Discurs rostit Ia întrunirea Ligii Culturale din 15 februarie 1915 la „Dacia”
– După note stenografice –
Domnilor,
Poate că n-as îndrăzni să păşesc acum în faţa d-voastră când mă văd înconjurat de atâtea capete ilustre cari cu înţelepciune şi cu trezvie vă vor spune povaţa lor, n-aş îndrăzni să iau şi eu cuvântul, dacă în puţinele vorbe pe cari vreau, să vi le rostesc m-aş lăsa călăuzit numai de propria mea judecată. Nu, d-lor, vă rog să nu vedeţi în tot rostul meu decât un slab ecou al unei ţări care nu poate să vorbească. (Aplauze)
Ardealul nostru este mut astăzi; Ardealul, care până deunăzi era o închisoare, azi e prefăcut într-un ţintirim. Despre acest Ardeal, întretăiat acum de plângeri şi vaiete; despre acest Ardeal, :care nici nu mai e la el acasă, care e fărâmiţat pe toate câmpiile Europei, prin tranşeele din Galiţia, din Flandra, ori prin stepele Siberiei, despre acest Ardeal, care moare astăzi, cea mai nedreaptă moarte, nu pentru el, ci pentru alţii, ţară care, dacă mai trăieşte, viaţa ei este în mâinile d-voastră, ţară cu atât de puţin noroc şi aşa de multe speranţe, despre Ardeal vă rog să mă lăsaţi să vă spun două cuvinte. (Entuziaste aplauze, strigări de: Bravo!)
Războiul Europei, d-lor, ţine de o jumătate de an, războiul Ardealului însă ţine necurmat de veacuri.
D-lor, poporul nostru din Ardeal duce un război necontenit şi socoteala noastră cu ungurii este mai veche şi mai încărcată decât a oricărora dintre beligeranţii cari stau astăzi în bătaia tunurilor şi caută să se răpuie unul pe altul. Nu există în istoria universală un giulgiu atât de trist şi de întunecat ca cel care acoperă şi înfăşoară speranţele noastre, cari mor în Transilvania şi renasc de o mie de ani. (Aplauze puternice.)
D-lor, popoarele cari stau acum faţă în faţă şi duc unele împotriva celorlalte o luptă de exterminare, aceste popoare au avut în trecutul lor mai apropiat ori mai depărtat, au avut în legăturile lor perioade de linişte, de pace de colaborare, de frăţie chiar; sunt însă două neamuri înfipte aici în mijlocul Europei, neamuri vecine, cari niciodată în istoria lor n-au avut o clipă când să-şi fi putut întinde mâna, cari niciodată în trecutul lor n-au simţit un ceas măcar că se pot privi faţă în faţă unul pe altul, altfel decât în armura, unei uri milenare; sunt românii şi sunt ungurii de sub sceptrul împărăţiei de Habsburg. (Aplauze)
Concepţiunea vieţii de stat maghiar, de la începutul ei şi până astăzi, are la bază ideea desfinţărei noastre. Concepţiunea de stat maghiar, purtată de-a lungul veacurilor, a primit toate doctrinele influenţate de spiritul vremii; în ţinta ei însă a rămas perpetuu neschimbată şi această ţintă este înfăptuirea unui stat naţional maghiar, pe ruinele neamurilor neungureşti din ţară. (Aplauze prelungite)
Realităţile istorice, caracterul de stat poliglot al Ungariei, au fost nesocotite de la început până la sfârşit. Afară doar de cel dintâi rege al Ungariei, Ştefan din casa lui Arpad, care, dându-şi seama de realitatea vieţii, spunea fiului său cu limbă de moarte să cinstească rostul poliglot al ţării căci „regnum unius linguae fragile et imbecile”. (Ilaritate. Îndelungi aplauze.)
Această judecată, însă; în cursul:vremurilor, :a fost dezminţită de către:toţi urmaşii sau cu prisosinţă, la toate ocaziunile.
D-lor, ar trebui ca noi aci laolaltă să răsfoim împreună paginile negre din istoria Ardealului, de la cele dintâi manifestări instinctive ale feudalismului nemeşesc şi până astăzi, când la Budapesta triumfă o admirabilă parodie a tot ce se cheamă constituţionalism modern ca să înţelegem că peste capetele noastre în Ardeal niciodată nu au fâlfâit aripile păcii.
Nu este însă în momentul de faţă nevoie de istorie. Istoria o cunoaştem. Este scrisă în sângele nostru, cari ne zvâcneşte la tâmple. (Aplauze prelungite.)
Istoria ne-au lăsat-o săpată în suflete strămoşii, morţii noştri cari s-au dus şi-o simţim în pumnii cari ni se încleştează la fiecare moment. (Aplauze prelungite)
Fără a căuta deci să ilustrez cu reminiscenţe, istorice, cu exemple din istoria Ardealului, adevărul care strigă de veacuri, trebuie totuşi s-o spunem, şi cu această ocaziune, că distrugerea metodică, destrucţiunea voită a poporului românesc din Transilvania datează, cu deosebire de la întemeiarea dualismului, de la anul 1867, când s-a unit Transilvania, contrar voinţei sale, cu Ungaria sub sceptrul acelui împărat şi rege, acelui milostiv monarh pe care l-am servit atât de admirabil, cu atâtea râuri de sânge la 1848, împotriva rebeliunii ungureşti (Aplauze)
Sub această domnie s-a angajat întregul aparat al puterii de stat din Ungaria, ca să ne desfiinţeze pe noi; sub această domnie banii, baioneta jandarmului şi închisoarea de la Seghedin au colaborat toate ca un bun, cinstit, harnic şi răbdător popor să fie strivit în toate instinctele lui de viaţă. (Frenetice aplauze)
La Budapesta, d-lor, se cer 20 milioane de unguri, se cer cu stăruinţă, se cer cu îndărătnicie…
O voce. Să le facem noi! (Ilaritate)
D-l O. Goga. Se cer cu toată înfierbântarea romantică a acestui popor turanic, care întotdeauna a nesocotit adevărul în viaţa politică.
Se cer 20 milioanele unguri şi nu există, un singur bărbat politic, care în mijlocul acestei opinii publice, saturate de atâtea ficţiuni istorice să poată face să se audă glasul realităţii. (Aplauze)
De aceea, d-lor, noi, românii Ardealului, din trecutul nostru scoatem un învăţământ milenar: Credem că cea mai adevărată formulă politică sunt cuvintele lapidare ale înţeleptului Bărnuţ, care spunea: „Nu mergem la masa constituţiunei ungureşti, bucatele ei sunt otrăvite pentru noi”. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate. Strigăte de ,,bravo”!)
Tocmai acum se împlineşte anul, când o seamă de delegaţi ai Comitetului, Naţional, discutau la Budapesta cu actualul prim-ministru, contele Tisza, posibilitatea înfăptuirii unui acord între Partidul Naţional Român din Transilvania şi guvernul maghiar.
Ştiţi d-voastră ce ne cerea contele Tisza nouă; în schimbul unor neasemănat de puţin importante concesiuni pe cari vrea să le facă pe seama noastră?
Pretindea ca noi, reprezentanţii poporului român să recunoaştem în plin parlament, în faţa opiniei publice a Europei, caracterul unităţii naţionale a statului maghiar! Iar când cu argumente logice şi cu glasul implacabil al cifrelor i-am spus că este cu neputinţă ca oameni în toată firea, trimişii cu mintea limpede ai unui neam să iscălească ei înşişi sentinţa lor de moarte, atunci acest nobil conte, încrucişându-şi braţele, privindu-ne cu răceala unui perfect gentilom, a spus: Aveţi dreptate, d-lor, spuneţi adevărul; dar adevărul d-voastră nu poate fi mistuit de stomahul unguresc. (Aplauze prelungite.)
Înţelegeţi de ce, d-lor, cu un asemenea stomah politic de o parte şi cu dreptatea noastră pălmuită de alta, fatalitatea ne mână spre o singură dezlegare; pe care în momentul de faţă, ca în toate momentele istorice mari, a indicat-o un singur principiu, principiul forţei, ascuţişul săbiei, care taie nodul gordian. (Aplauze frenetice. Ovaţiuni.)
S-ar putea întreba însă careva dintre d-voastră cum oare Viena, slujită cu atâta credinţă şi atâta devotament de către români, cum Viena priveşte cu linişte distrugerea acestui popor care o mie de ani a fost stâlpul monarhiei?
D-lor, dacă privim cu răceala analizei, cu judecata calmă în analele istorice, atunci vedem că tronul Burgului vienez a fost totdeauna prea înalt pentru ca să poată ajunge până la: dânsul glasul durerilor româneşti din imperiul vecin.
Împăratul, d-lor, nu este decât o figură legendară dezminţită la tot pasul de realitatea istorică; nu e decât un basm zămislit de propria noastră închipuire, e cel mai scump plătit şi cel mai ingrat basm; din toată mitologia populară a neamului românesc (Aplauze)
Pajura lui cu două capete sfâşie de o mie de ani din carnea noastră, pasăre blestemată, ne trebuie stârvul ei! (Urale frenetice, aplauze, bravo!) Numai deasupra acestui stârv se poate întinde hora de frăţie a unui popor dezrobit.
Iată deci, d-lor, că rostul logic al evenimentelor ne-a îndrumat pe noi în Ardeal spre o convingere, care s-a întărit pas cu pas.
Ne-am dat cu toţii seama că pentru viitorul nostru politic nu este decât un singur punct de sprijin, un singur punct fix, pe care ne putem rezema. Acest punct fix este regatul fraţilor noştri liberi. (Aplauze prelungite.)
Aceasta este convingerea noastră în Transilvania, întărită de toate evenimentele din cei din urmă treizeci de ani şi aceasta este cu deosebire convingerea de la începerea războiului, convingere generală, începând cu acei bărbaţi politici de la noi, cari, îndrumaţi de o concepţiune diplomatică proprie greşită, au căutat să facă tot soiul de declaraţiuni şi până la bătrânul ţăran care-şi trimite copilul la bătaie, făcându-şi cruce si zicându-i: „Du-te, băete, de-ar da Dumnezeu să vă bată!”, cu toţii suntem de credinţa pe care am spus-o şi în alte rânduri şi pe care o repet şi acum, că viitorul Ardealului este în raniţa soldatului român. (Aplauze prelungite.)
D-lor, lucrurile mari n-au nevoie decât de cuvinte simple, ca să fie lămurite. Noi în Ardeal suntem încredinţaţi cu toţii că acesta este un război naţional maghiar, menit să pună bazele imperialismului visat. Suntem convinşi că, în cazul unei biruinţe austro-ungare, în Ungaria de mâine nu mai este loc pe seama altei existenţe politice, decât a naţiunii maghiare.
De aceea e formula clară, netedă; limpede, care se impune: ori intră, România, în acţiune, ca să ne mântuiască pe noi şi să se întărească, pe sine, ori raţiunea de a fi a românismului din Ardeal este cu desăvârşire ştirbită.
O voce. De ce nu sună boerii mobilizarea?! (Ilaritate, aplauze furtunoase.)
D-l O. Goga. Credinţa care străbate de acolo din fund şi care vine din regiunile, unde se vorbeşte puţin, ale poporului nostru, o avem şi noi cei din Ardeal şi ne întrebăm şi noi: de ce nu sună odată goarna? Credem însă că are să sune. (Furtunoase aplauze.)
D-lor, solii acestei convingeri ne-am făcut noi, o seamă de ardeleni, în momentul când ne-am hotărât să rupem toate legămintele cu o ocrotire vitregă şi să venim aici, în mijlocul d-voastră, ca să vă strigăm la toate răspântiile şi în tot ceasul: nu ne mai lăsaţi pradă vulturului cu două capete, veniţi să ne scăpaţi! (Bravo, furtunoase aplauze.)
Venind în ţară; noi am avut mulţumirea să vedem cum ţara este străbătută în lung şi în lat de această frământare a noastră. Ţara ne-a dat mângâiere şi speranţă. V-o spunem cinstit şi pe faţă: d-lor, credem în d-voastră. Ardealul întreg crede şi vă aşteaptă. (Ovaţiuni.) Avem deci această dureroasă tărie a aşteptării şi nădăjduim că implorările de peste munţi nu vor găsi porţile închise la acei bărbaţi, cari sunt meniţi să ocrotească astăzi destinele românismului întreg. (Aplauze îndelung prelungite.)
Dacă n-am avea această credinţă, d-lor atunci am fi tulburaţi în tot rostul nostru, atunci n-am veni aci, în mijlocul d-voastră, cu cuvântul cumpătat şi cu glasul potolit, atunci ar trebui să plimbăm flamura roşie a revoltei de-a lungul ţării şi să căutăm să răzvrătim toată mândria rănită a unul popor. (Aplauze furtunoase.)
Dar credem, d-lor, credem şi aşteptăm şi nu pentru zbuciumul de astăzi, ci pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Tara Românească. Noi ni-am pierdut ţara, noi ni-am pierdut patria; dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm d-voastră; faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate; strigări repetate de „ura”, „bravo”!)
Luaţi-ne deci ce vreţi, dar redaţi urmaşilor noştri, redaţi-vă vouă înşivă Ardealul, care este menit să fie patria noastră a tuturora.
(Aplauze furtunoase, îndelung repetate)
Discurs rostit la întrunirea „Ligii Culturale” de la Iaşi, 15 martie 1915, – note stenografice –
Doamnelor şi Domnilor, Omenirea e cârmuită mai mult de morţi decât de vii, spune undeva un gânditor, şi are multă dreptate. Acum, că sunt în mijlocul d-voastră şi simt sub picioarele mele pământul Iaşului, sunt mai adânc pătruns de adevărul acestei maxime, ca oricând, fiindcă mă covârşesc fiorii ţărânei pe care o calc. Morţii mari ai Moldovei, de la Ştefan-cel-Mare până la Alexandru Vodă Cuza, îi văd parcă, cum îşi flutură umbra lor peste capetele noastre şi simt cum ne povăţuiesc cu îndrumările lor mute, la această adunare, acum, când ni se răscolesc sentimente, credinţe şi, patimi strâns legate cu cele mai depărtate frământări ale trecutului românesc. (Aplauze prelungite.) D-lor, sufletul omenesc este o urnă în care se adună, se păstrează, dorm, renasc şi se agită credinţe, frământate. Astăzi nu mai facem istorie fiindcă n-am venit să vă cerem să ne răzbunaţi trecutul, ci să ne scăpaţi viitorul. (Mari aplauze.) Morţii noştri dorm acolo în pământul Transilvaniei, să-i lăsăm în ţărâna primitoare, să nu-i răzbunaţi pe ei, dar să scăpaţi pe cei vii rămaşi în Ardeal.(înflăcărate aplauze.) Oricine cunoaşte rosturile vieţii de stat ale imperiului vecin îşi dă seama că astăzi este în joc însăşi existenţa noastră, un război biruitor pentru Austro-Ungaria înseamnă aşezarea definitivă pentru temelia imperialismului unguresc, care este ruina noastră. Acesta este adevărul, adevărul logic, implacabil care se desprinde din evoluţiunea gândirii politice a neamului unguresc. Acesta este adevărul care ne covârşeşte pe noi cu toată puterea instinctului popular şi acest adevăr trebuie să-şi facă drum în sufletele d-voastră, să-şi facă drum în sufletul românimei. Nu pot să ceară ascultare astăzi glasuri izolate, trebuie să vorbească însuşi instinctul neamului. Cei ce nu-l înţeleg să tacă. În orice caz nu e chemat să ne lumineze cutare domn bătrân, bătrân pensionar politic, ai cărui suflet şi în tinereţe a fost totdeauna prea strâmt ca să poate concepe lărgirea hotarelor ţării, (Aplauze furtunoase.) Trecutul nostru e o Hecubă83 pentru el, Transilvania tot Hecubă rămâne, pentru că cinismul îngheţat niciodată n-a adăogat o palmă de» loc la pământul strămoşesc.(Aplauze prelungite). Nici cutare domn gentleman din Bucureşti, care a trecut pe câmpiile Ardealului numai în vagon de dormit, cu perdelele lăsate şi s-a strecurat şi prin istoria Transilvaniei probabil tot în vagon de dormit. (Ilaritate, aplauze:) Nu astfel de oameni dureros de fericiţi pot spune care e rostul nostru, acolo în Ardeal. (Aplauze puternice) Nici cutare minte obtuză :de politician ungurit de la noi, care plimbă cu dânsul un mic petec de Budapestă, nu asemenea aşchii sărite departe de tulpina neamului pot spune adevărul astăzi şi pot să indice drumul năzuinţelor noastre. (Aplauze puternice) Trebuie ascultat, d-lor, glasul care se desprinde ca o rugăciune din miile de căsuţe umile, unde se chinuieşte, se zbate în aşteptare şi îndoială, în speranţă şi credinţă sufletul a patru milioane de românii cari sunt robiţi. Ei sunt în mânile d-voastră cu toată viaţa lor, faceţi ce vreţi cu ei, fiindcă nu mai au nici o putere. Aceşti oameni trebuie să fie ascultaţi astăzi! Să vă daţi bine seama: ori vi-i alipiţi acum pe veci, strângându-i în cingătoarea de fier a puştilor româneşti, ori îi lăsaţi pradă de moarte vulturului cu două capete. (Furtunoase aplauze). Un lucru însă să ştiţi: trebuie, ales astăzi între moartea şi viaţa lor; ori treceţi acum munţii spre ei ca să-i scăpaţi, ori rugaţi pe Dumnezeu să ridice munţii până în cer, ca să nu poată pătrunde la voi glasul blestemelor lor. (Mari aplauze, ovaţiuni.) Cu această credinţă, d-lor, am venit aci, în mijlocul d-voastră, sfărâmând în urma noastră toate legămintele pe cari le aveam cu stăpânirea vitregă. Cu această credinţă am venit aci şi ori ne întoarcem cu cetele de dorobanţi în Transilvania, ori suntem complici cu crima d-voastră şi trebuie să pribegim în 1ume pentru că rosturile noastre de existentă s-au sfărâmat. (Puternice aplauze). Noi suntem o solie, o goarnă şi goarna n-are alt rost decât să sune până în-clipa când mai sunt luptători. Când nu mai sunt luptători, goarna trebuie să piară. Noi vom pieri? (Furtunoase aplauze), Cu această credinţă am venit aici şi am găsit ţara întreagă străbătută de aceeaşi nădejde pe care o purtam şi noi în sufletul nostru. Cu un sentiment de deosebită mulţumire însă şi cu nestrămutată încredere privim noi ardelenii, mai ales la un om pe care destinele neamului 1-au urcat acum pe scaunul de domnie al Tării Româneşti. Noi, cari am tânjit sub pseudo-ocrotirea Habsburgilor, cari am fost văduviţi sufleteşte-şi pentru cari un regim politic nenorocit făcea să se confunde principiul supremei autorităţi cu principiul supremului rău, noi nu am avut alt domn al sufletelor noastre decât pe acela, pe care, în graiul înflorit al ţăranului din Ardeal, îl numim Craiul românilor. În aceste clipe de mare frământare, sufletească, este-o deosebită mulţumire pentru mine că din acest oraş al Unirii de ieri, acum, când ne cutremură fiorul unirii de mâine, să exprimăm, prin rostul meu slab, sentimentele de nemărginită alipire a 4 milioane de români robiţi trupeşte, cari privesc spre regele României, spre bunul român menit să întrupeze aspiraţiunile românismului întreg. (Îndelung prelungite aplauze). Astăzi îl vrem domn şi peste trupurile noastre. Este o credinţă înstăpânită şi în cel mai sărac bordei din Ardeal, credinţa că, în aceste clipe tragice, când din fiecare casă ţărănească a Transilvaniei e plecat unul în tranşeele galiţiene, în aceste clipe tragice, de sub cupola palatului regal din Bucureşti privirile se îndreaptă spre Alba-Iulia. (Mari aplauze.) D-lor, ieri, înainte de a pleca din Bucureşti s-au înfăţişat la mine trei ţărani călăuziţi de un preot din Transilvania şi m-au rugat să-i duc undeva, să le dea o baniţă de grâu să o ducă acasă, fiindcă se apropie sărbătorile Paştilor şi n-au cu ce se cumineca. (Mişcare de emoţie în sală.) Aşa am venit noi la d-voastră, să ne cuminecăm cu credinţa d-voastră. Ne-am împărtăşit cu această cuminecătură din speranţa pe care o văd în ochii d-voastră şi această împărtăşanie ne dă nouă credinţa pe care o avem, credinţa fără de care n-am putea trăi, credinţa în Înviere, (Entuziaste aplauze mult prelungite, ovaţiuni.)
Discurs rostit la întrunirea „Federaţiei Unioniste” din sala “Dacia” la Bucureşti, 10 octombrie 1915 Domnilor, Nu voi să ţiu un discurs, vreau să fac o mărturisire de credinţă. Discursuri au fost destule un an de zile. De patrusprezece luni s-a plâns deajuns pe la toate răspântiile şi s-a strigat în zadar pieirea fraţilor. Acum nu mai e de lipsă să ne bocim morţii. Porţile ţintirimului s-au închis acolo în Ardeal şi în vremea asta a luat foc casa d-voastră. (Aplauze) Daţi-mi voie, în această situaţie nouă, să vă spun cu toată zgârcenia de cuvinte pe care o cer marile primejdii, cu conştiinţa împăcată în faţa lui. Dumnezeu şi a oamenilor, să vă spun mărturisirea unui suflet pentru care suprema religie e dragostea ţării româneşti, (Aplauze furtunoase.) Sunt convins că ceasul din urmă a sunat, nu pentru izbânda visului nostru, ci pentru scăparea României. (Aplauze.) De un an şi mai bine au fost atâtea prilejuri când copitele cailor româneşti ar fi trecut cu atâta uşurinţă peste stârvul monarhiei de Habsburg. N-am făcut-o! Am plâns, am ţinut discursuri, ne-am târguit. În mijlocul Europei copleşite de flăcări şi străbătută de un eroism de epopee am fost o insulă stearpă, România s-a înfăţişat ca o tarabă de mici negustori în care, pe ici pe colo se ştergeau lacrimile neputinţei. Atâta tot. În schimb însă ne-au năpădit, sufletul toate buruienile otrăvite, ale neutralităţii. Ni s-au spurcat altarele din bătrâni şi s-a scurs aici la Bucureşti toată vâltoarea imoralităţii. Vânduţii şi spionii mişună cu capul ridicat în faţa noastră şi pe podul Mogoşoaei se strigă în gura mare monitoarele lor. (Aplauze furtunoase) În acest timp duşmanii ne-au încercuit şi azi îşi dau mâna la hotarele ţării. Nu trebuie să fii nici un mare strateg, nici nu trebuie să fi aţipit o viaţă întreaga după culisele de carton ale diplomaţiei româneşti ca să înţelegi primejdia ceasului din urmă. Ţi-o arata mintea limpede şi bunul simţ. Am spus-o şi în alte părţi, o repet si aici; in ziua când casca germana se va întâlni cu căciula bulgărească trebuie să dărâmaţi statuia lui Mihai Viteazul, fiindcă visul nostru a murit atunci. Primul tren nemţesc, care va trece la Constantinopol peste trupul Serbiei înfrânte, este ultimul tren al României. (Ovaţiuni entuziaste, bravo.) Iată, domnilor, unde am ajuns. Nu mai e vorba să scăpaţi Ardealul pe care 1-a sacrificat dragostea frăţească a României oficiale, este în joc însăşi existenţa ţării, care nu vrea să fie nici o colonie germană, nici un hinterland prăpădit al zarzavagiilor de la Rusciuk. (Aplauze) În faţa acestei:ruşini, paharul s-a umplut. Ţara românească trebuie să fie stăpână la ea acasă şi să-şi impuie voinţa ei. Acest neam, oricât de nenorocit, nu e un petec de orient putred, e un colţ de umanitate unde se simt chemările unui ideal. Cine nu înţelege instinctele de viaţă ale acestui popor ce se zbuciumă grozav, de frigurile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin, decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul, n-are dreptate să-şi spuie cuvântul la praznicul nostru. (Aplauze entuziaste.) Iată de ce, domnilor în ceasul din urmă trebuie să ne ridicăm si să fim pătrunşi de spiritul de jertfă, care se desface din clipele mari ale istoriei noastre, pe care vrem s-o ducem cu un pas mai departe. Nu mai suntem un cor de bocitoare care lăcrămează pe la colţuri de uliţi, vrem să fim o ceată de oameni cinstiţi, cari sunt gata să facă din cadavrul lor piedestalul gloriei de mâine. (Aplauze furtunoase) Domnule Filipescu! Nu ne-am adunat în jurul d-tale ca_să ne dai portofolii si decoraţii. Ne pasă prea puţin cine va contrasemna decretul de mobilizare. Vedem în d-ta un strigăt smuls din durerea ţării şi de aceea te urmăm. (Aclamaţii) Sa ştii că suntem gata pentru orice, să ştii că ţara s-a săturat de vorbe şi că în ajunul pierzării numai muierile se bocesc. Domnilor, Ieri s-a înfăţişat la mine un domn necunoscut, – Dumnezeu ştie cine 1-a trimis, – care mi-a dat sfatul părintesc să-mi văd de treabă, fiindcă mi-e capul în pericol. I-am răspuns şi lui cum le-am răspuns şi altora: mi-e absolut indiferent, dacă pentru triumful adevărului capul meu va cădea în vâgăunele munţilor, ori va cădea la Bucureşti. Acest crez nu e al meu, e al d-voastră al tuturora. (Aplauze entuziaste.) Iată mărturisirea pe care ţineam s-o fac, nădăjduind încă în sănătatea morală a României. Dacă m-aş înşela, dacă ne-am înşela cei cari am trecut munţii ca să vă chemăm la noi, atunci nu ne mai rămâne decât să luăm în mână toiagul pribegiei, să plecăm pe fronturile active unde se varsă sânge, nu lacrămi neputincioase, pentru zdrobirea pajurei cu două capete care o mie de ani a muşcat din carnea noastră, şi să nu mai privim înapoi spre România, cum n-a mai privit Lot din biblie spre flăcările Gomorei. (Aclamaţiuni.) Sursa: https://dacoromani8.go.ro/nr30/octavian_goga.htm Ilistratie: Pictura de Hans Eder |
O singură şi măreaţă observaţie : Octavian Goga nu mai este .
Nu cred ca cenzura este buna, stimate domnule Roncea. Cred că ar fi mai bine dacă aţi lăsa dezbaterile libere. Cine are argumente se impune, cine nu….
Vreti sa aduc democratia pe blog, cu toate mizeriile ei? Doamne fereste!
Au venit din Asia,si nu si-a gasit loc nici in Europa,pana nu au fost obligati.S-au extins si acum vor un sfert din DACIA,pretitinzand ca aci s-au nascut. Dar mai exista si oameni care au curajul sa spuna adevaruil. Istoria ar trebui sa spuna adevarul,sa nu ocoleasca nimic.Altfel unde mergem?