Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

de Mircea Eliade

TARA românească s-a împărţit în două tabere pe o chestiune foarte arzătoare şi la ordinea zilei. Este vorba, după cum ştiţi, de primejdiile care ameninţă „personalitatea”. Oamenii care conduc de la război încoace destinele acestei ţări — şi care au izbutit, printr-o democraţie mai mult sau mai puţin perfectă, să solidarizeze destinul României cu Albania şi Afganistanul — au dat semnalul de alarmă: „personalitatea este în primejdie!” Ni se pregăteşte „dictatura”, se instaurează „anarhia”! România s-a trezit peste noapte o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învîrtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariate de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate lepădăturile vieţii politice, toţi veneticii, toţi linguşitorii şi toţi imbecilii — cer intr-un singur glas: dreptul de a gindi prin ei înşişi şi libertatea „personalităţii”.

Dreptul de a gîndi? Dar l-au avut douăzeci de ani şi, după cîte ştiu, îl mai au încă. De ce nu se hotărăsc odată să se folosească de el? Să ne convingem şi noi, ceştilalţi, de ce-am putea pierde într-o bună zi, de operele splendide, de gîndurile curajoase şi originale pe care “dictatura”, zice-se, ţinteşte să le sugrume.

Politicianismul românesc apărător al personalităţii şi al dreptului de a gîndi 1 Se poate oare cinism mai dezgustător sau imbecilitate mai crasă ? Oamenii învechiţi în rele, care au cârmuit această ţară douăzeci de ani, se opun tineretului românesc în numele „libertăţii” şi al „personalităţii”. Dar ce „personalitate” din generaţia focului a fost promovată, ajutată, ridicată pe scut de către politicianismul românesc? Ce-au făcut politicienii cu un Lucian Blaga — care este, într-adevăr, o personalitate? Ce campion al “personalităţii” a ajutat pe Camil Petrescu, în lupta sa de 15 ani pentru primatul inteligenţei şi al valorilor personale? Care dintre oamenii noştri politici a făcut ceva pentru Perpessicius, Ştefan Neniţescu, Aron Cotruş şi celelalte personalităţi ale generaţiei frontului? După cîte ştiu, nici un politician n-a oferit lui Camil Petrescu, bunăoară, un departament pe care să-l conducă.

Au fost promovate în primele rînduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspâimîntătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Ne vor trebui generaţii întregi de martiri şi de eroi, ca să putem şterge de pe obrazul acestei ţări ruşinea de a fi suferit, atîţia ani, discursurile unor măturători patriotici de limbă franceză şi ale unor nemernici alcoolizaţi, la care nu ştii ce vină e mai gravă: trădarea sau imbecilitatea!…

Este o glumă sinistră să auzi pe cei mai bicisnici oameni creaţi vreodată de politica românească, vorbindu-ţi de „personalitate”. Nu la „personalitate” se gindesc sărmanii, ci la nemernicele lor şperţuri, la şampania şi cocotele pe care nu le vor mai avea, la vanitatea lor insultată, la orgoliul lor rănit. Nu vor mai fi purtaţi pe braţe (100 lei perechea), nu vor mai putea bate cu pumnul în masă în faţa unei săli de partizani răguşiţi, nu vor mai auzi urale, nu vor mai avea maşini, nici apartamente luxoase, nici cocote, nici fracuri albe. Nu vor mai avea — nădăjduim! — nici una din aceste multe şi criminale plăceri ale „luptei politice”, care le satisfac astăzi vanitatea şi vidul lăuntric pe care ei îl numesc „personalitate”. De asta ţipă ei, şi protestează, şi ameninţă, şi uneltesc. „Anarhia” de care se tem ei înseamnă, în primul rînd, restabilirea adevăratei ierarhii; în care bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi cu adevăratul lor nume, fără să se mai poată scuza că sînt „oameni politici”.

Crede cineva sincer, că o adevărată personalitate poate fi strivită de o „dictatură”? Sâ-şi reamintească, atunci, istoria pe care o ştie. Fost-a geniul unui Galilei sau Giordano Bruno strivit de teribila „dictatură” ecleziastică? Personalitatea autentică rezistă în orice împrejurări, chiar pe rug. Nici o dictatură din lume nu poate distruge o mare şi adevărată personalitate. Aşa că, cei care se socotesc — pe drept sau pe nedrept — personalităţi, pot fi fără nici o grijă: orice s-ar întîmpla în istoria românească, geniul lor va putea rodi — dacă au într-adevăr geniu…

Şi de unde s-a răspindit zvonul că, într-o „dictatură”, toţi oamenii trebuie să gindească la fel? Să luăm încă o dată exemplul celei mai absolute dictaturi a lumii moderne — ordinele călugăreşti catolice. Nu s-a putut oare dezvolta, chiar în cadrele celei mai severe discipline dogmatice, geniul unei Thomas din Aquino? N-a fost liber Sf. Thomas să gindească din nou toată teologia creştină? A fost vreun geniu, în cadrele monasticismului romano-catolic, care să nu-şi fi putut spune cuvintul aşa cum îl gîndea? Nu există, alături de personalitatea Sfîntului Thomas din Aquino, „personalitatea” unui Bonaventura, atit de diferită? Şi, alături de ei, n-a putut creşte „personalitatea” unui Sf. Francisc, Ignaţiu de Loyola, Ioan al Crucii — fiecare dintre ei avind experienţe -şi formule diferite, personale?…

Să nu ne pierdem, deci, firea la gîndul că o „dictatură” ar putea păgubi cultura românească de atitea „personalităţi” in ape. Nu se va întimpla nimic, fiţi siguri. Fie că o „personalitate” aderă la noua spiritualitate civilă românească — aşa cum a fost cazul, în monahismul apusean, cu Sf. Thomas, Bonaventura, Ignaţiu de Loyola — fie că se refuză acestei noi spiritualităţi — întocmai cum s-a refuzat un Galilei sau un Giordano Bruno — geniul lor personal va rodi, triumfător. Să nu ne facem iluzii de puterea societăţii împotriva geniului. Societatea poate „rata” o pseudo-personalitate, un talent de mîna a doua, un geniu de mîna a zecea — dar e aproape incapabilă să suprime un geniu adevărat, o personalitate autentică. Nici natura nu poate face nimic împotriva omului creator. Newton ar fi putut fi epileptic, orb, izolat într-o insulă — şi geniul lui tot ar fi triumfat pînă la urmă. (Dacă ar fi triumfat şi In istorie, e altă problemă. Dar ţinta personalităţii este să se realizeze, pentru ea — nu să fie recunoscută şi premiată). Ni s-ar putea obiecta că exemplele teologilor catolici nu sînt concludente, deoarece ei n-au avut a lupta cu o dictatură politică. Adevărul este că nicăieri dogma şi disciplina nu apasă mai puternic, ca în cadrele teologiei şi ascezei catolice. Dacă şi Intr-o asemenea condiţie extremă „personalitatea” a putut triumfa — ce exemplu mai bun pentru intangibilitatea geniului se putea aduce? Să stăm totuşi de vorbă şi pe un alt tărîm, al dictaturii politice. Exemplul Italiei ne stă la îndemînă. Şi este cu atît mai nimerit cu cit nu va fi vorba de „genii”, ci numai de „personalităţi”, (într-adevăr, mulţi s-ar fi putut scuza: „Noi nu sîntem genii, sîntem numai personalităţi!” — conform unei vechi şi stupide confuzii).

In Italia fascistă, după cîte ştiu, a fost liber să gîndească şi să scrie şi un gînditor antifascist ca Benedetto Croce, şi un mistic neoficial ca Ernesto Buonaiuti, şi un savant apolitic, ca Petazzoni etc. In dictatura lui Mussolini, se caută „personalităţile”. Cine gîndeşte personal, este promovat în cel mai scurt timp la un rang maxim. Bunăoară, cazul foarte tînărului savant Giuseppe Tucci, profesor universitar la 28 de ani, academician la 32, director de instituţii la 36. Şi exemplele se pot multiplica. A cerut dictatura fascistă vreunui gînditor, scriitor sau artist — să renunţe la personalitate, să creeze după şablon? Le-a cerut un singur lucru: să creadă în ţara lor, în misiunea poporului italian. Lucrul acesta nu e nou. Unui catolic fervent, Papa nu-i cere să nu se ocupe de matematică, de muzică sau de literatură. Papa nu e infailibil decît în domeniul său: dogma. Un savant catolic poate scrie ce vrea în meseria lui.

Dar dacă un asemenea catolic nu mai poate adera la religia lui? E foarte simplu: e lăsat liber, să plece, cu riscul lui. O adevarată „personalitate” e liberă, dar este şi responsabilă de actele pe care le face. Einstein a plecat din Germania. A ratat, oare, Einstein? Deloc. Berdiaeff, Mereshkovski, Bulgakov — au fugit din Rusia sovietică. Au ratat oare aceşti gînditori ruşi? Dimpotrivă.

Concluziile sînt simple: şi inlâuntrul unei revoluţii spirituale sau civile, şi in afara ei — adevăratele personalităţi se pot desăvîrşi. Evident, în unele cazuri, personalităţile care se rup de comunitate şi-şi caută desăvîrşirea împotriva drumului obştesc — au de suferit. Dar de cînd suferinţa înspăimîntă o adevărată „personalitate”? Oare personalitatea, în orice timp şi în orice societate s-ar naşte, nu e menită suferinţei? A suferit mai puţin un Baudelaire decît un Albert Einstein? A fost mai suportabilă soarta lui Nietzsche decît exilul lui ThomasMann? împotriva oamenilor mari, societatea — liberală, democrată, oricum ar fi fost ea — a exercitat întotdeauna o „dictatură”. In cea mai democrată ţară din lume, Anglia, romancierul James Joyce sau Lawrence nu-şi pot tipări anumite cărţi, pe care „dictatura” fascistă le primeşte cu indiferenţă.

Aşadar, oamenii politici care-şi simt pielea în primejdie, ar putea găsi un alt pretext ca să se apere de justiţia care îi ameninţă. Adevărata personalitate nu poate fi confundată cu vanităţile, orgoliul, libertinajul şi iresponsabilitatea conducătorilor de astăzi ai destinelor unui neam întreg.

28 martie 1937

Vezi si Eliade de vorba cu Blaga despre spatiul mioritic si omul universal romanesc »

Reprodus dupa PROFETISM ROMANESC – România în eternitate
Editura „ROZA VÎNTURILOR”, Bucureşti 1990

• Share
• Tweet
• Pin
• Email