Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Interviu Prof. Artist Zaica de bindiribli

Interviu Prof. Artist Dorel Zaica 2 de bindiribli

Interviu Prof. Artist Dorel Zaica 3 de bindiribli
Filmare: Bindiribli.Ro – Pentru ca ideile bune unesc oamenii
Profesorul: DorelZaica.ro

Din “Experimentul Zaica”:

Ce este sufletul?

Suflet e cand iti pune mama prajituri pe farfurie si ii lasi prajituri si lu ala mic. (8 ani)

Sufletul are o forma de inima. (8 ani)

De ce se invarte Pamantul?

Pamantul se invarte ca sa aiba toate tarile Pamant. El cand se invarte da Pamant la toate tarile. (7 ani)

Ce este timpul?

Timpul este o vreme care trece tot timpul. (5 ani)

Ce este statul?

Statul e aia care vand gaini slabe, ca la tarani gasim gaini grase. (10 ani)

Statul e un om de la militie. (7 ani)

La tarani castravetii si rosiile sunt mai bune. La stat sunt mai rele, ca statu mai sta, mai se culca, mai vine cateodata, si dupa aia iar sta. (8 ani)

Statul e un om, care comanda ce sa dea la Alimentara. (7 ani)

Ce este plopul?

Plopul este o vietuitoare din lemn. (7 ani)

Ce este aceea o familie?

Un neam strans la un loc si care zice unul la altul neamule si care stau in aceeasi curte, se numeste familie. (6 ani)

Ce este zambetul?

A zambi inseamna sa razi parca in gandul tau. (8 ani)

Cum se face o carte?

Prima data scriitorul scrie cartea pe un carnetel. Apoi se face o sedinta si vorbesc daca sunt bune poeziile si le duce la tipografie si le tipareste. (12 ani)

Ce sunt lacrimile?

Lacrimile sunt facute din mare, de-aia sunt ele sarate. (7 ani)

Ce este inima?

Inima e o carne care sta pe sufletul oamenilor, ca sa traiasca oamenii cu suflet. (7 ani)

La usa inimii cuiva, trebuie sa ne rugam, sa navalim sau sa ciocanim?

La usa inimii cuiva nu trebuie nici sa ciocanesti, nici sa navalesti, nici sa te rogi, ci trebuie doar sa canti. (11 ani) ))

Ce limba se foloseste in Iad si in Rai?

In Rai vorbim limba muta, in Iad vorbim romaneste. (8 ani)

 In Rai si in Iad nu se vorbeste nici o limba deoarece tot ce a fost de spus, s-a spus inainte sa ajungem acolo. (13 ani)

Disparutii din viata vorbesc in Iad si-n Rai tot o limba disparuta. (14 ani)

Ce s-ar intampla dac-ar nimeri un inger in Iad si un drac in Rai?

Daca nimereste un drac in Rai va fi, cum a fost cu Adam si cu Eva care au dat primii de dracu gol. (13 ani)

Dracul in Rai s-ar descuraja de tot in fata crucii, in fata sfinteniei tuturor ingerilor, pe cand ingerul ar fi din ce in ce mai incurajat sa se tina de draciile dracilor. (13 ani)

Daca ar intra un drac in Rai le-ar dezordona aripile la toti ingerii. (9 ani)

Ce a facut Sfantul Gheorghe cu balaurul?

Sfîntul Gheorghe l-a omorît pe balaur că balaurul a început primul şi l-a băgat pe sfînt în legitimă apărare. (Felix, 12 ani)

CINE E DOREL ZAICA?

Până la cei 70 de ani, Dorel Zaica a avut două pasiuni complementare: copiii şi desenul. El a dezvoltat, începând din 1965, nişte metode de creativitate pe care le-a aplicat pe copii. A fost profesor de desen şi pictură, director al Liceului “Nicolae Tonitza” şi autorul câtorva cărţi ¬ cele pe care a reuşit să le publice ¬ despre ipostaze ale copiilor pe care noi nu le bănuiam. Inventivitatea lor, motivată cu abilitate, a dat naştere unor născociri pe care nu le putem ignora. Ideea i-a venit ca o poveste de Crăciun, când, rugat să facă pe “Moşul”, a întrebat o fetiţă unde stă. I s-a răspuns: “În Balta Albă, lângă lift”. Mai târziu a aflat că ceea ce face el se numeşte tehnică de creativitate aplicată. Fie că ingeniozitatea lor s-a manifestat în compuneri sau desen, de-a lungul anilor, “scornelile” care te pun pe gânduri ale copiilor s-au concretizat într-o fabuloasă colecţie. Pe nimeni nu interesează decât vag, din perspectiva dimensiunii distractive, plăcută la auzit sau văzut, iar toată zestrea adunată de Dorel Zaica rămâne nefolosită.

Un interviu de CARMEN DRAGOMIR / JN

Foto: Christian Silva

Dorel Zaica a supravieţuit prin inocenţa copiilor în nişte vremuri pline de interdicţii absurde, acum face la fel, “pentru că nu s-a schimbat nimic, s-au schimbat doar constrângerile”. Lucruri pentru care, în inocenţa lor, copiii ne acuză de “nemaitrezire”.

● Jurnalul Naţional: Domnule Zaica, timp de 40 de ani aţi pus întrebări, şi acum vin eu să vă întreb pe dumneavoastră, “maestrul întrebărilor”…
● Dorel Zaica: (râde) Nici o problemă, toată lumea întreabă…

● Jurnalul Naţional: Vin la dvs. într-o vreme în care învăţământul nostru este doar subiect de divergenţe politice şi cam atât, iar victimele sunt copiii. Avem elevi care cară în spate kilograme de cărţi, suprasolicitaţi, stresaţi, de dragul unei note. După ani de bombardament informaţional rămân cu un procent infim de informaţii utile. Dumneavoastră aveaţi un vis, să vedeţi în şcoala românească o disciplină de educare a creativităţii. Până în ’89, asta era aproape o utopie, dar după asta v-a întrebat cineva de sănătate?
● Dorel Zaica: Viaţa în ambele perioade are multe elemente dureroase comune. Ideea cu exerciţiile de creativitate mi-a venit încă din ’65, din anul debutului meu în învăţământ. Eram asaltat încă din primele momente de predare de campania de îndoctrinare, erau tot felul de teme impuse, în afară de cele din programă. Ne soseau cu o frecvenţă copleşitoare comenzi cu tentă politică pe care copiii erau puşi să le ilustreze. Plus, pentru mine, corvoada neplătită niciodată, a pavoazării şcolii, o treabă care mânca îngrozitor de mult timp. De multe ori trebuia să stau până la 12 noaptea în şcoală să fac lozinci şi gazete de perete. Temele astea atât de seci mi se păreau de-a dreptul barbare. Am încercat firesc să mă apăr şi eu cum pot şi am inventat nişte subiecte care să le facă plăcere, să le mai îndulcească orele de desen şi culoare deturnate spre o angajare de tip militaro-politic. Trebuia musai să le băgăm în cap că noi suntem la şcoală făuritorii unei revoluţii care în final va scoate la lumină omul nou. De-a lungul anilor, ponderea către aceste tipuri de exerciţii a crescut din ce în ce mai mult, proporţional cu minunile pe care mi le serveau copiii. Când am văzut cum le merge mintea, cu toate că şcoala era una periferică, undeva în Vitan, am extins felul de a întreba. Din clipa aia m-a cuprins definitiv această activitate cu ei. Am făcut aceste eforturi cu răsplata descoperirii unei lumi mirifice, doar parţial şi superficial cunoscute până atunci.

● Jurnalul Naţional: Şi acum?
● Dorel Zaica: Când spun că este extrem de utilă această disciplină şcolară mă gândesc la rezultatele pe care le-am obţinut aplicând aceste exerciţii. Cine ar fi bănuit că într-o şcoală de artă, unde specializarea pe meserii abia se făcea în liceu, copiii pot ajunge la performanţa de a concura prin creaţiile lor lucrările de diplomă ale celor mari? Multe dintre proiectele lor se puteau amesteca foarte bine printre lucrările studenţilor şi ale profesioniştilor. Atunci mi-am dat seama că treaba e serioasă de-dreptul şi că, dacă punem în aplicare aceste seturi de exerciţii, s-ar schimba faţa lucrurilor. Am ajuns până la urmă la 100 de exerciţii, lecţii, care, dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani de şcoală. Toţi copiii ar deveni mai utili şi mai interesanţi decât îi vedem noi acum. Gândiţi-vă câtă literatură orală şi scrisă am adunat eu de la copii timp de decenii, asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Am descoperit că ei nu sunt aşa cum îi credeam noi. Vorba lui Fellini, care spunea că ne purtăm cu cei mici ca şi când tot timpul ei ar trebui să fie corectaţi. Prejudecăţile noastre ne împiedică să-i întrebăm şi lucruri care până acum erau socotite tabu. Te gândeşti “cum poţi să pui unor copii întrebări complicate despre existenţă, despre funcţionarea unor aparate complicate, înainte ca ei să înveţe despre lucrurile astea”. Sunt adevărate bariere care o împiedică pe o educatoare, pe o învăţătoare, inclusiv pe părinţi să abordeze teme pe care le discută doar adulţii, dar eu am descoperit cu surprindere că ei găseau nişte soluţii teribil de surprinzătoare la astfel de probleme.

Şi atunci m-am întrebat cum de filozofii, înţelepţii Antichităţii, care îi învăţau pe ceilalţi prin prelegeri, discursuri din care se iscau dialoguri, nu şi-au dat seama de asta. Probabil că au avut aceeaşi prejudecată, că un astfel de răspuns a fost o întâmplare şi că nu are rost să dezvolte această idee mai departe cu ei. Uite că s-au înşelat cu toţii.

Acum, după Revoluţie, când mi-am putut dezvolta exerciţiile şi pe tema religiei, am făcut o altă descoperire. Multe dintre răspunsurile copiilor sunt asemănătoare prin substanţă cu scrierile religioase. În Biblie spune “lăsaţi copiii să vină la mine”, să luăm aminte la curăţirea copilului şi să-l imităm din punctul ăsta de vedere, că atunci porţile Raiului ne sunt deschise. Mă întreb de ce oare Biserica nu s-a apropiat mai mult de copii, altfel, nu unidirecţional dinspre adult înspre copil, ci şi invers, să aibă îndrăzneala să-i întrebe ce cred ei despre biserică, icoane, sfinţi, preoţi… Fără îndoială s-ar fi îmbogăţit această literatură religioasă.

De exemplu, la tema “Adam şi Eva”, în texele creştine găsim foarte puţine referinţe. Este o temă importantă nu numai pentru că sunt primii oameni care au apărut, dar şi pentru că, o dată cu tragica lor istorioară, păcatele s-au întins şi astăzi trăim într-un adevărat ocean de păcate. Aceste exerciţii de creativitate, încercând să găseşti o nouă nuanţă, o nouă ipostază dintr-o aşa sărăcie de date comunicate, duc la o aventură foarte interesantă cu privire la subiectul alcătuirii omului.
ŞCOLILE ERAU ÎN ACEASTĂ CĂMAŞĂ POLITICĂ ÎN CARE AU RĂMAS ŞI AZI

● Jurnalul Naţional: Nu mi-aţi răspuns. Aţi inventat aceste tehnici de creativitate cu rezultate spectaculoase. În şcoală ar putea să facă minuni. V-a întrebat cineva ceva?
● Dorel Zaica: Sigur că ministerul şi inspectoratul ştiau de mult că fac aceste lucruri. În presă au apărut tot timpul articole şi alte forme de manifestare, expoziţii, am avut emisuni la radio săptămânale, am făcut două filmuleţe, unul la Sahia, altul la TVR, am lucrat chiar şi cu Pittiş, căruia i-am dat material pentru spectacolele de muzică şi poezie “Poezia muzicii tinere” ¬ unde el combina momentele de audiţie cu diasonul lui Paul Agarici, un excelent exerciţiu de creativitate, cu textele copiilor mei. Am colaborat la programele şcolare pentru şcolile generale şi mai târziu pentru liceu…

● Jurnalul Naţional: Dar asta era înainte de ’89…
● Dorel Zaica: Mai mult nu am putut să obţin, introducerea unui nou curs. Asta ar fi însemnat, bineînţeles, o cheltuială, ar fi însemnat să conving factorii de decizie de importanţa acestui curs. Problema e că şcolile erau în această cămaşă politică în care au rămas şi azi, sub influenţa partidelor care ies învingătoare şi care îşi pun oamenii lor în funcţii, nu pun specialişti. Îi interesează doar culoarea politică, o greşeală fatală pentru sănătate, învăţământ ş.a.m.d… Pune omul, pionul important acolo, în ministerul respectiv dacă vrei o eficienţă teribilă. Cred că această manie de a conduce totul politic a rămas ca un fel de moştenire din timpul dictaturii.

De pildă, noi, artiştii, am repercutat teribil de dureros faptul că pictura, teatrul, muzica erau femeile de serviciu ale politicii. Totul era pe muzică patriotică, expoziţiile erau cu tematică politică pentru cei trei beneficiari ¬ Comitetul Central al partidului, Comitetul central UTC şi sindicatele. Erau singurii care ne achiziţionau nouă lucrări şi astea trebuiau să fie pe tematica realismului socialist. Aici e durerea mare, că desprinderea nu s-a făcut categoric.

De câte ori am propus după Revoluţie vreunui inspector din minister sau inspectorat, mi s-a răspuns: “Să lăsam utopia asta deoparte”. Un cadru didactic universitar mi-a spus: “Păi, dumneata vrei să se bată din palme? Trebuie un curs universitar ca să se scoată specialişti”. Ca şi când eu aş fi zis anu’ ăsta să se facă, or, eu am propus asta de zeci de ani. Auziţi ce spun! Oare câte decenii trebuie să mai aşteptăm ca şcolile să nu mai fie împovărate de întregul eşafodaj de informaţii pe alte teme decât cel ales deja pentru profilul liceului? Elevii nu mai au cum să exerseze extraşcolar, nu mai rămâne vreme, pentru că furtul de timp prin acoperire funcţionează perfect.

Şi nu numai atât, în urma acumulării acestei zestre, din această literatură adunată de la copii, oamenii de specialitate ¬ psihologi, filologi, antropologi, pedagogi, sociologi, oameni de ştiinţă ¬ ar avea material de cercetare. Pentru că am dreptate când spun că, pe lângă pictura copiilor omologată peste tot în lume ca artă, există şi literatură scrisă şi grăită de ei, atât una beletristică, cât şi una informaţională. Câte lucruri s-ar putea face…

OAMENII FĂRĂ BUNĂTATE SUNT ĂIA CARE SE STRICĂ LA MILĂ
● Jurnalul Naţional: Aici avem o problemă. Afirmaţi la un moment dat că, asemeni copiilor, atunci când creezi o motivaţie, oricare om prinde aripi. Mulţi dintre pedagogii de acum au ei înşişi aripile frânte. Unde găsim dătătorii de aripi?
● Dorel Zaica: Unele progrese s-au făcut, am auzit că există şi nişte cursuri universitare pentru viitorii învăţători… Întotdeauna am simţit că e o foarte mare greşeală să ne mulţumim cu învăţători absolvenţi de liceu pedagogic. Se mergea pe ideea că ei, oricum, ştiu foarte mult faţă de nişte copii de grădiniţă sau de şcoală primară. Nu este deloc adevărat! Pedagogul trebuie să cunoască în profunzime fenomenul educativ. Mergeam uneori la clasele primare şi aveam probleme cu învăţătoarele când le puneam copiilor întrebări complicate. Mă întrebau de ce fac treaba asta, uneori îi pedepseau pur şi simplu cu o castană sau ţipau la ei că au zis o prostie aşa de mare. Inhibarea odată instalată se risipeşte foarte greu. Aveam zilnic dovezi de pedagogi nepregătiţi. Aşa că discuţia cu aripile noastre trebuie curmată, pentru că manageriatul nostru funcţionează doar la nivelul fotbaliştilor şi al cântăreţilor de manele.

● Jurnalul Naţional: I-aţi motivat să treacă peste teama de a greşi.
● Dorel Zaica: Exact.

● Jurnalul Naţional: Dar această teamă are acelaşi efect şi asupra unui adult în ce priveşte creativitatea?
● Dorel Zaica: Priviţi la reacţiile unei asistenţe adulte când sunt audiate gândurile celor mici. Sunt stări pline de revelaţie, cu toţii ajung să conştientizeze că savoarea răspunsurilor provine în mare parte din lipsa prejudecăţilor, că de fapt curajul şi inspiraţia nebună vin de la lipsa opreliştilor de tot felul care stau pe capul unui adult. Reţinerea însă şi la ei există, mai ales la cei mai măricei. Mulţi îmi spun “nu ştiu” când le pun întrebări-problemă, ca să fiu sigur că nu vor apela la clişeele învăţate de la educatoare, învăţătoare sau părinţi. De regulă, ei îţi returnează aceste clişee şi, graţie acestui lucru, a trebuit să inventez noi căi de abordare. De exemplu: “De ce crezi tu că-şi pune marea fular de nisip la ţărm? ¬ iată un exemplu de întrebare. Sunt sute de întrebări de felul ăsta la care ei nu mai au nici un sprijin într-o discuţie prealabilă, că aşa ceva nu se discută. Răspunsul a fost: “Pentru ca să ne aşezăm şi să o admirăm”. Gândiţi-vă la implicaţiile acestui răspuns. O analiză care decurge de aici ar fi că marea, acest personaj de poveste, ne vede că ne uităm la ea ca în ochii iubitei şi atunci, dacă a văzut că ne uităm aşa, ca nişte îndrăgostiţi, a aşezat fularul ăla de nisip, ca noi să luăm loc şi să ne uităm ochi în ochi. Vedeţi ce nuanţe poetice…

● Jurnalul Naţional: Nici eu n-aş şti să răspund. Mi-a rămas în cap un răspuns al unui copil pe care l-aţi întrebat ce e inima. “Inima e o frunză de carne roşie.” Cred că ar putea concura cu orice vers al liricii…
● Dorel Zaica: Ce minunăţii… Am întrebat odată: “Oare oamenii răi n-au nici un pic de inimă pe-acolo prin ei?”. Răspunsul a fost: “Oamenii fără bunătate sunt ăia care se strică la milă”. Când i-am dat unui copil ca temă ţintuirea pe cruce a lui Iisus, mi-a dat un răspuns admirabil: “Cei care l-au ţintuit pe Iisus nu sunt oameni, sunt DIAVOLOMI”. Nu avea un cuvânt pentru cruzimea lor şi atunci a creat unul. Totul e fascinant dacă se ia în pensetă fiecare răspuns al lor. Eu trăiesc într-o uimire veşnică.
SĂ JUDECI PE OM DUPĂ ÎNTREBĂRI, NU DUPĂ RĂSPUNSURI
● Jurnalul Naţional: Ce e mai greu de formulat, întrebarea sau răspunsul?
● Dorel Zaica: E o vorbă antică pe care am aflat-o târziu, la bătrâneţe, să judeci pe om după întrebări, nu după răspunsuri. Totdeauna am crezut că trebuie să judeci după răspunsuri. Sigur că e mai dificil să construieşti o întrebare care să fie cu adevărat valoroasă. Să nu ne imaginăm acum că toate aceste răspunsuri ale copiilor curg ca la robinet. Dimpotrivă, putem să avem surpriza să ne chinuim o lună-două şi să obţinem doar un răspuns. Aici e un proces mult mai complex, întâi trebuie obişnuit copilul cu genul ăsta de activitate, apoi cel care pune întrebările trebuie să se obişnuiască să găsească şi întrebări suplimentare. Copilul răspunde telegrafic, aşa cum desenează, el e extrem de laconic. De multe ori începe răspunsul cu ceva foarte interesant şi te lasă în drum. Este firesc ca tu să continui cu alte întrebări pentru a scoate adevărul până la capăt, ceea ce construieşte el să construiască până la capăt. Interesant e că nu are importanţă dacă el se gândeşte la un lucru, iar tu, adultul, te gândeşti la altceva, important e că a apărut pe lume un gând, chiar dacă el vine din subconştientul copilului, o sintagmă, o frază care ar putea îmbogăţi acest patrimoniu cultural. Ce mândru am fost odată când un poet a venit să mă îmbrăţişeze şi să-mi mărturisească că multe dintre răspunsurile copiilor mei au devenit motouri la poeziile lui.

ÎN TOATĂ AMERICA NU SE PREDĂ AŞA CEVA
● Jurnalul Naţional: Răspunsurile lor merg chiar până la latura practică a lucrurilor. Citeam că, la o temă dată, un copil şi-a imaginat o roabă cu o sferă, o bilă în loc de roată, iar obiectul a fost creat apoi de un inventator.
● Dorel Zaica: Uneori, ei inventează lucruri create de alţii sau chiar lansează noutăţi atunci când sunt solicitaţi prin nişte exerciţii ingenioase. Am văzut obiecte create de ei, podoabe, piese de ceramică, unele uluitoare, la concurenţă cu cele făcute în etape superioare în învăţământ. Faptul că nu sunt luate în seamă mă tulbură extraordinar. De pildă, în America, la o expoziţie unde am dus 400 de lucrări experimentale ale copiilor, asistenţa m-a înconjurat şi m-a întrebat de ce nu mă duc să predau acolo, că în toată America nu se predă aşa ceva, că e extraordinar la ce performanţe ajunseseră copiii.

● Jurnalul Naţional: Cel puţin în România nu a mai făcut nimeni aşa ceva, aţi reuşit practic să creaţi fabulosul din nimic.
● Dorel Zaica: Înainte de ’89 am fost chemat la Institutul de Psihologie şi Pedagogie pentru un proiect de cercetare comandat de UNESCO. Am aflat cu stupoare că sunt singurul din ţară care aplică acest tip de exerciţii de creativitate aplicată. Habar nu aveam că se numeşte aşa. Cercetarea a durat un an, dar când să fie trimis proiectul s-a desfiinţat institutul. A plecat într-un final, peste mulţi ani, dar fără numele autorilor, nici în ziua de azi nu ştiu care a fost reacţia. Mai era un profesor de biologie care a participat cu un exerciţiu, dar nu am mai auzit de el. Apoi au mai fost câteva încercări timide, scenaristul şi publicistul Alexandru Ştark i-a pus întrebări fetiţei lui şi a scos un volumaş, Romulus Vulpescu, la fel, prozatorul Radu Petrescu a adunat povestirile despre visele celor doi copii ai săi pe o perioadă mai lungă de timp… Partea proastă e că nu s-au popularizat aceste încercări şi, pe undeva, este firesc ca un regim dictatorial să nu fie preocupat de probleme ale imaginaţiei creatoare, ci de ascultare, de supunere.

Eu am constituit la un moment dat două colective, unul format din învăţători, profesori de desen, limbi străine şi limba română care lucrau cu seturile mele de întrebări şi un alt colectiv format din scriitori, psihologi, sociologi, oameni de ştiinţă… Au început să adune nişte gânduri extraordinare ale copiilor, am sărit în sus cu gândul că se va vorbi în lume despre “şcoala de la Bucureşti”… Şi, aşa cum se întâmplă la noi, au lăsat-o de căruţă, cu toate că adunaseră nişte lucruri minunate. Eu am continuat, dar deocamdată degeaba, pentru că nu găsesc ecouri în rândul confraţilor, şi asta mă îndurerează, fiindcă nu putem da vina pe necunoaştere, lucrurile astea apar cu o anumită regularitate în media… Am o asociaţie, “Asociaţia culturală Dorel Zaica”, prin care voi reedita albumul cu religia, voi scoate unul cu umorul şi vor urma încă cinci-şase cărţi.

PARLAMENTARII SUNT VINOVAŢI DE “NEMAITREZIRE”
● Jurnalul Naţional: Cine vă urmează în visul ăsta?
● Dorel Zaica: Există profesori, foşti elevi de-ai mei care fac nişte exerciţii de creativitate demne de luat în seamă, dar, din câte ştiu eu, aplicarea întrebărilor ca stimul de creaţie nu mi-a ajuns la ureche că ar fi practicată de cineva. Această emisiune “Copiii spun lucruri trăsnite” e de acceptat doar parţial, conotaţia ei comercială eu o resimt teribil de dureros. Toate televiziunile sunt invadate acum de un comerţ sufocant, muzica, totul e pus pe distracţie. Stau să mă gândesc cum la aparatul ăsta al imaginii care e televizorul nu am asistat niciodată de la apariţia lui la un serial similar celui al lui Iosif Sava în muzică, în arta plastică. Această formă de artă a devansat cuvântul, nu e o scorneală de-a mea, e o dată statistică prezentată de oameni de specialitate. Nu ştim să citim imaginile, oamenii au probleme mari în ceea ce priveşte percepţia artei plastice. Şi, cu toate astea, nici unuia în ţara asta nu i-a trecut prin cap să facă un serial de iniţiere în domeniu. E de-a dreptul scandalos.

● Jurnalul Naţional: Toată această invazie de informaţie, de violenţă, internetul, televizorul au modificat cumva universul interior al copilului de acum faţă de cel al copilului de dinainte de ’89?
● Dorel Zaica: L-au modificat în tragic, e un cuvânt foarte bine plasat. Celor care aruncă asemenea maculaturi nocive pe piaţă, un copil le-a dat un nume, i-a numit “hoţii de timp”. Sunt chiar mai mult, sunt nişte criminali, pentru că pun umărul la schilodirea psihicului încă din fazele copilăriei. La aceste tipuri de otrăvuri, filmele sinistre, de exemplu, copiii au avut nişte reacţii imediate, au pus mâna pe pistol, pe unde l-au găsit prin casă, şi au tras în colegii lor sau în profesori. Povestea cu “aruncatul” filmelor după miezul nopţii sau acea mică schemă pe care trebuie să o ştii ca să captezi postul sunt apă de ploaie. Trebuie să fii naiv să crezi că ei nu pot afla ordinea butoanelor pe care trebuie să le apeşi pe telecomandă…

De aceea, la tema despre care vorbeam, Adam şi Eva ¬ de la păcatul originar la profesionalizarea lui şi la care am adăugat noi seturi de întrebări, abia aştept să văd ce gândesc copiii despre păcate. Va fi tulburător s-o auzim din gurile lor. Vă dau un singur răspuns care vă va pune foarte serios pe gânduri.

I-am întrebat oare de ce boală suferă parlamentarii (sigur că mă refeream la toţi parlamentarii din lume) de nu iau odată hotărârea să oprească aceste otrăvuri care sunt date oamenilor şi mai ales copiilor, care sunt nevinovaţi. Pentru că, vedeţi, ne otrăvim copiii sistematic din cauza unor obsedaţi de câştiguri mari cu orice preţ. Mă refer inclusiv la inundarea produselor alimentare cu tot feluri de E-uri nocive. Răspunsul a fost magnific: “DE NEMAITREZIRE”. Cutremurător! Avem impresia că “Somnul raţiunii” pe care l-a lansat Goya cu seria lui de gravuri este cel care îi caracterizează pe aceşti oameni ai legilor. Citind răspunsurile lor, descoperim că ele pot intra în patrimoniul culturii universale. Un singur cuvânt care a atins esenţa, să li se facă ruşine tuturor adulţilor din lume.
ÎN JOCUL NOSTRU NU NU EXISTĂ “NU ŞTIU”, EXISTĂ DOAR IDEEA DE A-ŢI DA CU PRESUPUSUL
● Jurnalul Naţional: Întrebările dvs. sunt poetice, amuzante, simple sau foarte complicate…
● Dorel Zaica: Foarte bună întrebarea. Special le-am făcut aşa, unele poetice, altele contrariante, absurde de-a dreptul, pentru că, în efortul meu de a-i scoate din clişee, am speculat una dintre caracteristicile lor. Copiii imită cu o viteză extraordinară. Am confecţionat nişte întrebări ca să se vadă de la o poştă că fac pe poetul, pe filozoful, că mă joc. De plidă: “Dacă se fac supă şi lapte praf, de ce nu se face şi apă praf?”. Mi s-a răspuns: “Apa nu şi-a găsit încă naşul”. Când ei ajung să spună “nu ştiu”, le spun că în jocul nostru nu nu există “nu ştiu”, există doar ideea de a-ţi da cu presupusul. Din clipa aia începe invenţia. De-asta e pasionant, e un joc care îi poate prinde şi pe adulţi.

● Jurnalul Naţional: Mie mi-a plăcut asta: “Dacă bretelele ţin pantalonii, cravata ce ţine?”
● Dorel Zaica: Aţi văzut!? Răspunsul meu nu e departe de al unui copil. Unul a spus că ne ţine de urât, altul că ţine seriozitatea noastră. Deci, cravata are rostul ei, dar faptul că un copil a intuit asta e extraordinar. Atunci când am scos din DEX cuvinte pe care ei să le înţeleagă şi să le poată comenta, m-am trezit cu nişte definiţii extraordinare. Am alcătuit un dicţionar cu definiţiile lor, e programat să-l editez, n-am făcut-o până acum că se ivesc tot felul de piedici, iar problema banilor e o constantă. E foarte interesant cum ei au intuit exact conţinutul fiecărui termen, merg drept la ţintă, numai că îl explică învăluit într-o cămaşă plină de candoare, cămaşă pe care o mai putem găsi numai în desenele lor. Fenomenul acesta ar putea să ne intereseze pe toţi, mai ales pe cei cultivaţi. Niciodată n-am să înţeleg această barieră care este pusă. Cineva sugera că această libertate a cuvântului devine periculoasă. Sigur, asta într-un regim totalitar, dar nu văd de ce-ar fi periculoasă astăzi.

PĂNĂ NU VA DISPĂREA PĂTURA DE “FOŞTI”, NU SE VA SCHIMBA NIMIC
● Jurnalul Naţional: Din ce în ce mai mulţi părinţi cu posibilităţi financiare îşi duc copiii la şcoli particulare unde există astfel de metode, în timp ce sistemul dă absolvenţi pe bandă rulantă, cu diplome pompoase, dar care nu ştiu să facă practic nimic. Vedeţi vreo soluţie?
● Dorel Zaica: Soluţia ar fi ca în ministere să fie oameni de specialitate, oameni pasionaţi care să fie factori de decizie în alcătuirea programei, a manualelor. Gândiţi-vă ce lupte au fost după Revoluţie pentru un post de inspector în minister, pentru că acolo erau nişte interese. Se temeau ca nu cumva în manuale să se strecoare nişte adevăruri dureroase. Deci, degeaba spunem noi care or fie ele soluţiile, sunt convins că până nu se termină disputele astea între partide, între concepţii, nu se va schimba nimic, nu vom avea un progres. Nu 20 de ani, cât a zis Brucan, ci decenii până va dispărea pătura asta de “foşti” cărora li s-au înfipt în cap nişte bizare concepţii despre lume şi viaţă, toţi indivizii care jurau credinţă partidului communist, iar acum sunt cei mai sălbatici capitalişti.

Sunt situaţii de o gravitate de neimaginat, diplomele se cumpără, corupţia a intrat în măduva oaselor tuturor conducătorilor. Bine a zis cine a zis că la alegeri nişte corupţi sunt înlocuiţi de alţii. Se schimbă doar echipele. Am ajuns la 70 de ani să mă uluiesc în fiecare zi. Citim cum toată Europa ne vede în coada tuturor clasamentelor, iar noi ne vedem în continuare cu tenacitate de acelaşi mod de a conduce ţara. E inadmisibil, de-asta tinerii au început să ne fugă peste hotare. Nu se poate vedea o soluţie imediată din punctul ăsta de vedere decât dacă am fi radicali. Dacă societatea civilă ar fi mai hotărâtă, aşa cum s-a întâmplat la polonezi, la cehi, la unguri, care au luat deja o viteză extraordinară înaintea noastră.

ŞI ÎN BUCĂTĂRIE E NEVOIE DE CREATIVITATE
● Jurnalul Naţional: Aţi vrut să demonstraţi că se pot schimba radical metodele de predare, că pot beneficia de aceste tehnici de creativitate şi handicapatul şi prostănacul şi puturosul. Asta nu înseamnă că talentul se poate învăţa?
● Dorel Zaica: Asta nu are nici o legătură cu talentul. A fi mai creativ este un alt gen de capacitate. Făcând cursurile astea cu nişte elevi aflaţi la o şcoală cu alt profil, unde nu se cer neapărat aptitudini artistice, copiilor li se dezvoltă capacitatea creatoare, legăturile de pe scoarţă se fac mult mai rapid, şi nu numai atât, ei sunt mult mai rapizi, dar şi mai profunzi. Nu înseamnă că ei trebuie să se exprime ulterior prin desene sau printr-o estetică a cuvântului. Dar dobândesc o capacitate pe care o pot pune în aplicare ulterior în absolut orice domeniu de activitate. De creativitate au nevoie nu numai artiştii, ci şi oamenii de ştiinţă, tehnicienii, chiar şi în bucătărie e nevoie de creativitate.

Metodele astea funcţionează de la copiii de grădiniţă până la orice vârstă, cu talent sau fără talent, ca nişte nişte metode generale. Au fost gândite ca un curs de educaţie a creativităţii. Interesant că din învăţământ lipseşte această preocupare pentru cea mai preţioasă calitate pe care o avem, aceea de a fi creativi. Pe mine mă surprinde teribil. Ceea ce spun ei că dezvoltă acum creativitatea în şcoală, la orele de desen, la muzică sau la compuneri reprezintă nişte lucruri infime. Lucrurile nu stau exact aşa. Această primă etapă din actul de creaţie trebuie dezvoltată mult mai mult decât prin simpla trimitere a copiilor la grădina zoologică, botanică sau la un muzeu pentru a vedea nişte plante, insecte sau minerale – un univers din care ei să se inspire ca să facă ceva. Lucrurile sunt cu mult mai complexe, iar discuţiile care au loc cu ei, felul în care îi inciţi la treabă, pot căpăta nişte nuanţe nebănuite . Dacă toţi recunoaştem că ei au multă imaginaţie, se naşte întrebarea dramatică: “Păi, dacă tot ştim asta, ce facem practic cu imaginaţia lor? Nu facem mai nimic, facem lucru manual, unde le impunem noi nişte kitschuri, cum să facă o floricică din material plastic, tot felul de obiecţele, când ei sunt capabili de lucruri mut mai interesante, mult mai importante.
NIŞTE COPII ÎI CONDAMNĂ, ÎI PUN LA ZID, PUN DEGETUL PE RANĂ
● Jurnalul Naţional: În comunism, ceea ce aţi făcut dvs. cu aceşti copii a fost, cum se tot spune astăzi, un act de rezistenţă prin cultură. Lumea candorii v-a oferit libertatea absolută în nişte vremuri pline de interdicţii absurde. Care este acum cheia mişcării de rezistenţă, cum luptăm împotriva absurdului de azi?
● Dorel Zaica: Soluţiile rămân aceleaşi, partea proastă este că, dacă altădată cineva ar fi grăit ceva deranjant s-ar fi ales cu puşcăria, azi s-a schimbat doar metoda. Ne lasă să spunem lucrurilor pe nume, să aducem dovezi cu nemiluita, iar cei care făptuiesc cele mai sinistre lucruri îşi văd de treabă. Eu nu am decât să continuu pe acelaşi drum. Dacă eu voi pune copiilor întrebări pe tema asta a păcatelor, cine ştie câte răspunsuri răscolitoare se vor naşte din guriţele lor. Ele se vor alătura protestelor ziariştilor obiectivi, ale oamenilor de bun-simţ, însă nu se va întâmpla nimic. Oamenii de proastă calitate îşi văd de treaba lor nestingheriţi, dar, poate, odată şi-odată vor ajunge să fie sensibilizaţi de faptul că nişte copii îi condamnă, îi pun la zid, pun degetul pe rană. Când mi-au spus că oamenii ăştia suferă de “nemaitrezire”, pe mine m-a cutremurat. Dacă nişte copii au ajuns să găsească soluţia comportamentului firesc, atunci chiar că merită să ni se facă o ruşine cumplită. La 1 iunie le sărbătorim ziua doar formal, este o ipocrizie cumplită, aşa cum ipocrită mi s-a părut întotdeauna această batere cu pumnii în piept “trăiască ţărişoara”, de pe vremea lui Caragiale…

NU DE OAMENI DEŞTEPŢI DUCEM LIPSĂ, CI DE CARACTERE
● Jurnalul Naţional: Toate răspunsurile copiilor sunt fascinante, dar care au fost momentele în care v-au şocat de-a dreptul, în care v-au făcut să vă schimbaţi percepţia asupra lucrurilor?
● Dorel Zaica: Ei au avut o influenţă foarte mare asupra mea, nu numai eu asupra lor. De exemplu, la întrebarea “ce culoare are apa”, clar fiind că ei nu au noţiunea de incolor, îmi răspundeau invariabil “albă”. Mi-am dat seama că vinovatul sunt eu, că nu pun bine întrebarea şi am fost silit să reformulez. Trebuie să te adaptezi minţii lor şi atunci eşti răsplătit. Le-am spus: “Uite, vă pun aici pe catedră un pahar cu lapte şi unul cu apă”… Din clipa aia, niciunul nu mi-a mai zis că apa e albă. S-au chinuit să formuleze un răspuns… Se simţea cum încep să le meargă rotiţele. Întrebarea ca instrument îşi află scopul numai în acest fel, nu când copilul îţi răspunde papagaliceşte pentru că aşa a auzit. Şi chiar dacă nu are noţiunea, el intuieşte magistral răspunsul.

După Revoluţie, am avut drept interlocutori nişte copii cu educaţie religioasă şi alţii dimpotrivă, care nu numai că nu erau duşi la biserică, dar aveau băgate în cap concepţii de respingere. Mi-au fost amestecaţi, iar când le-am pus întrebările despre credinţă, curios, nu se simţea diferenţa între ei… De pildă, îi întrebam: “Ştim cu toţii că acolo unde îşi bagă dracul coada ies numai necazuri. De ce oare nu s-a găsit cineva să-i reteze coada?”. Sau: “Unii apelează la drac ca să-i treacă puntea. Ce fac după aia cu dracul, după ce i-a scos din încurcătură?”. Deci, modul ăsta de a pune întrebarea ca problemă îl face să uite că maică-sa sau taică-su acasă i-a spus că biserica e o prostie. El uită de acele sfaturi şi dintr-o dată încearcă să iasă din încurcătura întrebării. Abordarea asta, chiar şi la copiii pregătiţi să fie viitori laici, e folositoare, pentru că ei ajung să judece în acea clipă ce ar face, care sunt consecinţele faptului de a se face frate cu dracul…

Şi, vai, ce contemporană este această problemă, cât de mulţi oameni cu carte au trecut de partea lepădăturilor, şi-au vândut sufletul. Întrebările sunt folositoare atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Nu de oameni deştepţi ducem lipsă, ci de caractere. I-am întrebat: “Nu ştiţi nişte magazine de unde putem să cumpărăm nişte caracter?”. Pentru că, vedeţi, dacă spunem că în şcoală se formează caracterul, se simte că nu e un răspuns firesc. Sigur că se face şi aici, dar există o instituţie care se ocupă în mod expres de acest lucru: biserica. Aici se ridică permanent problemele acestea: să nu minţi, să nu furi, să nu înşeli ¬ un leitmotiv care nu se pune în nici o altă instituţie cu atâta acuitate. Cum putem să ne gândim noi atunci să luăm măsura de a scoate religia din şcoli, când ea s-a preocupat dintotdeauna în modul cel mai consistent cu modelarea caracterelor?

AŞA DE STRICAŢI SUNTEM!? PARE-SE CĂ DA
● Jurnalul Naţional: Apropo de asta, m-a uluit reprezentarea lor asupra binelui şi a răului. La întrebarea: “Ce limbă crezi tu că se vorbeşte în Rai şi ce limbă se vorbeşte în Iad?”, copilul a răspuns: “În Rai se vorbeşte limba mută, iar în Iad se vorbeşte româneşte”. Aşadar, Raiul e acolo unde e linişte, iar acolo unde e rău se vorbeşte româneşte…
● Dorel Zaica: Este foarte interesant cum percep ei tot acest veşnic scandal, toată această ceartă pe ciolan… toată această tevatură extrem de costisitoare a campaniilor electorale care se face cu o duşmănie şi o murdărie ce conduc spre lehamite. Sunt lucruri care să ne pună pe gânduri.

● Jurnalul Naţional: Cheia de a scoate aceste minunăţii de la copii a fost abilitatea de a-i transpune în starea de joc. Dar, extrapolând de aici, ce consecinţe are la adulţi moartea spiritului ludic?
● Dorel Zaica: În primul rând, să ne aducem aminte ce ne spuneau Brâncuşi şi alţi oameni mari, că atunci când dispare copilăria din noi suntem nişte oameni morţi. Pentru că, aşa cum spunea Blaga, dacă jocul e al copilăriei, iar dansul ¬ bucuria adolescentului, nu înseamnă că adultul trebuie să le expulzeze din viaţa lor. În momentul în care adulţii nu conservă în ei calităţile copilului şi adolescentului, ei mutilează ceea ce a fost odată curat în ei ¬ a se vedea uzina de jocuri nocive pe calculator, sportul românesc e un joc în care adulţii participă şi fură, jocul în care ei au pus mâna pe putere şi n-o mai dau…

Chiar nu suntem capabili să desfăşurăm nişte jocuri la nivelul adultului în limitele legalităţii, ale dreptăţii, aşa de stricaţi suntem!? Pare-se că da. Ce fel de exemplu le suntem noi copiilor? Sunt extrem de tulburat cum intelectualii noştri nu realizează această rezonanţă cu gândul scos dintr-un creier proaspăt, cum este cel al copilului. Îi lăudăm că sunt extrem de imaginativi, la fel cum ne lăudăm şi patria “scumpă”, dar de fapt dăm dovadă de lipsă de iubire când ne batem joc de ţara asta.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email