În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Ţuţea, confiscate şi păstrate de Securitate în dosarul filosofului creştin-ortodox răsplătit cu 13 ani de detenţie, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaşte, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten. Materialele au fost obţinute din dosarele CNSAS de către cercetătorul Eleodorus Enăchescu, prieten al Mănăstirii Petru Vodă, pe site-ul căreia acesta a publicat deja o parte din documentele istorice de mai jos, oferite cu generozitate şi portalului MĂRTURISTORII, împreună cu alte două scrisori, cu totul inedite.
Spicuim din acestea:
“Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. (…) Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.”
“Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţii tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise (Paris -n.n.), şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui.”
“De câte ori citesc câte un lucru inteligent mă gândesc la tine, iar claritatea ta vizionară, accentul patetic al înţelegerii tale, îmi trezesc imaginea unui secol al XVIII-lea meditând Apocalipsul.”
“Am o senzaţie de libertate infinită de câte ori mă gândesc că n’am ce învăţa de la francezi. „Spiritul” începe unde sfârşeşte neliniştea lor. (…) O Românie legionară în câţiva ani de zile ar putea vorbi cu Franţa fără nici un ton diplomatic, căci nimic nu provoacă aici complexe de inferioritate mai mari ca fenomenele de afirmare instinctivă. Franţa n’are ce să opună forţei în afară de paradox. La acesta apelează ea în toate eşecurile de politică externă şi internă. Întrebarea ta stranie, dacă tot francezii sunt la putere, poate mai curând decât credem se va degrada într’o evidenţă. Franţa este un tot ce tinde să devină nimic, România un nimic ce tinde… Dar, vai! am uitat că Pitpalac [Carol al II-lea] îi dă un curs funebru şi ridicul.”
“Nu ştiu dacă te-ai îmbolnăvit vreodată de primăvară de mare, de întinderi. Este cazul meu. Dar pe când eu a trebuit să vin să le văd, tu le descoperi probabil în vocile lăuntrice. Şi astfel între noi se interpune infinitul, care îţi îngăduie independenţa de natură. Tu eşti un Socrate oceanic. ”
“Regret timpurile în cari adevărurile ultime se spuneau pe la răspântii şi în cari tu ai fost un pontifex maximum al gândirii”.
Vremuri care par să se fi întors, însă, momentan, fără un Român ca Ţuţea…
PS: Comentariul Dlui Corneliu Vlad: “Doi uriasi. Daca are, si va avea – fie si sub plete preistorice ori sub basca de tractorist, ca de asta suntem romani – asemenea minti puse in slujba neamului, dar si cu tineretul pe care il (mai) are, si cu un adevarat Voievod, Rege, Conducator, Maresal sau Presedinte al ei (honni soit qui mal y pense), Romania va iesi din spasmele mortii care o invaluiesc sub ochii nostri. De ce? Sa privim chipurile acestor doi semizei: exista vreo unda de oboseala sau de indoiala in privirea lor? Chipurile lor, turnate in materia eternitatii, sunt chipul “de brand” (zic asa ca sa inteleaga toata lumea) al Romaniei. George Calinescu spunea ca fiecare om este raspunzator, de la o anumita varsta incolo, de felul in care arata chipul sau. Fie ca fiecare roman sa arate, la varsta implinirii, asemenea acestor doi!”