Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

SUFLETUL LUI IANCU

de Dr. Gelu Neamţ

În istoria popoarelor apar uneori momente de cumpănă şi de primejdie. Atunci fatalitatea sau voinţa divină aduc în fruntea acelui popor una sau mai multe personalităţi pentru a-l călăuzi.

La 1848 poporul român din Transilvania s-a aflat în primejdie de moarte; dar tot atunci, s-au afirmat ca salvatori o pleiadă de conducători, în majoritate tineri, între care Avram Iancu a strălucit ca o preţioasă nestemată.

Vezi si Csibi Barna, angajat al “statului roman”, l-a spanzurat pe Avram Iancu in piata publica din Miercurea Ciuc, in fata unor copii. VIDEO. Ma intreb cum ar fi reactionat “statul roman” daca extremistul maghiar il spanzura pe Elie Wiesel

Vrednici conducători au mai fost alături de el şi S. Bărnuţiu, şi I. Buteanu, şi S. Balint şi Al. Papiu Ilarian, şi mulţi, mulţi alţii, dar nici unul dintre ei nu a intrat atât de adânc în conştiinţa poporului român, nici unul nu s-a identificat atât de desăvârşit cu aspiraţiile sale ca tânărul, frumosul şi mândrul prefect ce în scurt timp primi numele acela atât de poetic, cum îl aprecia N. Bălcescu, de CRAI AL MUNŢILOR.

Să începem cu interesanta mărturie a unei doamne (doamna Pipoş din Zlatna) care-i împărtăşeşte lui Aron Densuşianu că l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un băiat blond, blând şi foarte modest. Am rămas înmărmurită când în revoluţiune aud deodată de numele lui atât de războinic”. Rezumându-se doar la blândeţe şi modestie, presupune că nimeni nu i-ar fi prevăzut lui Iancu un viitor de revoluţionar. Şi totuşi … la Târgu Mureş, în calitate de cancelist, la cele două calificative se mai adaugă şi altele, care îmbogăţesc nuanţele paletei. Iată cum îl cunoaşte Iosif Sterca Şuluţiu: „student eminent, cu exterior plăcut, blondin, modest, cu inimă deschisă, sincer şi cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – faţă de alte naţiuni şi confesiuni, apoi ţinea mult la parola cuvântului dat”. Acestui portret o cunoscută gazetă maghiară îi adăuga şi alte trăsături semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu ştia să se încovoiască nici să se linguşească. Pe figura lui impozantă, şi pe faţa lui superbă bărbătească, se oglindea timbrul acelei conştiinţe, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar şira spinării era întotdeauna dreaptă, fermă.
Dar nu numai descrierea portretului său este grăitoare; mult putem afla despre temperamentul şi sufletul său rememorând una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelaşi Şuluţiu, crede a şti că i-ar fi hotărât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.
Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul şi rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat şi tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit să-l ducă de-acolo. Este semnificativ în acest sens, că tot la şedinţa respectivă, se revoltă chiar şi un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apărarea iobagilor arătând că după ce aceştia au fost despuiaţi de toate drepturile omului, de toată demnitatea omenească punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stăpânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stăpân, statul; iar în final acest om în zdrenţe onest şi muncitor ajunge în situaţia ca nici acel pământ de trei coţi, care după moarte îi va acoperi trupul să nu fie al său. Pe drum, Iancu i-a mărturisit lui Şuluţiu, cu patos, că auzind ticăloşiile propuse de nobili „eram să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete”. Şi apoi citează cuvintele Iancului ce constituie chintesenţa revoluţionară a sufletului său, moment de referinţă al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice şi humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Va avea ocazia în curând să folosească lancea pomenită, deoarece tirania nu a cedat terenul fără luptă în Transilvania.
El ştie să devină autoritar dacă e cazul, cu toate că este descris de contemporani ca un om cu fire blândă. Numai într-un singur caz se spune că îşi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascăl, fie de la camarazii săi. Şi S. Dragomir comenta pe drept cuvânt că „Dacă pe lângă asemenea însuşiri el va izbuti să se impună şi în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl aşteaptă”.
Iancu polarizează miraculos poporul în jurul său, este unul din principalii organizatori ai adunării de la Blaj din Duminica Tomii.
La începutul lunii mai, tânărul Avram Iancu, rosteşte şi în faţa autorităţii, a şpanului cameral Lázár György, hotărârea sa şi a poporului său de a se ridica la luptă. Cuvintele lui Iancu citate de numitul şpan sunt acestea: „românii nu cerşesc libertatea de la unguri; naţiunea română este destul de puternică pentru a-şi câştiga libertatea naţională luptând”.
Şi la târgul de ţară din Câmpeni, Iancu face pasul hotărât spre luptă. Urcându-se pe o masă în mijlocul târgului vorbeşte poporului. Rezumatul discursului e scurt la Ciurileanu, cum scurtă va fi fost şi cuvântarea: „Toată Europa se înarmează pentru a izbândi libertatea. Românii se pregătesc de asemenea, fiindcă a sosit timpul să fie şi ei liberi”. Este interesant că toţi autorii, toate documentele, citează sau rezumă foarte pe scurt cuvântările sale. Nicăieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate şi nu ni se păstrează pentru simplul fapt că ele nu au fost rostite. Şi totuşi, mulţimile înţeleg perfect mesajul. Reacţia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, mulţimea strigă: „Vivat Iancu! Vivat naţiunea română, să ne înarmăm!”
Sentimentul propriei sale forţe, şi-l ia de la poporul ce stă în spatele său, cu aspiraţiile sale drepte şi în slujba cărora Avram Iancu ştie să se pună total şi necondiţionat cu sufletul şi trupul. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertăţii în faţa celor 10.000 de moţi de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 şi ne dă fragmentul or poate esenţa acestei cuvântări, la fel de semnificativă ca şi cele de până atunci. El caută să impună mulţimilor conştiinţa forţei lor izvorâtă din forţa numărului: „Uitaţi-vă pe câmp românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi”.
Cuvintele sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt, „cu suflet”. Gestul său stăpâneşte, linişteşte sau dezlănţuie poporul; este o întrepătrundere cu totul neobişnuită între forţa sa de o sugestibilitate extraordinară, aproape magnetică, şi mulţime.
Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirmă devotamentul moţilor pentru Iancu, acest tânăr de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fără şovăire”. Şi Iancu e conştient de vocaţia sa de conducător, asigurându-l pe acelaşi Nemégyei că „nici opt regimente nu ar fi în stare să ţină rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.
Contactul lui Iancu cu moţii trebuie să fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinţă este împletită din însuşiri care-l fac popular. Vorba scurtă şi hotărâtă; graiul presărat uneori cu glume şi înflorit cu metafore. Oamenii bătrâni îl laudă pentru sfatul său cuminte, iar tineretul îl admiră pentru curajul său şi pentru avântul nădejdilor sale. Momentul în care un astfel de bărbat de acţiune recunoscut de popor putea să se manifeste din plin sosise odată cu primăvara anului 1848.
Faţă de celelalte personalităţi ale revoluţiei românilor la 1848-1849, Avram Iancu are fără îndoială „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit şi care, credem noi, face parte indiscutabil din sufletul său revoluţionar. Este acea putere de a „fermeca” mulţimile, după cum atestă şi G. Bariţiu care l-a ascultat personal, dar care totuşi notează că NU a fost un orator în adevăratul sens al cuvântului. Dar în ciuda acestei constatări paradoxale, recunoaşte totuşi faptul că „era peste putinţă să nu răpească cu sine pe ascultători”. L-am numi azi, un conducător charismatic.
La cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moţi înarmaţi, Iancu intră în Blaj şi se îndreaptă direct spre Câmpul Libertăţii. Aici se urcă pe o tribună şi răsucind pistolul în mână, rosteşte tunător: „pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preţ”. Apoi, pentru a-şi sublinia hotărârea descărcă pistolul, semn că porneşte la organizarea luptei. De aici începe rolul său de „general”, rol confirmat şi susţinut cu strălucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune că generalul rus Lüders, care dispreţuia profund pe generalii austrieci a declarat textual, că atunci când a intrat în Transilvania, n-a găsit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.
Şi tot lui Avram Iancu îi este atribuită de către Lucian Blaga şi chemarea atât de sugestivă, de în spiritul său, al omului de acţiune: „Să punem pumnul în pieptul furtunii că de nu pierim”. Cuvinte săpate şi pe o veche cruce de lemn înnegrită de vreme care străjuieşte şi astăzi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei moţilor ce au păstrat ei singuri Transilvania ca pe o Ţară Românească, dovedind inamicului că Munţii Apuseni sunt inexpugnabili.
Nevoia de mit a poporului îl ridică pe Iancu aşezându-l pe un piedestal de semizeu, plăsmuind legenda invulnerabilităţii sale la gloanţele obişnuite; astfel – afirmă Alexandru Roman în nişte însemnări ale sale – poporul credea că Iancu nu putea fi răpus decât numai cu un glonţ de argint pe care stăpânirea nu-l avea (or nu-l ştia), exact ca şi în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).
Nu în ultimul rând, se cuvine a fi menţionată şi o oarecare însemnătate pe care trebuiau să o fi avut la extinderea popularităţii sale, chiar frumuseţea şi simplitatea numelui său: – Avram Iancu – limpede şi sonor, obişnuit între români; îmbinare fericită a două prenume, de o rezonanţă aproape cristalină. Nemaivorbind de versurile populare, cu audienţă de marseilleză care venea să acţioneze ca stimul de situaţie la sugestie:
„Astăzi cu bucurie, românilor cântaţi
Pe Iancu în câmpie cu toţii să-l urmaţi”.
Dezbătând în fond o problemă de conţinut psiho-istoric, nu putem să încheiem fără acea consideraţie de bun simţ privind rolul personalităţii în istorie, şi care ne convinge că omul într-adevăr mare, aşa cum a fost şi Avram Iancu, priveşte mai departe decât ceilalţi şi vrea cu mai multă putere decât ceilalţi. Acest om de excepţie intuieşte şi scoate la iveală noile necesităţi sociale create de evoluţia anterioară a raporturilor sociale, şi fără îndoială, abolirea iobăgiei era o astfel de necesitate, ca de altfel şi perfecta egalitate a românului cu maghiarul în noul concept democratic european.
În ceea ce priveşte mai multa sa putere de a vrea, am arătat cum a explodat într-o avalanşă susţinută de concentrare şi organizare a românilor în slujba idealului de eliberare socială şi naţională.
Avram Iancu este cu adevărat o personalitate cu suflet mare: un erou naţional, care a acţionat conştient şi liber înspre realizarea comandamentelor istorice.

Gandul Anonimului
Sursa: NapocaNews

• Share
• Tweet
• Pin
• Email