September 24th, 2010 
VR 
O marturie extraordinara a batranului duhovnic, luptator anticomunist si fost detinut politic, care a lansat primele avertismente nationale privind Dictatura Biometrica si noile pericole care lovesc in Ortodoxie.
Autor: Monahia Fotini / Revista de gandire si traire romaneasca editata la Petru Voda “Atitudini”
More from my site
- “Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: lumină dincolo de lumină”. Cosmologia Creştină. O(m)ul Dogmatic
- De ce va cadea sistemul cu microcip biometric. Epilog despre noua paradigmă anticreştina: religia numarului (IV)
- INTERVIUL INTEGRAL cu Parintele Justin Parvu despre cipuri, sfarsitul lumii si cum sa se pregateasca crestinii pentru vremurile din urma. TREI VIDEO
- Sa invatam de la tigani! Despre actele de identitate biometrice (electronice). VIDEO / DOCS
- După Părintele Justin Pârvu la Baia Sprie, şi Părintele Nicolae Steinhardt devine Cetăţean de Onoare, la Târgu Lăpuş. Felicitari Gazetei de Maramureş!
Posted in 
Tags: 
Ptiuuu,aista e lucrarea necuratului!
E shi el un -OM – cu bune shi rele …trecatoare !
Nu trebuie folosit la nesfirshit .
Apropo ,daca – biserica neamului ortodox –
e asha de imaculata …de ce romanul a devenit
asha de gaunos shi fals evlavios ???
Cu dezamagiri
JD-USA
I
Încă din vremurile în care strămoşii noştri erau păgâni şi cinsteau originea divină a omului, scopul nobil al vieţii omului, nemurirea sufletului, inviolabilitatea tainei sufletului, superioritatea spiritului asupra materiei, şi aşteptau venirea unui Om-Dumnezeu Care să aducă viaţă veşnic fericită, şi cu atât mai mult după ce Acesta a venit şi la ei prin Apostolul Andrei care le-a binevestit că Hristos a înviat, întru Care s-au botezat primind nume nou şi viaţă nouă, ţara aceasta minunată pe care ne-a dat-o Dumnezeu să o sfinţim a fost o ţară iubitoare de Dumnezeu. N-a pus nimic mai presus de această iubire şi s-a jertfit fără preget, de la mic la mare, pentru ca ea să se asemene chipului lui Hristos Cel blând şi smerit cu inima şi să fie sfântă.
Evanghelia Păcii şi-a revărsat bogăţia în sufletele românilor strălucind în cugetul lor virtuţile creştine şi slava nevăzută a Împăratului Păcii. Şi a rodit pământul acesta Sfinţi mii şi zeci de mii şi s-au înălţat la ceruri şi şed la picioarele Domnului dându-i cuvenita slavă şi cântând Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne, Cel Ce ai făcut cerul şi pământul! Evanghelia este unitatea românilor.
Există o îndelungată tradiţie cu privire la Apocalipsă, de la propovăduirea proorocilor Vechiului Testament (Zaharia, Isaia, Daniel, Enoch), continuată apoi în Noul (învăţăturile Mântuitorului şi ale ucenicilor Săi), şi a Sfintei Predanii. Miezul învăţăturii apocaliptice se referă la cele două planuri prin care se revelează paradoxul dogmatic, anume simultana trăire a două feluri de intensităţi: intensitatea lucrării poruncii Iubirii (cronici ale luptei dintre Bine şi rău, dintre împărăţia pământească supusă păcatului şi Împărăţia cerurilor sfinte, şi a raportului dintre vremelnic şi veşnic), şi intensitatea păcii stării de har, a stării ecstatice, a plinirii şi a creşterii stării de Iubire.
Mileniile de aşteptare rafinează trezvia fiilor lui Dumnezeu după har, astfel ca clipa să nu fie despărţită de o iminenţă a Venirii lui Iisus Domnul, iminenţă activatoare şi potenţatoare a lucrării de desăvârşire a sufletului omenesc. Scopul Apocalipsei este de a apropia Împărăţia lui Dumnezeu de realizarea ei în sufletul omului, sădindu-l în frica de Dumnezeu în toată vremea.
Prigonirea Bisericii merge în paralel cu aşteptarea momentului descris de literatura apocaliptică, căci în măsura în care Dumnezeu Se revelează sufletului care Îl caută, cu atât mai intensă este iubirea şi vieţuirea aceluia întru Duhul Sfânt şi ca o consecinţă firească, neamestecarea sa cu valorile răsturnate ale stăpânirii întunericului veacului acestuia. Înfricoşat de puterea dumnezeieştii păci a Liturghiei, cel stăpânitor şi cel stăpânit de păcat prigonesc numele şi viaţa creştină, numindu-i duşmani pe fiii înfiaţi ai Luminii. Şi cu adevărat duşmănie este între lumină şi întuneric, însă din partea creştinului nu vine vreun pericol, altul decât a se face Lumină.
Creştinul este altoit aşadar într-o mereu mai rodnică aşteptare, cu frică din dragoste şi cu cutremur, a clipei în care nu doar singur sufletul se va uni cu Dumnezeu prin Mila Lui, ci când întreaga zidire va cunoaşte pe Dumnezeul cel Adevărat. Pe lângă motivul duhovnicesc al prigoanei, îngăduit de Dumnezeu spre cernere şi desăvârşire, motivele economice, sociale, religioase şi politice au fost dintotdeauna asemănătoare, lumea făcând mari presiuni asupra creştinilor, (care petrec supuşi, smerit, cucernici şi rugându-se pentru Pacea întregii lumi), ca aceştia să-şi uite scopul şi cinstea lor şi să se plece puterilor trecătoare şi poftelor înşelătoare ale lumii, să se închine la idoli, să se robească patimilor şi neştiinţei păgâne. Discernământul duhovnicesc, primit în dar pentru stăruinţa în rugăciune, arată creştinului calea sa strâmtă şi cu chinuri, calea Crucii, prin care va ajunge la limanul veşnicei fericiri, neabătându-se la chipurile păcii mincinoase puse dinaintea sa de puterea lumească, ci va râvni şi se va adăpa numai cu pacea lui Hristos cea cu neputinţă de falsificat. Această Pace de dincolo de lume este corabia, ancora şi farul drept-credinciosului printre furtunile veacurilor, căci Hristos este cu cel prigonit pentru El, pururi biruind şi răsărind mai slăvit deasupra catargului sufletului.
Ca în toate prigoanele împotriva creştinilor, în care semnele văzute erau înmulţirea compromisurilor duhovniceşti cerute creştinilor din partea stăpânirii lumeşti, îndemnul Sfinţilor a fost mereu statornic în a susţine neacceptarea nici unui compromis, nicidecum îngăduind vreo iotă faţă de păcat. Dacă împotrivirea creştinului faţă de păcat trebuie să fie până la sânge, cu atât mai mult faţă de păcatul cel mai mare care este închinarea la idoli, fiindcă dacă păcatul este o greşeală vremelnică faţă de Absolut, apostazia este raportarea greşită în absolut. Astfel, un act de îndoială se iartă printr-un suspin, dar un act de lepădare a identităţii creştine se împotriveşte Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă în veac, DECÂT prin totală şi osârdnică pocăinţă.
Modul prin care Dumnezeu, prin Sfinţii Săi, de la începutul credinţei şi până astăzi, cheamă omenirea la Împărăţia cerurilor care s-a apropiat şi care va veni şi care este înlăuntrul nostru, este pocăinţa. Pocăinţa este întoarcerea către Chipul lui Hristos, prin care chipul omului se re-aseamănă cu Cel Ce l-a făcut. De atâtea ori pildele din Scripturi şi din Vieţile Sfinţilor ne arată că simplă pocăinţa curată, din adâncul inimii, a îmblânzit Mânia cea dreaptă a Celui Blând într-atât că pentru pocăinţa păcătosului Dumnezeu a făcut mari minuni prin acela, precum şi pe Pavel Apostolul neamurilor l-a ridicat chiar până la al treilea cer după ce mai înainte Îi era prigonitor, sau cetăţii Ninive iertându-i osânda pentru pocăinţa locuitorilor ei. Singură aceasta, ca fiind întoarcerea lui Adam din căderea sa la slava mult înălţată a Noului Adam Hristos, reamintirea raiului în cugetul inimii omului, părerea de rău pentru depărtarea de Dumnezeu şi plânsul conştiinţei, pocăinţa cea întâi-propovăduită de prooroci şi de Însuşi Hristos, are puterea mântuitoare făgăduită de Dumnezeu Cel ce citeşte inimile oamenilor şi cunoaşte toate cele de taină ale lor. Pocăinţa aduce smerita cugetare care alungă ispita diavolească şi păstrează omul în harul Duhului Sfânt. Scopul Apocalipsei, ca şi a tâlcuitorilor ei sfinţiţi, ca şi a părinţilor noştri duhovnici care ne îndrumă pe calea mântuirii, este adâncirea pocăinţei.
Panica sfârşitului este proprie numai necredinciosului, acela care nu crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi se bizuie pe sine, deşi îşi cunoaşte totala neputinţă – de aici îi vine şi panica. Însă cel credincios care trăieşte în fiecare clipă cu mulţumire pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru toate cele de trebuinţă ale sale, sufleteşti şi trupeşti asemenea, Cel Care cunoscând toate rânduieşte fiecăruia ceea ce este de folos spre mântuire, unul ca acesta nu se va teme căci Iubirea Lui biruie şi moartea şi frica.
Îndemnul Cuviosului Paisie Aghioritul sau al celorlalţi cuvioşi Sfinţi Părinţi tâlcuitori ai apocalipsei zilelor noastre, printre care şi glasul cuviosului Părinte Justin, este acelaşi cu îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor! Strigătul Duhului Sfânt care prin aceştia toţi strigă în pustia lumii este porunca Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele până la jertfa totală şi totala împotrivire lăuntrică şi faptică faţă de păcatul vremelnic (patimi) şi cel veşnic (apostazie, erezie, hulă).
Zilele noastre aduc o nouă claritate şi conturare a Apocalipsei Sfântului Ioan, prin semne care nu se mai pot tăgădui nici măcar de cei de alte credinţe şi religii, darămite de însăşi Biserica lui Hristos Cel Ce a grăit în Scriptură. Starea generală spirituală a omenirii este pentru prima dată în situaţia de a fi în consens în ce priveşte semnele sfârşitului, consens speculat de panerezia ecumenistă şi deghizat în conştiinţa unitară religios care ar justifica sensul primar al termenului de ecumenic, activiştii eretici uitând însă că unitatea a orice este dată de Duhul Sfânt iar nu de vicleşuguri retorice. Iar dacă numai Bisericii grăieşte Duhul Sfânt, vedem o asemănare cu venirea în Trup a Mântuitorului când duhurile pe care le scotea Iisus Domnul din cei demonizaţi mărturiseau că El este Fiul lui Dumnezeu, aşa şi sfârşitul în care Domnul îngăduie slobozirea puterii întunericului asupra lumii premergător celei de-a doua Veniri, toate marile şi micile credinţe strigă această apropiere, presimţind mai degrabă chipul înfricoşător al Celui vechi de zile, Cel cu glas mare de trâmbiţă şi de căderi de ape, decât acela dulce-grăitor şi mângâietor la privire care este Mielul lui Dumnezeu, El Ce Acelaşi Este pururea. Fără riscul de a impieta Scriptura prin tâlcuiri rătăcite, căci adânci sunt cuvintele ei cele vii şi numai cei vii în Duhul le pot scoate la iveală cu ciutura cugetelor lor curate, orice om fără de vicleşug poate citi cu limpezime unele dintre marile semne proorocite ale căror împlinire le suntem martori cu toţii. Aşadar pe lângă aşteptarea şi prigoana de veacuri, creştinul se vede astăzi într-o situaţie şi mai intensă prin tăria cu care se vădesc spre plinire aceste proorocii ale sfârşitului. Cu atât mai puternică trebuie deci să fie strigarea Sfinţilor spre trezvirea şi îndemnul spre pocăinţă, tuturor oamenilor şi cu atât mai puternică credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu către fiecare.
Toate întâmplările sunt prilejuri prin care Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă. De aceea îngăduie şi ispita, şi prigoana, şi primejdia noii identităţi care se impune prin actele biometrice cu microcip. Actele în sine nu reprezintă nimic, tot la fel cum lemnul icoanei nu este obiectul închinării noastre. Ci chipului din icoană cel simbolizat ne închinăm, ca recunoaştere a puterii lui Dumnezeu care a unit cu Sine persoana închipuită în ipostasul Sfântului reprezentat. Tot astfel actul biometric cu microcip prin care omul este obligat să se autodefinească drept un număr (o cantitate sau marfă sau abstracţiune) şi un volum (biometrie) şi să recunoască apartenenţa sa în acea identitate, unui sistem anti-hristic (prin legile împotriva Adevărului şi a Duhului Sfânt pe care le promovează sistemul legislativ mondial actual), nu obiectul material al microcipului este subiectul refuzului acestuia din partea creştinului, căci suntem înţelepţiţi de Dumnezeu să nu ne temem de nimic decât de El, darămite de lucruri neînsufleţite!, ci SIMBOLUL acestuia prin care creştinul se leapădă de Hristos şi de Tainele Bisericii şi se închină la idoli. Dar dacă iconoclasmul voia doar scoaterea imaginilor ipostasurilor sfinte, noul iconoclasm vrea să scoată în întregime ipostasul din existenţă, prin înlocuirea icoanei fiinţei umane (numele de Botez şi pecetea Mirungerii) cu chipul şi pecetea antihristului. În primele secole creştine simpla tămâiere a unui jertfelnic idolesc era considerată apostazie, împotriva căreia Sfinţii Părinţi au răbdat chinuri muceniceşti trupeşti, iar în veacul trecut simpla declaraţie (scrisă în acest sens) la Securitatea comunistă atee era lepădare de Hristos, împotriva căreia Sfinţii Mărturisitori au răbdat chinuri sufleteşti şi trupeşti. În ispita actelor biometrice cu microcip, este limpede că cel ce se leapădă de numele lui Hristos nu poate fi împărtăşit cu Sângele Lui, decât dacă face fapte vrednice de pocăinţă şi iertare (renunţând la acte, dacă le-a primit). Vedem că de-a lungul istoriei forma prigoanei se schimbă, dar motivul este mereu acelaşi. Astăzi vrăjmaşul nu mai recurge văzut la chinuri trupeşti, şi nici atât la cele sufleteşti la care oamenii au prins rezistenţă prin Mila lui Dumnezeu (sau apatie prin îndepărtarea de El), ci, fiindcă lepădarea se anunţă a fi totală, prin însumarea întregii identităţi individuale şi mondiale în supunere faţă de antihrist, aşa şi chinurile sunt şi se anunţă să fie altele, anume chinuri lăuntrice fără precedent, mai puternice decât cele trupeşti sau sufleteşti. Chinurile iadului ce se prefigurează sunt nevăzute, apăsătoare, sugrumătoare de duh, înnebunitoare pentru cuget. Prin Darul lui Dumnezeu, Sfinţii din veac şi de astăzi, văzând cu multă durere şi limpede cele ce stau să vie, se cutremură din dragoste şi grijă pentru soarta veşnică a omenirii. Sculându-se ei din îndemn dumnezeiesc strigă către noi din cerul vieţuirii lor sfinte ca să nu cădem în ispită, ci prin credinţa în Atotputernicia Bunătăţii lui Dumnezeu să stăm bine, să stăm cu frică, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce în inimile noastre spre mântuire, amin.
SCOLII
Puterea, ierarhia, şi rostul lor – Adevărata Putere se arată prin smerenie. Puterea şi Smerenia sunt unite şi aparţin Lui şi celor ce sunt ai Lui, după vrednicie, prin Mila Lui. De aceea rostul de a avea o ierarhie (conducere) în care este recunoscută o putere mai mare a lucrării, este ca Binele să fie împlinit de cei mai mari pentru cei mai mici, (precum Dumnezeu Însuşi a luat chip de rob şi a slujit), iar dacă nu, îşi anulează însăşi raţiunea de a fi. Ca una lipsită de puterea de a aduce pace nici în suflet şi nici între suflete, conducerea lumească trebuie să ceară de la Dumnezeu măcar ştiinţa de a nu tulbura Pacea dăruită de El. Cât despre cea a Bisericii, Un Împărat avem, pe Hristos, iar aceia care strigau că „un singur împărat avem, pe Cezarul”, aceia L-au şi răstignit.
Numele – Semnul care împreunează existenţa şi lucrarea este numele. Noi avem un nume: Numele lui Hristos. Puterea mântuitoare a Numelui lui Iisus Hristos este cea mai mare pavăză şi armă de biruinţă asupra morţii, a diavolului şi a păcatului. Cine renunţă la aceasta capitulează din proprie voinţă în războiul duhovnicesc, predându-se tuturor răutăţilor diavoleşti care nu vor mai putea fi stăvilite prin nimic şi care vor distruge şi în viaţa aceasta, şi în cea veşnică acel suflet care a ales din voie liberă să se dea pe sine înafara Puterii şi Stăpânirii lui Hristos. Botezul, prin care am primit acest nume, este declaraţia eliberării noastre faţă de împotrivitorul lui Hristos. Nu primim alt botez, nici cu numere, nici cu orice alt simbol. Un Dumnezeu este iar dumnezeii neamurilor sunt idoli, fie că sînt făcuţi din aur şi argint, fie din concepte şi abstracţiuni lucitor zăngănitoare sau susurătoare. Nici Pithagora, pe cât era de fermecat de număr, şi n-a îndrăznit să hulească cinstea fiinţei, supunând-o numărului. Călcarea Tainelor lui Hristos nu este lucrare omenească, ci drăcească, de care ne rugăm lui Dumnezeu să fie tot sufletul apărat, prin Jertfa şi Învierea Lui, crezând prin mărturia tuturor Sfinţilor. Apoi, numele arată apartenenţa. Prin acceptarea unui alt simbol decât numele primit prin Taina Botezului, se produce o modificare a apartenenţei, mai precis o lepădare a celei creştine şi o supunere către cea anticreştină. Astfel omul se leapădă prin propria sa voinţă şi liberă alegere.
Libertatea – Domnul Dumnezeu Însuşi, în atotputernicia Sa, respectă libera alegere a omului. Duhurile întunericului nu pot nimic fără de consimţământul omului. Omul, fiind făcut de Dumnezeu liber, nu poate fi niciodată robit, ci singur se face rob. Prin libera sa alegere omul se poate mântui sau osândi. Omul este prin fire şi prin har liber să creadă şi să trăiască în Dumnezeu şi în Legea Lui.
Harul – Scopul vieţii creştin-ortodoxe este dobândirea harului Duhului Sfânt. Antipodul acestui scop, cel al lumii de astăzi, este îndepărtarea de har, prin fapte, cugete, cuvinte, simţiri şi dorinţe care nu pornesc din conştiinţă, ci o înăbuşă. Acceptarea unei identităţi antitetice vieţuirii în har este ca o declaraţie de permanentă refuzare a harului, iar Dumnezeu nu calcă voinţa omului. Cel ce acceptă a avea o identitate împotriva lui Dumnezeu afirmă prin aceasta că voieşte să trăiască fără harul lui Dumnezeu.
Fie ca toţi să-L aflăm şi să-L păstrăm pe Dumnezeul cel Viu în inima şi viaţa noastră, amin.