Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Profesorul Mihai Ungheanu a murit in urma cu doi ani, pe 12 martie 2009, exact in aceeasi zi in care a murit, in 1965, si George Calinescu, cel pe care l-a aparat o viata. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace alaturi de toti dreptii neamului romanesc! In memoriam si pentru noile generatii publicam aici un extras din lucrarea

ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE

Mihai Ungheanu

VOLUMUL V

RĂZBOIUL CULTURAL

CU GEORGE CĂLINESCU

(1944-1999)

INTRODUCERE

Asupra istoriei literaturii române postbelice există, accentuându-se după 1989, două serii de reprezentări, de surse diferite, care intră în conflict. Istoricii şi criticii literari din ţară vorbesc despre opere şi personalităţi importante, care au urmat tradiţia literaturii române îmbogăţind-o. Literaţi români care au părăsit ţara în anii următori încheierii ultimului război mondial, susţin o imagine diferită: în România nu s-au produs opere literare importante, în consecinţă nu există personalităţi, cele care ar fi meritat atenţie intrând într-un compromis cu regimul politic comunist, care le anulează orice valoare. Este o viziune încremenită la realităţile pe care aceşti emigraţi le receptaseră la plecare, fără să urmărească evoluţia ulterioară a literaturii române. Din acest punct de vedere, singurele opere literare importante sunt cele produse peste hotarele ţării, în aşa-zisul “exil” şi, în plus, câteva manifestări publicistice denunţătoare, anticeauşiste, ale unor scriitori din ţară, difuzate peste hotare la posturile de radio străine. Evident, acest al doilea punct de vedere este unul politic, care rămâne inoperant în teritoriul literaturii. Câteva articole, oricât de oportune politic, nu fac o operă şi o personalitate, ci cel mult un profil de dizident de ultimă oră.

Reprezentanţii emigraţiei au alcătuit o adevărată doctrină privind rostul şi şansele scriitorului şi literaturii române sub comunism. fiind sub ocupaţie comunistă, ostilă societăţii şi tradiţiei naţionale româneşti, scriitorimea română avea după ei, datoria să “tacă”, să adopte “eroismul tăcerii”, orice altă soluţie însemnând compromisul cu puterea politică de ocupaţie. “Tăcerea” literară s-ar fi cuvenit dublată, însă, după aceeaşi optică, de gesturi de insurecţie socială şi politică, de felul celor ungureşti sau poloneze, din vremea lui Hruşciov, care să ateste refuzul ocupantului. Această optică, influenţată decisiv de mentalitatea occidentală, nu ţine seamă nici de realităţile culturale, nici de realităţile politice din Europa Centrală şi Estică intrată după război sub control total sovietic. Se uită, de altfel, complet, că aceste ţări europene, vecine Uniunii Sovietice, au fost abandonate de puterile occidentale Moscovei, liberă să dispună de ele în mod arbitrar. Singura intervenţie occidentală ulterioară a fost de natură radiofonică, preocupată de critica şi satanizarea sistemului comunist ca şi de îndemnuri la răscoală.

În timp ce presa culturală românească şi catedrele de resort urmăreau cu regularitate tipăriturile literare făcând selecţie şi scară de valori, edificând astfel o construcţie istorico-literară comentatorul extern s-a mulţumit să se ocupe rar, întâmplător, pe criterii extraliterare, de cărţi şi autori care conveneau tipului de abordare politică impus de împrejurări. O atenţie mai aplicată pentru producţia literară românească există în puţinele şi intermitentele publicaţii româneşti din Occident, dar aproape în exclusivitate este vorba de cărţile scrise de expatriaţi.

Este neîndoios astfel că viziunea “exilului” asupra literaturii române nu are o întemeiere specifică, literară, ci una parţială şi de cele mai multe ori politică. Atât timp cât România, în grelele condiţii de cenzură şi de opresiune, a dezvoltat o puternică viaţă literară şi numără personalităţi şi opere remarcabile, a accepta acest tratament ar fi o eroare.

O istorie literară preocupată de efectele interdicţiilor anilor ’50 asupra scriitorilor şi literaturii române s-a închegat treptat, începutul fiind făcut după reintegrarea lui Tudor Arghezi în viaţa literară şi a reintroducerii scrierilor şi semnăturii lui în circuitul presei şi al editurilor. Asemenea preocupări au devenit mai numeroase după 1962, an în care Iosif Chişinevschi a fost denunţat de către partid, în mod public, ca autorul unor reprimări literare grave, exemplul dat fiind Tudor Arghezi. Chiar dacă cercetarea cauzelor pentru care unii scriitori români au fost scoşi din viaţa universitară, din redacţii, din circuitul editurilor şi bibliotecilor, n-a luat proporţiile unui curent decisiv, există precedente de referinţă care au abordat totuşi frontal cazurile marilor interdicţii. Aceste precedente n-au fost urmate după 1989 de o suită amplă de lucrări care să studieze modul în care a funcţionat reprimarea literaturii române şi a scriitorilor ei, cu excepţia unor tentative izolate, care rămân, de aceea, cu atât mai interesante şi binevenite. Vechi temeri şi inhibiţii politice, intimidarea în faţa unor prestigii constituite instituţional în anii dogmatismului şi în deceniile următoare, pot fi considerate o parte a cauzelor şi motivaţiilor pentru care atât până în 1989, cât şi după dispariţia partidului unic şi a sistemului centralizat în cultură, tema reprimării culturale postbelice în România, este abordată sporadic şi fără metodă.

Rezistenţa societăţii româneşti şi a cercurilor ei literare, a personalităţilor de vârf, a fost un factor important după război şi constituie un fenomen mai masiv şi mai important decât firava dizidenţă improvizată din motive politice în ultimii doi ani ai regimului comunist din România. Fără îndoială că s-a tipărit, ca în orice literatură şi mai ales într-una politizată, multă maculatură, dar firul tradiţiei proprii n-a fost părăsit, cultivarea literaturii şi artei româneşti oferind şi operele de excepţie.

Dubla atitudine faţă de literatura română şi scriitorii ei se poate constata, ca şi în alte cazuri, în cazul lui G. Călinescu. Considerat de oratorii “exilului” un scriitor care a făcut numai compromisuri, un exemplu de cum nu trebuia să fie un scriitor român după război, el este preţuit şi prezentat de istorici şi critici literari din ţară drept un scriitor mare, o victimă a regimului care în pofida grelelor condiţii generale a reuşit să stimuleze pe mulţi către cultura şi literatura adevărată, fiind el însuşi autorul unor memorabile cărţi postbelice. Se ciocnesc două direcţii: una politizantă, de un purism fanatic şi extraliterar, şi alta care vrea să scoată la lumină ceea ce est valoros şi rezistente estetic în producţia literară postbelică.

Întorcându-ne la G. Călinescu, cel infamat de scriitori “exilaţi”, de o dimensiune neglijabilă dacă sunt comparaţi cu statura acestuia, trebuie spus că a fost ţinta permanentă a ideologilor regimului de ocupaţie, încă din 1945, campanie care a ţinut două decenii, până în 1965, anul morţii scriitorului şi a continuat şi în posteritate de pe aceleaşi poziţii detractoare, cu argumente asemănătoare. Profesorul universitar G. Călinescu a fost alungat de la catedră, istoria literară, ca şi romanele şi monografiile au suportat regimul de prohibiţie. A fost atacat în 1945, în 1948, scos în 1949 de la catedră, exilat într-o funcţie improprie felului său de a munci si de a fi, la un institut de literatură, atacat brutal din nou, in 1953, cu prilejul apariţiei romanului Bietul Ioanide şi acesta interzis, admis formal ca profesor onorific la universitatea din care fusese scos. Romanul Scrinul negru a apărut cu mari dificultăţi provocate de cenzură, care a condiţionat apariţia cerând amputări şi adăugiri. Cât a fost în viaţă, marea lui istorie literară, la care lucrase tot timpul făcând revizuiri şi rescriind unele capitole, n-a putut apare. N-a putut să apară lungă vreme nici după moarte, autorul fiind supus unor atacuri imunde din partea foştilor terorişti ideologici travestiţi în istorici literari obiectivi (1978). S-a mai inventat şi falsa dilemă menită să întârzie apariţia masivei contribuţii: dacă se cuvine să fie reeditată ediţia din 1941 sau să fie acceptată ediţia revizuită de chiar autorul ei! După moartea lui G. Călinescu opera lui a avut o mare influenţă şi mai ales cu această influenţă s-au războit ideologii marxismului. Sunt războaie culturale cu personalităţi vii ale culturii şi literaturii române, dar continuate şi în posteritate care caracterizează viaţa culturală în România postbelică şi despart apele de uscat.

Dogmatismul a fost activ în România din 1944 până în 1989, iar una din victimele lui a fost G. Călinescu, altfel zis cultura română, pe care o reprezenta în mod strălucit. O urmărire pe etape a receptării şi evaluării operei călinesciene face evidentă condiţia constrângătoare a existenţei lui G. Călinescu. În faţa acestei realităţi, versiunile purismului fanatic, de tipul Virgil Ierunca, pălesc şi se dizolvă. Intră în intransigenta atitudine şi un proces psihologic complex al desţăraţilor, care nu vor să accepte realitatea că poporul şi tradiţia lui se află în  ţara părăsită, la Dunăre si Carpaţi şi nu pe meleagurile unde s-au fixat câţiva reprezentanţi rupţi de matcă şi de posibilitatea de a se confrunta, ca autori, cu cititorii din România. În biografia lui G. Călinescu şi în posteritatea lui se reflectă întreaga dramă a culturii romane postbelice, cu toţi actorii ei, cu diversele reacţiile declanşate, cu atitudinile şi soluţiile cele mai neaşteptate uneori, dar care nu pot întuneca adevărul că valoarea operei şi a personalităţii înving opreliştile şi diversiunile. O abordare de sociologie literară, care să vadă faptul literar dincolo de evaluarea estetică, în raport cu instituţiile culturale şi cu factorii politici, este de natură să înlăture proiecţiile fanteziste în legătură cu literatura română postbelică şi cu marile ei figuri.

1. Profesorul de identitate culturală

Continuarea la Ziaristi Online: Razboiul cultural cu George Calinescu. Mihai Ungheanu: Enciclopedia valorilor reprimate (Vol V) »

• Share
• Tweet
• Pin
• Email