Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Absenta din ultimile luni a fostului presedinte Ion Iliescu, atat din cadrul blogosferei cat si din prima linie a activitatilor PSD, se explica nu prin faptul ca liderul comunist a murit ci prin acela ca lucreaza la “un volum retrospectiv” care trece in revista anumite momente din viata fostului sef de stat, petrecute inainte de Revolutie, dar si dupa momentul decembrie ’90. In exclusivitate pentru Inpolitics, Iliescu promitea, pe 21 septembrie: “Ma voi intoarce in blogosfera intr-un viitor apropiat!”. Dupa numai o saptamana, pe 29 septembrie, Ion Iiiescu titra pe blogul sau: Revin la blog!. Motivul: a finalizat manuscisul. Mai rapid decat toata presa romana, ziarul Curentul a reusit sa obtina, in exclusivitate, de la editorul lui Ion Iliescu de la fosta Editura Politica, extrase din memoriile “batranului edecar” al unei ideologii moarte, aproape la fel ca si el. Bomba de presa merita reprodusa mai jos:

Viaţa mea – cum am devenit comunist, cum am rămas ce-am fost
de Ion I. Iliescu

Vine o vreme când fiecare trebuie să-şi facă bilanţul, să-şi scrie adevărata biografie, înainte de sosirea iminentului sfârşit, până nu apucă alţii să ţi-o facă. Am spus-o şi o repet, voi ieşi din politică doar cu picioarele înainte, asta nu înseamnă însă că trebuie să ne băgăm picioarele în noua generaţie: Ponta este într-adevăr cam cârlan şi cam fără minte pentru vârsta sa – are şi preferinţe sexuale pe care nu pot să le comentez, eu la vârsta lui rupeam în două, pe şantierele tineretului din Albania, rusoaice trupeşe şi albaneze negricioase, ca ţigăncile de pe strada mea din Olţeniţa, dar asta e… cârlanul până creşte şi termină de supt de la cei mai în vârstă, ca mine, mai dă şi el din copite, mai împunge, ce să-i faci, tinereţea revoluţionară scuză multe.

A sosit momentul să fixez în scris, pentru eternitate, vorba lui Volodea Tismăneanu, băietul Ciungului (pour le conaisseurs), fostul meu camarad din tinereţea bolşevică, sinergia faptelor care m-au preumblat prin meandrele concretului – de la începuturile şi originile de familie, până la, sper, viitorul bust monumental din sediul PSD, că mi-e clar deja că Băsescu va pune beţe în roate ideii instalării bustului meu, după obştescul sfârşit, în grădina Cotroceniului, palatul în care mă tem că barbarul acesta se va eterniza, mai ales că suspendarea asta nu cred că va aduce rezultatele scontate, a venit prea pe nepregătite şi, ca de obicei, profesorul Voiculescu va da chix, aşa cum ne-a obişnuit. Bine, el nici nu prea s-a descurcat în politică, ca de obicei îi va ieşi 1 la sută din ce spera, dacă nu eram eu să-l ridic în Parlament, rămânea pe veci un nimeni pe banii lui nea Nicu. Oricât ar părea de ciudat, familiaritatea mea cu Ceauşescu este un fapt, deşi nu mulţi cunosc istoria mea de familie, sunt unii care au ştiut că practic Ceauşescu, mai ales Elena, mă adoptase cumva.
Este o istorie complicată – are şi unele note de intimitate pe care nu aş vrea să le detaliez aici, mai ales că fostul ministru de Externe al lui Ceauşescu, Ştefan Andrei, a povestit unor derbedei (animale) din presă că dormeam la picioarele Elenei Ceauşescu, ceea ce era adevărat, însă conotaţia denotativă a unei ştiri de tipul „Iliescu în pat cu Ceauşeasca“ nu acoperă pe deplin adevărul gol-goluţ. Eu eram micuţ pe vremea aceea, iar Elena mă lua cu dânsa pe când îl vizita pe Nicolae la puşcăria unde se afla şi taică-meu, închis pentru convingeri progresiste. Elena lua de cu seară o gazdă în apropierea penitenciarului şi, fireşte, dormeam în acelaşi pat mai mulţi, deoarece ea mai primea câte un muncitor zdravăn în odaie, eu eram ciucit la picioarele lor şi eram deseori, dimineaţa, plin de zgârieturi pe nas de la unghiile strâmbe şi cioturoase – am acumulat unele frustrări în acele nopţi, mai ales că din când în când câte un muncitor se mai plictisea de Elena şi vă imaginaţi prin ce treceam eu, până să înţeleg, maturizându-mă, că a fi bisexual nu este o ruşine, ba chiar poţi deveni sursă de inspiraţie pentru un tânăr piţi superb, comunist avântat cum eram şi eu la vârsta sa, Dragoş Bucurenci, educat deja bine de tot de bunul meu prieten din vremea Tescaniului, Andrei Pleşu.

Bunicii, Rusia, Olteniţa

Încă mă marchează trecutul şi istoriile neplăcute legate de mama mea. Poate din acest motiv am simţit nevoia să-i omor pe Ceauşeşti, părinţii mei adoptivi, pentru că râvneam în ascuns să-mi omor mama care m-a parăsit pentru că eram prea negru cică până şi pentru criteriile sale obscurantiste. Adevărul este că împrejurările vieţii au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproşat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am convieţuit cu ţiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Olteniţa. Şi erau ţiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, şi erau lăutarii, care erau aristocraţia ţigănească. Înainte de anul 1950, se ofereau ţiganilor lăutari anumite condiţiuni privilegiate, date de faptul că aceştia îşi desfăşurau activitatea lucrativă în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale.
Însă, când s-a dezvoltat industria în oraş, au dispărut cârciumile, a apărut şantierul naval, mulţi s-au integrat, ciordind tablă şi feronerie, ca şi acum. Aceştia au prosperat, şi-au construit case noi. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.
N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, ştiu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolşevic, fost puşcăriaş, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit şi persecutat de poliţia ţaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Olteniţa în jurul anului 1895, unde a intrat argat şi băiat de prăvălie la un grec, zis Ţăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Ţigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra şi a se deosebi de mulţimea de muscali care se pripăşiseră prin zonă, Vasili Ivanovici şi-a schimbat numele în Iliescu. S-a încurcat cu sora cârciumarului vecin prăvăliei grecului la care lucra – omul avea cârciuma pe strada I. H. Rădulescu, nr. 2, şi se numea Anghel Savu. Vasili s-a luat cu Maria Savu, sora lui Anghel, pe undeva prin 1901. Anghel Savu era fugit din Bulgaria, peste Dunăre şi stabilit la Olteniţa. Acesta avea ceva stare şi i-a făcut Mariei şi lui Vasili o dugheană în care vindeau de toate, tutun, ace, brice, carice, situată pe strada I. H. Rădulescu, la nr. 6-8.
Vasili Iliescu (fost Ivanovici) şi Maria (fosta Savu) au avut doi băieţi şi două fete – Aristiţa şi Vergina. Cei doi băieţi au devenit bolşevici de mici – Alexandru – tatăl meu, şi Eftimie, unchiul meu, ulterior instruit în U.R.S.S. Eftimie a devenit cadru de Securitate şi a fost condamnat pentru crimă, la un moment dat. A sfârşit nu se ştie pe unde, în ce puşcărie. Bunelul, Vasili Ivanovici, avea ceva instrucţie, tot pe tipar bolşevic desigur, şi fusese bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, şi acesta tot de aceeaşi origine cu bunelul, tot venit din Rusia (pe numele său adevărat se chema Katz).
Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Olteniţa, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare şi cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Olteniţa.

Mama care m-a părăsit de mic

Mama care m-a născut, Maricica, era o femeie sărmană, fără resurse (analfabetă adică), bulgăroaică, care vorbea prost româneşte, dar se pare că era cam arzoaică, rea de muscă cum ar zice Andrei Pleşu. Tata s-a căsătorit în 1929 cu Maricica, care era fata lelei Stoica, din neamul căldărarilor din Olteniţa veniţi tocmai din Bulgaria, ce locuiau pe o stradă paralelă cu adresa prăvăliei bunicului de pe strada  I. H. Radulescu. Nu se ştie cine a fost tatăl ei, dar ea s-a despărţit de tata înaintea naşterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a rămas la ea. Eu am rămas la bunici, la părinţii tatălui meu.
Tata avea mai multe nume, i se spunea „Alecu“, de către prieteni, cum era filozoful de stânga (comunist adică) Pavel Câmpeanu, care spunea că mai avea un alias, un nick: „Ignat“. Ignat îi spunea, am aflat ulterior, Siguranţa, care l-a urmărit pas cu pas inclusiv pe parcursul unui periplu prin fosta URSS. Era foarte însufleţit de idealurile revoluţionare şi mai ales pe Lenin îl iubea foarte mult. Când m-am născut, la 3 martie 1930, mi-a spus micul Ilici, şi apoi, în acelaşi an, a fugit pe urmele lui Vladimir Ilici Lenin, în Rusia, unde a stat până în 1935-1936.
În decembrie 1931, tata a participat la Congresul al V-lea al P.C.d.R., ţinut la Gorikovo (lângă Moscova), şi a fost ales, la acest congres, în Comitetul Central al partidului aflat sub aripa Komintern-ului. Rezoluţia finală stabilea drept principal obiectiv al P.C.d.R. dezmembrarea statului unitar român, motiv pentru care tatăl meu nu era prea bine văzut de agenţii tenebroasei Siguranţe, aşa cum şi eu, peste ani, am devenit ţinta temutei Securităţi tot pentru că eram prea bine văzut de tovarăşii ruşi de la Moscova.

Tata şi moştenirea sa

Alexandru Iliescu a dus în Rusia activitate conspirativă împotriva României, fiind Kominternist şi NKVD-ist, omul lui Stalin. Casa noastră din Olteniţa era şi casa conspirativă – a Komintern-ului şi NKVD-ului, iar agenţii ruşi plăteau toate angaralele. În 1935, tata s-a întors din Rusia şi a fost condamnat la trei ani de închisoare, pentru trădare de ţară, cică, deoarece milita pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la ruşi, aşa cum este ea şi astăzi, ceea ce arată că moştenirea familiei mele este încă vie.
Mama l-a părăsit atunci şi s-a cuplat cu un şofer parcă, şi de atunci n-am mai ştiut nimic de ea, eu trăind în casa bunicului. În acea perioadă, am avut parte de apropierea de familia de ilegalişti Elena şi Nicolae Ceuşescu, care după 1945, după moartea tatălui meu natural, m-au adoptat practic, deoarece aşa era atunci moda între comunişti.
În perioada puşcăriei, între două intrări, tata s-a încurcat cu Maria, amanta unuia Ivănuş, un bolşevic care se afla în închisoare cu el. Cu Maria, Alexandru a făcut un copil din flori, Eugen, fratele meu vitreg, care a devenit şi el securist ca şi unchiul Eftimie.
În 1940, tata a lăsat-o pe Maria cu plodul de gât şi s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, sora bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţii mei vitregi Mircea şi Crişan – veri primari ai lui Cioabă. Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt – director adjunct la IRSOP. Mama mea vitregă a fost, după 1944, servitoare şi bucătăreasă la Ana Pauker. După 1945, Dej a alfabetizat-o şi a trimis-o la Agenţia Economică de la Sofia, unde a stat multă vreme. De la Sofia, Dej a trimis-o la Agenţia Economică de la Moscova, dar a fost retrasă şi a activat la Centrală, la Comerţul Exterior, cu binecuvântarea Anei Pauker, care conducea Externele. A ieşit la pensie ca directoare la Direcţia Generală a Vămilor. Îmi aduc aminte că, peste ani, la recepţiile date de Ceauşescu, mergeam cu mama, care avea dosar foarte bun. Nina, soţia mea, stătea acasă ca şi acum, când mai toată ziua stă pe blog (să nu uit să-i trec adresa: www.ninailiescu.wordpress.com), deşi avea multe calităţi, din cauză că Ceauşescu cam strâmba din nas, datorită originii sale ruseşti.
CURENTUL
(va urma)

• Share
• Tweet
• Pin
• Email