Victor Roncea Blog

Când spunem “Aiud”, la ce ne gândim? Probabil cei mai mulţi dintre noi habar nu avem ce se ascunde în spatele acestui cuvânt banal, iar când suntem întrebaţi, ridicăm din umeri şi pe feţele noastre apare expresia nesiguranţei. Nici nu avem idee ce înseamna cu adevărat “Aiud”…
Iată-ne în 14 septembrie (de ziua Crucii) plecând într-o excursie la Aiud, însoţiţi de profesori şi de câţiva dintre foştii deţinuţi politic ce şi-au petrecut mulţi şi grei ani din viaţă dincolo de gratiile sinistre ale închisorii. În timpul drumului, domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Braşov, ne vorbeşte despre cum a fost şi ce vom găsi acolo. Ne zguduie mărturisirile sale, care descriu un loc obscur şi rece, respingător, sinistru.
Coborâm din autocar. Bătrânii care ne însoţesc se privesc în ochi lăcrimând şi spun: “Uite…Aiud…ani din viaţa noastră rămaşi în urmă”.
Ne percheziţionează, intrăm şi povestea începe. Toţi îşi amintesc chinurile la care erau supuşi de parcă s-ar fi întâmplat cu puţin timp înainte.
“Înainte de intrarea în celule, eram aduşi legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare în curtea închisorii. De o parte şi de alta erau gardieni înarmaţi cu bâte şi obiecte metalice menite să ne lovească, să ne schingiuiască. După această întâmpinare sângele nostru curgea pe beton şiroaie, scoţând la iveală cruzimea animalică a celorlalţi. Târâţi pe jos, ţinuţi fără apă şi fără mâncare, eram întemniţaţi. Celula era o încăpere cu patru pereţi murdari şi infecţi, cu o uşă încuiată cu lacăt şi zăvor şi un vizor foarte mic. Ne aştepta înainte o viaţă cu adevărat mizerabilă şi chinuită. Fără oprire. Eram obligaţi să ne batem între noi, într-un mod sălbatic, asemeni animalelor, eram sfâşiaţi din punct de vedere moral, înfometaţi şi lipsiţi de orice altă sursă de comunicare cu exteriorul. Mâncarea, dacă se putea numi aşa, era făcută în aşa fel încât să aibă 15 boabe de fasole şi 10 de grâu pentru fiecare porţie. Şi pentru că niciunul nu ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu, posteam. Şi ne rugam de câte ori aveam ocazia, în locuri unde să nu fim văzuţi. Am dus o viaţă duhovnicească intensă şi ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu, care nu ne-a părăsit, ci a suferit alături de noi…”
Asta par a spune călăuzele noastre prin coridoarele lungi, sinistre ale temniţei. Dar numai par, căci nu o spun. Sunt prea smeriţi, prea modeşti, şi mai ales, aşa cum au ştiut să-si transforme suferinţa în jertfă, aşa ştiu acum să tacă.
Vorbesc însă morţii cei vii de la Aiud. Viii care au învins moartea prin împreunarea lor cu Hristos Domnul. Viii care ne privesc, şi ei smeriţi şi cuminţi, de pe rafturile osuarului ridicat pe malul gropii comune. Şi iată ce ne spun ei: reeducarea în România a început la data de 6 decembrie 1949; acesteia i se putea spune cu uşurinţă spălare a creierului, demonizare a omului şi uciderea lui Dumnezeu din sufletele credincioşilor. Anchetele presupuneau presiuni psihologice asupra deţinutilor; uneori erau mai greu de suportat decât bătaia şi batjocura zilnică. Metodele frecvente de torturare erau: margareta (o centură lungă), marta (două centuri cu tinichea la mijloc), ciomagul, smulgerea părului fir cu fir, bătaia cu ţeava, scoaterea ochilor. Alţii au spart capete, timpane, au adus iadul pe pământ. “Patul”, o alta modalitate, presupunea belciuge la cap şi la tălpi, ca trupul să rămână liber pentru a fi biciuit până nu mai mişca. Condiţiile inumane îi prăbuşeau: frig, foame, carceră, bătăi, izolare, murdărie, supraveghere constantă.
Chinurile cele mai groaznice le-au trăit în celula Neagra şi în Zarcă. Valeriu Gafencu, un tânăr de numai 19 ani, a fost întemniţat şi purtat prin mai multe puşcării: Aiud, Piteşti, Gherla, Târgu-Ocna, şi pentru că nu s-a prăbuşit atâta amar de vreme, ci s-a întărit spiritual, acum este numit “Sfântul închisorilor”. Radu Gyr spunea că “singura greşeală a deţinuţilor a fost că şi-au iubit credinţa şi ţara şi că s-au ridicat împotriva celor ce îi robeau”.
Cu toate că acolo au suferit enorm, un deţinut a fost întrebat: “I-aţi iertat pe cei care v-au torturat?”, iar el a răspuns: ”Iert cu toată libertatea pe cei care mi-au făcut personal rău, nu-i urăsc; mai mult, le mulţumesc, pentru că astfel m-au împins mai tare în braţele lui Dumnezeu.” Singurele modalităţi prin care se putea “scăpa” de la Aiud erau: să se prefacă nebuni, să treacă de partea celorlalţi sau să moară. Au ales calea cea mai dreaptă: învierea prin moarte.
Idealurile pentru care au luptat şi au murit au fost toate de esenţă creştină, de aceea noi avem datoria de a-i face cunoscuţi lumii întregi pe aceşti sfinţi ai inchisorilor comuniste.
Să ne rugăm pentru ei, căci, spune părintele Iustin Pârvu, “rugăcinile sunt ca un balsam pentru sufletul credinciosului!”.
Andreea NICOARĂ
elevă
Articol aparut in VEGHEA