Victor Roncea Blog

S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat. Dacă toţi românii ar fi plecat liniştiţi acasă după marea adunare de la Alba Iulia, România Mare ar fi continuat să rămână un vis, iar data de 1 decembrie ne-ar fi rămas în memorie ca şi, de exemplu, data proclamaţiei de la Islaz. Dacă ne reducem la 1 Decembrie 1918, atunci încă nu exista România Mare, şi este absurd să crezi că din 2 decembrie 1918 s-a creat această Românie Mare, în urma adunării populare. Este ca şi cum ai reduce un întreg proces la o singură zi. Deoarece la 1 Decembrie 1918 mai mult de jumătate din Transilvania era încă sub ocupaţia ungurilor care, cum era de aşteptat, n-au luat-o la fugă nici de spaima proclamaţiei de la Alba Iulia şi nici de groaza hotărârilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, ci doar când au simţit pe piele tăişul usturător al baionetelor româneşti. Astfel, o dată importantă o consider cea de 1 mai 1919, când trupele române au ajuns cu întregul front la Tisa în urma contraatacului împotriva trupelor ungare bolşevice (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa) realizând cu arma în mână stăpânirea românească pe teritoriul menţionat de Eminescu în Doină, „De la Nistru pân-la Tisa”.

Atunci când am putea realiza toate acestea, ne-am putea arăta demni de străbunicii noştri, am putea privi cu mândrie spre ei, spunând că nu am uitat sacrificiul lor. Şi poate, dacă va fi cazul, vom  putea răspunde ca şi ei la chemarea ţării, arătând lumii încă o dată că românul nu piere.

Până atunci,

La mulţi ani, România! Oriunde te-ai ascunde!