur declara, a fost ghid turistic, profesor (si la Cosereni unde s-a prabusit avionul Malev), ziarist (si facator de gazete), dar si aventurier. Dupa parerea mea, el este si azi, cand stau de vorba cu el pe o banca dintr-un linistit parc din Cotroceni, un aventurier. Un aventurier stilat, sofisticat, cultivat, citit, mereu in cautarea himerei si a lumii. A fost ghid ONT inainte de a intra la Facultate, iar atunci cand l-am cunoscut, studenti fiind, avea o aura speciala, cel putin pentru mine care nici nu fusesem vreodata la mare. Am mancat la el acasa aproape in fiecare zi, timp de patru ani, ori de cate ori ne intorceam de la cursuri, de la nesfarsitele partide de tenis din Hades, subsolul Universitatii Bucuresti, sau de la Berlin, restaurantul aflat la doi pasi de Capsa, unde se gasea bere Radeberger. Doamna Silvia, mama lui Horia, nu doar ca facea cea mai buna mancare, dar stia sa ne dojeneasca mereu cu aerul cel mai dragastos din lume. Asa ne-am ars cei mai frumosi ani din viata, cum ar spune Brel. Prietenia devine mai vascoasa o data cu trecerea anilor, ca vinul de calitate. Momentele si schitele lui Horia Tabacu din cartea Drumul pana la Piata Romana sunt ca un vin bun facut pentru cunoscatori. Iar cunoscatorii sunt cei care macar au inteles ca Ghepardul este un roman despre moarte si nu unul istoric. Ochiul de prozator al lui Horia este subtil si ascutit, asa cum era si al lui Caragiale (in momente si schite). Si la fel ca in cazul lui Ion Luca, nu trebuie sa ne lasam inselati de observatia sagalnica, uneori umoristica: dincolo de toate acestea, clocoteste o lume grea, nerabdatoare, frenetica. O lume de la periferia societatii, chiar daca ea traieste la sat sau in centrul orasului, undeva in perimetrul dintre Piata Universitatii si Piata Unirii. Uneori, lucrurile se petrec Inainte ca inspectorul scolar Iorgu Pandele sa soseasca la Scoala Generala nr. 1 din C, cand toate profesoarele se coafasera permanent. Alteori, ca in Cehov, personajele lui Tabacu sunt cuprinse de o frenezie aleatorie, faptele marunte de viata se anima brownian, uneori doar pentru o clipa. Apoi, la fel de brusc, peste toate se asterne linistea zilei, linistea anotimpurilor rotitoare. Alte personaje sunt culese de prin frizerii, ICRAL-uri sau holurile Facultatii, parca rodul unui hazard neiertator. Uneori, tot hazardul este cel care desface drumurile pentru ca ulterior sa incerce sa le recompuna. Ca in povestirea Fata din Tahiti. O poveste care incepe pe litoralul anilor ‘70, se termina dupa o iubire sezoniera, pentru a continua dupa 40 de ani pe Facebook. Micuta tahitiana de la Venus, azi mama a sase copii, bunica si viceprimar intr-o localitate de pe langa Lille, il descopera pe Internet pe ghidul care a incantat-o pret de cateva saptamani in acea vara incinsa de pe litoral. Corespondenta digitala incearca sa recompuna un puzzle sentimental care parea definitiv pierdut. Dumas era mic copil!
Frumoase povestirile lui Tabacu, ca niste cupe de argint neatinse de patina vremii. Profesori, ceapisti, hotelieri, studenti, povestea unei vechi agende de telefon, indragostiri nabadaioase, despartiri de opereta, este in prozele lui Horia Tabacu tot spiritul Generatiei 80, inalterat, desi intre timp au trecut 30 de ani. Un motiv in plus sa-l pretuiesc pe aventurierul nelinistit care stie si acum versuri din Dinescu si care inca incearca sa descopere intr-o balta plina de noroi un diamant brut. La facultate, Horia s-a specializat in limba franceza, eu in limba engleza. Atunci, el visa sa devina scriitor, eu ma credeam Voltaire. Acum, pe banca din parcul linistit de la poalele Cotroceniului, amandoi incercam sa intelegem sensurile adanci ale prozei in limba romana. Gesturi complet inutile, de altfel, in zilele astea cu soare negru.