“Basarabia e şi-un tampon între noi şi ruşi, care ne mai fereşte. Ruşii un popor fără fund. Şi ungurii sunt foarte primejdioşi. Câinoşi. Eu am fost primar al Zărneştiului. Dom’le, toate fabricile erau conduse numai de unguri. Şi s-a întâmplat de s-a făcut o mişcare în favoarea lor, în Ardeal. Au îndrăzneală de stăpân. Un popor foarte primejdios. Şi acum, ei, care sunt intruşi, vor să pună mâna pe Ardeal.
Mulţi mă întreabă ce părere am despre Ţară. Ţara Românească, vă rog să mă iertaţi, spun cu îndrăzneală, simt că va avea un mare rol în istoria Pământului ăstuia. Pentru că nu este pe o poziţie de avangardă, ci de avanpost. Noi n-am luat nici un metru de pământ de la străini, şi uite, din toate părţile trag de noi. Ce ma-sa cauta-n Ardeal?! Sa se duca de unde-au venit!”
– Fragment dintr-o inregistrarea realizata de Victor Roncea
“Sunt foarte optimist în privinţa viitorului neamului românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.
Faptele neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit!”
– Fragment dintr-un interviu publicat in revista Veghea de Florian Palas
“Nimeni nu s-a imbracat in haine soldatesti ca sa fie infrant. Nu exista infrangere. Dar trebuie intai sa stii sa mori”
– Fragment dintr-o filmare realizata de George Roncea
“Iata deci… nu putem gandi decat la moarte. Fericiti toti ce mor pentru iubirea crestina – Singura eliberare!” – Desen de Părintele Arsenie Papacioc
Mănăstirea Prislop a devenit, ieri, cel mai important loc de pelerinaj pentru creştinii din România. Peste 15.000 de persoane au trecut pragul lăcaşului de cult din Ţara Haţegului, pentru a se ruga la mormântul unuia dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XX, părintele Arsenie Boca, scrie ServusPress, de unde preiau si fotografia de mai jos. Romania Uneste-te! ne ofera o impresionanta marturie a Doamnei Aspazia Otel Petrescu:
“Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în “flash”-ul privirii lui.E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.”
Fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA
Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în “flash”-ul privirii lui.E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA
22 noiembrie – 4 ani de când călugărul luptător Ioanichie Bălan s-a născut în ceruri. Sfaturi către tineri, prin intermediul publicaţiei VEGHEA
“Numai un creştin foarte bine educat şi format păstrează locul cum l-a aflat, dacă nu-l curăţă. Iar dacă ajunge, vreodată, înalt creştin, acela sfinţeşte locul. Omul bun sfinţeşte locul, omul lumesc spurcă locul. În viaţă să fiţi tineri care să sfinţească un loc, o casă, o societate, o generaţie, un cartier şi locul de muncă unde veţi lucra. Prin comportament creştin, mai întâi. Că de teorii din astea masonice ne-am cam săturat. Ori esti creştin azi, ori eşti păgân, una din două. Şi creştin ortodox, căci România e ţară ortodoxă. Tineţi cont ce vă spune un călugăr bătrân şi rău: dacă nu vă ţineţi serios de biserică şi de ortodoxie, prăpăd e cu noi. Ne mănâncă vecinii şi străinii şi păgânii. Dacă vă ţineţi de Biserică, nici ruşii, nici tătarii, nici nemţii, nici alte ţări din Răsărit sau Apus nu vor putea să ne scoată din Carpaţi şi să ne dezlipească de Hristos.
Practicile acestea care acum afectează şi au îmbolnăvit societatea şi tineretul, cum sunt yoga, practicile Baha’i, karatele, toate aceste practici teosofice, spiritiste, oculte, masonice, însamnă, vrând-nevrând despărţirea de Biserică, de Hristos, de preoţi, de duhovnici. Nu mai aveti acces la Sfânta Spovedanie, nu va mai faceti vreme de Sfânta Împartasanie, nu aveti bucuria vieţii cum o au cei care trăiesc întru Hristos. Veţi avea bucuria plăcerilor, a sexualităţii, a ispitelor şi patimilor trupeşti, dar nu bucuria întru Hristos. Bucurii trupeşti, orizontale, care se consumă într-o zi, şi nu bucurii veşnice, verticale, axate pe Hristos. Treziţi-vă! Sunteţi tineri şi nouă ne e milă de ce se va întâmpla cu ţara asta care se cheamă înca România, dacă foarte mulţi din tinerii de astăzi merg la şedinţe de Baha’i, de yoga, numai nu la Biserică. Am rămas la Biserică tot cu o bunicuţă, tot cu o ţărăncuţă cu 7-8 copii, tot acestea merg la Biserică. Gem cârciumile şi staţiunile de desfrâu, de păcate, de fărădelegi, iar tineretul şi intelectualitatea au alunecat pe panta prostituţiei, a decăderii morale, a înstrăinării de Hristos, a uitării de Dumnezeu, a ignorării Bisericii. Ce să ne mai lăudăm cu Ştefan cel Mare şi Sfânt şi cu atâţia sfinţi ce-a dat Ţara asta, când noi nici pe mama noastră n-o mai respectăm. Cunosc la Iaşi tineri studenţi care practică intensiv yoga şi au ajuns la Socola, la spitalul de nebuni. In ce istorii, în ce manuscrise româneşti găsim într-o ţară aşa de ortodoxă şi de frumoasă ca România asta din Carpaţi măcar un rând de budism? Un rând măcar să facă aluzii că românii pe vremuri apelau la filosofia lui Budha. De ce apelează acum toţi, mai cu seamă intelectualii? De ce nu merge şi ţăranul? Cine e bolnav la minte? Iertaţi-mă. Gândiţi şi hotărâţi. Vreţi să mai rămână România Românie?Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la ţinuta morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna, nu la aceste surse satanice, ateiste pe care le-au semănat acum tot occidentalii în locul comuniştilor de ieri. Ştiţi că comunismul vine din Apus? Şi-acum tot Apusul l-a dărâmat, c-a zis că nu mai dă randament.
Părintele Arsenie PAPACIOC: „Să muriţi şi să înviaţi în fiecare zi!”
– Sfinţia Voastră, noi ne-am implicat în campania iniţiată de apelul Părintelui Justin Pârvu privind microcipurile…
– Ăsta-i un moment greu, un moment aprins, într-adevăr. Mi-a scris Părintele Justin câteva rânduri, dar mi-a scris după ce a făcut chestia asta. Eu n-am fost de părere să se facă. Avem dreptate, dar să plecăm la luptă fără strategie e o mare greşeală. Mai ales că acum nu lupţi cu un ins, ci cu o fiară propovăduită deja. Şi s-a înţeles că eu sunt împotriva celor zise de Părintele Justin. Nu! Nu trebuie să se dea bătălia prea devreme. Şi neorganizat. – Dar de-acum încolo ce putem face?
– Ne închinăm, ce putem face? Velerim şi Veler Doamne! – Părerea mea este că Părintele Justin a dat drumul la acest apel dintr-un motiv simplu: anul acesta, din luna ianuarie, au început să fie aplicate ordonanţa paşapoartelor biometrice şi legea de supraveghere a populaţiei. Acesta cred eu că este motivul.
La luptă, muncitori!
– Cineva a întrebat: care-i timpul? Timpul e întotdeauna, dar când se iveşte o fiară care vrea să te înghită, cum spune şi Antonie cel Mare, păcatul de care trebuie să ne ferim cel dintâi este cel care este mai lângă tine. Mi-a plăcut poziţia Mitropolitului Anania pentru că reprezintă o instituţie. Un sinod mitropolitan are autoritate. A fost aici un episcop, căruia i-am spus: ruginiţi aşa cum sunteţi în sinodul ăla, da’ sunteţi o forţă. Ei n-au puterea de discernământ să analizeze forţele fiecăruia dintre noi, ca un Dumnezeu, dar au anumite poziţii strategice în momente istorice. Însă, nu mai tot discutăm mereu. La luptă, muncitori! – Exista unii intelectuali care considera ca ei stiu mai bine ce trebuie sa faca Biserica…
Mare greşeală este că oamenii au un Dumnezeu inventat de ei. Ca să asculte Dumnezeu de ei, nu ei de Dumnezeu. Ne înzestrează Dumnezeu, ne îmbogăţeşte. Dar nu se angajează omul la o credinţă trăitoare. Vedeţi. Şi nu un Dumnezeu pe care să-L vorbeşti de bine, ci să-L asculţi, să-L trăieşti. Să te îndumnezeieşti. Deci, nu un Dumnezeu inventat de tine, să-ţi menajezi slăbiciunile. Că nu e uşor să te desprinzi de o comoditate în care te-ai simţit bine şi ai crezut că ai atins cote înalte. Şi Dumnezeu cere lucrul acesta.
În ierarhia bisericească, după vrerea Mântuitorului, cel mai înalt nu e împăratul, nici patriarhul, ci smerenia. În măsura în care te smereşti, în măsura aceea exişti. Omul smerit primeşte forţe, că omul are nevoie de aşa ceva continuu, de împrospătare a forţelor.
Omul e fiară dacă n-are un Dumnezeu
– Spuneam că suntem mici prin comparaţie cu jertfa celor dinaintea noastră, care au fost atfel clădiţi. Altfel de generaţie, nu ne comparăm noi cu ei.
– Noi suntem foarte îmbogăţiţi pentru că am avut şi bunici, şi stră-bunici care n-au glumit. Au luptat, da. Au apucat. Uite, eu am 95 de ani. – Mulţi înainte!
– Mulţumesc! Am apucat războaie după războaie. Am 44 de arestări. Şi am văzut că omul, ferească Dumnezeu, e fiară dacă n-are un Dumnezeu.
Părintele Justin e activ. Mă bucur foarte mult pentru el. Nu ne cunoaştem decât prin unul, prin altul. Dar nu contează. E prezent. Are şi cadru. Eu ţin de Patriarhie, vă daţi seama. Ţin de Daniel. Am avut avantajul că l-am îngrijit când era student la Sibiu. Şi recunoaşte lucrul ăsta. – Noi l-am cunoscut bine pe Patriarhul Teoctist. Am fost apropiaţi de dânsul, l-am iubit foarte tare. El ne-a dat binecuvântare să lansăm proiectul reîntregirii României. Cu câteva zile înainte de a muri, urma să ne întâlnim pentru a pune pe picioare o mişcare de reîntregire cu Basarabia. Părintele Patriarh ne-a spus că i-a visat pe părinţii săi în pragul casei, chemându-l la ei şi dojenindu-l că nu s-a ocupat suficient de Basarabia, şi că Basarabia nu s-a întors acasă. Şi ne-a zis: „Acuma va veni rândul vostru să mă visaţi pe mine în prag!”. Ne-a dat un mesaj. Sunt nişte proiecte naţionale la care trebuie să ne gândim mereu. O ţară cărei îi lipseşte o parte din trup e o ţară bolnavă. Nu poate funcţiona.
Ţara Românească va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia
– Basarabia e şi-un tampon între noi şi ruşi, care ne mai fereşte. Ruşii un popor fără fund. Şi ungurii sunt foarte primejdioşi. Câinoşi. Eu am fost primar al Zărneştiului. Dom’le, toate fabricile erau conduse numai de unguri. Şi s-a întâmplat de s-a făcut o mişcare în favoarea lor, în Ardeal. Au îndrăzneală de stăpân. Un popor foarte primejdios. Şi acum, ei, care sunt intruşi, vor să pună mâna pe Ardeal. – E obsesia lor. – Da. Mulţi mă întreabă ce părere am despre Ţară. Ţara Românească, vă rog să mă iertaţi, spun cu îndrăzneală, simt că va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia. Pentru că nu este pe o poziţie de avangardă, ci de avanpost. Noi n-am luat niciun metru de pământ de la străini, şi uite, din toate părţile trag de noi. Ce ma-sa cauta-n Ardeal?! Sa se duca de unde-au venit!
Cipurile reprezintă o mare primejdie!
– Părinte, cum ne îndemnaţi să luptăm împotriva însemnării acesteia cu cipuri?
– Ehei, asta-i o mare primejdie, dragă! Nu credeam să înceapă aşa de curând. Fără discuţie, nu trebuie acceptat cu niciun chip! …Mă întreabă oamenii: „Ce facem?”, eu le spun: „Dom’le, eu nu accept. Atâta pot să vă spun!”. Vor să ne bage cipul în piele, în cărţile noastre de identitate. O mare primejdie!
Niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldăţeşti să fie înfrânt
Însă, dragii mei, eu am fost militar. Şi un maior, Arthur Popescu, mă ţinea pe lângă el. Comanda un batalion. Era ofiţer superior. Făceam strategii militare. După ce-a murit, am raportat generalului că am preluat comanda batalionului. În armată n-ai cum să stagnezi. Nu trebuie să ştie inamicul lipsurile tale. Şi, dacă se poate, să ştii şi ce gândeşte el. A rămas uimit generalul. Mai mult decât atât! Am cerut o intervenţie pe dreapta, cum era poziţia. Eram pe poziţii militare, nu pe vârful crestei. Acolo te reperează, ştiţi? Şi, până la urmă, s-a terminat, m-a chemat şi m-a îmbrăţişat generalul. Mi-a zis: Dacă te fac general, primeşti? Zic: primesc, dar nu mă faceţi.
Eram un militar care gândeam. I-am spus: domnule general, niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldăţeşti să fie înfrânt. Nu există înfrângere. Dar trebuie să ştii întâi să mori.
Eu nu sunt pentru nevoinţă, sunt pentru stare de prezenţă continuă. Să înviezi în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă. Toată măreţia învierii n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Şi de-asta spun: orice jertfă e foarte bine primită şi te adaugă, îţi dă contur. Eşti om!
Te rogi ca un om, şi nu ca un închipuit om. Sfântul Grigorie de Nysa a spus că Dumnezeu este copleşitor şi de neînţeles. Dumnezeu are încă taine nedescoperite nici de îngeri, nici de om.
Hristos ne-a dat să înţelegem că trebuie să ştim să murim
Omul este stăpânul creaţiei. Este singura verigă posibilă între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Şi satana luptă din răsputeri să ne pună în situaţia să nu recunoaştem că suntem de o însemnare cu Dumnezeu. Poate să zică el orice, suntem creaţie, chip şi asemănare, şi sigur că nu-i convine. Dar e necesar şi dracul. Ce ne facem fără el? Ajută foarte mult în lupta noastră, în angajamentul vieţii noastre ca luptători. Că nu văd un om să nu lupte. N-are chip dumnezeiesc în el atunci! Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, a luptat. A luptat ca un ostaş, pur şi simplu, ca cel mai neînsemnat om, ca cea mai neînsemnată fiinţă. A luptat. Că dacă nu lupta, nu murea! Şi tocmai asta ne-a dat să înţelegem. Să ştii să mori!
În mic, în mare, dacă nu ştii să jertfeşti, eşti un profitor. Un trândav. Şi nu poţi să ridici niciun fel de steag. Nu trebuie renunţat la jertfă. Dracul luptă împotriva noastră, dar nu-şi dă seama că luptă cu rezultate pozitive pentru noi.
Stare de prezenţă continuă recomand, nu nevoinţă. Posturile Bisericii, bineînţeles, nu le putem ignora. Şi nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm. – Ca un soldat.
– Şi nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm.
Am stat şi cu Părintele Cleopa prin păduri. Ei, din familie, înclinau spre nevoinţă. El avea un frate, Vasile, care era la oi. Cel mai în vârstă dintre ei. Şi Cleopa era cel mai mic în vârstă. Tatăl lor a fost un trăitor. Dar venea cu sistemul ăsta acasă. A moştenit nevoinţa. Şi avea un frate, monahul Gherasim, care dormea într-un coşciug, cu paie de ovăz şi cu cruce, ca la cimitir, la cap.
Părintele Cleopa era pentru nevoinţă. Eu sunt pentru prezenţă continuă.
Să ne simţim cotul unul la altul
Marea greşeală strategică este că nu facem unitate durabilă între noi în momentul istoric pe care îl trăim. Ne arătăm pozele unul la altul. În sfârşit, avem avantajul ca să ne pomenim în rugăciune, ăsta e un mare lucru. Dar nu putem caracteriza un călugăr sau un creştin după amănunte. E foarte complex. E foarte complicat un om simplu, zice Dostoievski. Aşa să ne ajute Dumnezeu, mă bucur că ne cunoaştem, şi sper să nu fie numai atât. – Ne-aţi făcut un cadou minunat.
– Să ne simţim cotul unul la altul.
E nevoie de luptători de front, nu de teorii
– Vă mulţumim mult! Şi să ne ajute Dumnezeu si cu cipurile astea, să ne împotrivim…
– Împotriva lor, ăsta e răspunsul. Sunt deja propovăduite. V-aţi gândit ce-i cu numărul 666? Dracul se consideră creatorul lumii. Ce îndrăzneală, vă daţi seama! 666 adunate ca simple unităţi, însemnează 18. 18 cete, 9 sus şi 9 jos. Satana crede că el e Dumnezeu. Scuipat, bătut, amărât, El e Dumnezeu şi gata. Şi e propovăduit, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, spune Apocalipsa, sunt semne de Apocalipsă. Noi nu credeam, noi care ne gândeam la Apocalipsă cu vreme de groază, să înceapă să ne ia în primire şi pe noi. Nu pot să concep, să accept 666. Cum e asta? Le dăm cu crucea-n cap!
E nevoie de luptători de front, nu de teorii. – Păi, Sfinţia Voastră sunteţi luptător de primă linie. De-aia am venit aici. – Aţi venit că a vrut Dumnezeu să ne cunoaştem. Nu-i nici o noutate! Noutatea a adus-o Hristos!
Pentru că dacă ar fi vorba, în spital eu mă consideram pregătit de moarte, că e o vârstă, sunt 95 de ani! Şi nu mă găseam. Că Dumnezeu nu ne judecă după poruncile lui Moise, ne judecă după talanţii pe care-i avem fiecare. După câte ţi s-a descoperit! Să nu crezi că e o glumă! Morţii nu trebuie să-i faci o cafea! Nu-i glumă!
Am plâns în spital! Mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa lui.
Şi Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!
Noi nu putem face o greşeală pe care a făcut-o Sfântul Apostol Petru, să te lepezi de Hristos. S-a lepădat, dar s-a căit. Şi a fost iertat! Şi Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!
Părintele Teofil m-a vizitat şi m-a întrebat dacă mă mântuiesc. Şi zic: nu mă mântuiesc. Cum? a sărit în sus. Păi, Părinte, îmi fixez eu tronurile până în împărăţia cerească? Dumnezeu dă harurile astea, dar la smeriţi…
Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde! – Şi noi vrem să facem o lucrare documentată despre consecinţele utilizării cipurilor, despre ce se întâmplă cu supravegherea asupra oamenilor. O lucrare ştiinţifică, care arată ce consecinţe poate avea asupra oamenilor supravegherea continuă, neîncetată, şi controlul total din partea statului. După părerea noastra, este foarte rău.
– Parcă şi titlurile, şi e destul. Dar dacă o mai şi susţineţi! Frumos! M-ar bucura foarte mult! Fraţilor, nu staţi pe loc! Asta înseamnă muncă şi rămâne! Uite, rămân scrise! Rămâne scris ce-a spus cutare părinte despre vremurile ce le trăim. Cât se poate, nu staţi pe loc. Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde! Câte ceva ca să reziste! Rămâne un lucru, dragii mei. Dacă nu e duhul lui Dumnezeu, nu e nimic! – Sunt unii care vor să facă o lege pentru homosexuali, să le permită căsătoria în România, şi încercăm să blocăm în Parlament iniţiativele acestea.
– Sunt lucruri de care ţi-e şi scârbă. Jigneşte pe Hristos, care a dat cinste planetei noastre prin întrupare. Nu vă cer nimic decât să staţi în picioare. – O să stăm drepţi, cât putem. – Putem. Marea greşeală e că nu vrei, nu că nu poţi. Strigă la Hristos! Te aşteaptă! Iar Maica Domnului e foarte supărată pe cei care nu-i cer nimic. Să ştiţi să muriţi, să ştiţi să înviaţi în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.
Convorbire cu Parintele Arsenie Papacioc realizata de George si Victor Roncea impreuna cu Iulian Lita si aparuta in Revista VEGHEA, editia de Sfintele Pasti
Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.
Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.
Peste 40.000 de credincioşi au venit, sâmbătă, la Mănăstirea Prislop, din judeţul Hunedoara, pentru a-i aduce un omagiu părintelui Arsenie Boca, înmormântat aici în urmă cu 20 de ani. Mormântul părintelui Arsenie Boca, considerat “sfântul neîncoronat al Ardealului”, a fost, sâmbătă, loc de pelerinaj, cei peste 40.000 de credincioşi ortodocşi venind din toate colţurile ţării pentru a rosti o rugăciune şi pentru a se spăla pe faţă cu apă sfinţită la Mănastirea Prislop.
Numărul mare de pelerini a produs blocaje în zona mănăstirii şi a dat mare bătaie de cap forţelor de ordine.
“Peste 40.000 de oameni au fost la mănăstire. Mulţi au venit cu maşini personale, dar au fost şi numeroase grupuri organizate. Nu sunt locuri de parcare, aşa că autoturismele au fost parcate pe un sens de mers, iar celălalt a rămas liber pentru a avea acces ambulanţele şi pompierii, dacă este cazul. La un moment dat blocajul era de aproximativ 15 kilometri şi oamenii au fost evoiţi să meargă pe jos până la mănăstire”, a declarat, sâmbătă corespondentului MEDIAFAX, comandantul Poliţiei Haţeg, comisarul şef Marcel Goia.
Unii pelerini au fost nemulţumiţi de blocaj, pentru că au avut de străbătut pe jos o distanţă mare pentru a ajunge la mănăstire.
“Noi suntem din judeţul Caraş-Severin şi am venit cu microbuzul. Ne-a lăsat undeva la 13 kilometri de mănăstire şi am mers pe jos. Lângă mine era o doamnă, medic de meserie, bolnavă. Abia a reuşit să ajungă acolo şi i s-a făcut rău. Am ajutat-o eu. Acum trebuie să ne întorcem iar 13 kilometri. Sperăm că măcar ne-a aşteptat autobuzul. N-am pus nimic în gură toată ziua, am luat doar apă sfinţită”, a spus una dintre femeile venite la Mănăstirea Prislop, Ioana Cetean.
O altă femeie a spus că a ajuns la mormântul părintelui Arsenie Boca după ce a parcurs pe jos peste 15 kilometri. “M-am rugat pentru familia mea, pentru copii, ca să-i ajute Dumnezeu. Am văzut mormântul şi am luat apă sfiinţită. A meritat mersul pe jos, însă acum ne cam dor picioarele, că suntem bătrâne şi nu ştiu cum ajungem înapoi la autocar. Noi venim tocmai de la Sebeş”, a spus Tinca Gavril.
Pelerinajul va continua până la miezul nopţii.
“Buna desfăşurare a evenimentului a fost asigurată de 150 de jandarmi, poliţişti şi angajaţi ai Inspectoratului de Urgenţă Hunedoara, precum şi de oameni de ordine din partea organizatorilor. Nu au fost semnalate incidente”, a precizat locotenentul Nicolae Răducu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Hunedoara.
Sâmbătă s-au împlinit 20 de ani de la trecerea la ceruri a părintelui Arsenie Boca, fostul stareţ al Mănăstirii Prislop. Pentru convingerile sale, preotul, născut în 1910, a fost arestat, torturat de fosta Securitate şi apoi alungat de la mănăstire în timpul regimului comunist. Chiar dacă nu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, ardelenii l-au transformat pe Arsenie Boca într-un sfânt. El este “Sfântul neîncoronat al Ardealului”. Mediafax
CRINUL DE PE CRUCE
Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.
Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a Iui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei, decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.
Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.
De aceea:
“Zile fără număr fiii lui Israil vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără serafimi. După aceea fiii lui Israil se vor întoarce la credinţă, iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui.”
Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l-au cerut în curtea lui Pilat:
“Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri”.
De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că ăsta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi-l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.
Deci până la capătul zilelor, când se vor întoarce şi ei, moştenirea lor este a noastră, a noului Israil, a neamurilor creştine. Până atunci pentru ei, sângele lui Iisus e blestem şi mânie. Pentru noi sângele lui Hristos, dimpotrivă, e izbăvirea de mânie. Dovada celei mai mari iubiri de oameni – trecerea Mântuitorului pentru noi prin moarte – are putere de mântuire pentru cei ce-o primesc, şi are faţă de osândă pentru cei ce nu vor s-o primească. Unii stau sub dar, alţii sub sabie.
În toată lumea lui Dumnezeu, nu este altă predică mai puternică decât a Sfântului răstignit de ură şi Care-şi iartă ucigaşii. Asta dovedeşte ceva atotputernic şi fără de sfârşit: desăvârşirea.
Ei n-au înţeles, că de aceea petrec acele “zile fără număr“, zile de foamete: “Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla”.
Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!…
Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.
RĂSPUNZĂTORII
Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.
Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.
Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul, decât mirosul crinului.
Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.
Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul.
Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor.
Iezechiil 33:
1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:
2. “Fiul omului, rosteşte cuvânt către fiii poporului tău şi le zi: de voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua din mijlocul său un om şi-l va pune străjer,
3. Şi el, văzând sabia venind asupra ţării, va trâmbiţa din trâmbiţă şi va prevesti poporului;
4. De va auzi cineva sunetul trâmbiţei, dar nu se vă păzi, când va veni sabia şi-l va prinde, sângele aceluia va fi asupra capului său.
5. Pentru că a auzit glasul trâmbiţei şi nu s-a păzit, sângele lui asupra lui; iar cel ce se va păzi îşi va mântui viaţa sa.
6. Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi n-a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost prevestit, atunci când va veni sabia şi va ridica viaţă cuiva, acela s-a răpit pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului.
7. Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israil, şi tu vei auzi cuvântul din gura Mea, şi-i vei vesti din partea Mea.
8. Când Eu voi zice păcătosului: “Păcătosule, vei muri!”, şi tu nu vei grăi nimic, ca să prevesteşti pe păcătos, ca să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
9. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui, şi să se întoarcă de la ea şi el nu s-a întors din calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit sufletul tău”.
Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului. “Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi”. De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier şi zid de aramă şi faţă de cremene; şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale.
Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu.De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu, şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.
Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul, şi aduce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.
2 Petru 3:
10. Ziua Domnului va veni ca un fur. Atunci cerurile pieri-vor cu vuiet mare: stihiile, arzând se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde de istov.
extrase din cartea Părintelui Arsenie Boca – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI
Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.
Eşti fericit când te ceartă un om sfânt
E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.
Nici un lucru care se petrece în viaţa omului nu e întâmplător. Totul este providenţial. Aşa spunea părintele Constantin Galeriu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape părintelui Dumitru Stăniloae, de la a cărui naştere se împlinesc 106 ani, în data de 16 noiembrie. A fost pentru ei ceva providenţial. Întâlnirea cu cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea a rămas, pentru totdeauna, păstrată ca o amintire scumpă şi de neuitat.
„Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire“
Doamna Florela Suceava, membră în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, deapănă un remember al intrării în casa teologului născut la Vlădeni Cum l-am întâlnit prima oară? Costion Nicolescu ne-a întrebat pur şi simplu: „Nu vreţi să-l cunoaşteţi pe părintele Stăniloae?“. Cred că era pentru prima oară când vorbeam. Ne intersectasem deseori prin săli de concerte şi la vernisaje, dar, mai adevărat, soţul meu îl întâlnise la cursurile lui Ioan Alexandru. Mi se părea că şi eu îl ştiu de când lumea. Nici nu m-am mirat când ne-a întrebat: „Vreţi să îl cunoaşteţi pe părintele Stăniloae? Peste câteva zile este ziua dânsului, 16 noiembrie. Ne întâlnim în staţie la Biserica Armenească“. Abia am aşteptat ziua aceea. Era destul de rece afară, era spre seară, după ce se terminase programul de lucru. Am ajuns repede la locuinţa părintelui. Ne-a întâmpinat Măicuţa, soţia părintelui. Era numai bucurie. Părintele era aşezat la un birou; s-a ridicat, ne-a binecuvântat şi ne-a invitat să ne aşezăm. Încăperea era plină. Se aflau acolo cei care aveau să devină prietenii noştri cei mai apropiaţi. Pe câţiva dintre ei îi ştiam din vedere de la Bisericile Antim şi „Sfântul Silvestru“. Cuvântul lui era direct şi simplu; îţi atingea inima
Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire. Avea un chip luminos, ochi foarte vii şi blânzi. În acelaşi timp, simţeai la el o discreţie şi o delicateţe aparte. Era foarte atent cu fiecare dintre noi, vorbea cu fiecare pe rând şi asculta cu multă luare-aminte pe fiecare. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca dânsul. Interlocutorul era pentru dânsul persoana cea mai preţioasă. Era atent să nu-l rănească cumva, fie din nebăgare de seamă, fie din prea multă pripă. Aveam timp la părintele, era blând şi răbdător. Era atât de simplu să te întâlneşti cu părintele încât puteai rata întâlnirea. Noi, oamenii, suntem foarte complicaţi. Din această cauză putem rata întâlnirea cu noi înşine, şi asta duce spre schizofrenie. Noi dăm spectacol chiar în faţa noastră înşine, cu alte cuvinte ne furăm căciula. Părintele era foarte departe de astfel de lucruri. Cuvântul dânsului era direct şi simplu; îţi atingea inima. Am revenit de multe ori în casa părintelui. Erau perioade în care veneam zi de zi, dar în general îl vizitam de două-trei ori pe săptămână. Era un loc în care începeai să fii tu însuţi. Locuinţa părintelui nu cred că avea mai mult de 30 de metri. O cameră mai mare, de vreo 14-15 metri, unde avea biroul, şi tot acolo erau şi două paturi. Era puţin mai luminoasă şi acolo lucra părintele. Cealaltă încăpere, un fel de hol locuibil, cu biblioteca, un birouaş şi o canapea, nu avea mai mult de 9 metri. Acolo ne primeau părintele şi Măicuţa. Aşa mică cum era, odăiţa putea cuprinde uneori 10-12 oaspeţi. De obicei, când era asaltat de vizitatori şi prieteni, primii veniţi plecau, pentru a face loc noilor sosiţi. Şi părintele şi Măicuţa păreau neobosiţi şi se bucurau de fiecare. Simţeam că fiecare dintre noi aveam un loc anume în inimile lor. Părintele se trezea pe la patru şi jumătate dimineaţa. Mai rămânea culcat gândindu-se la ce are în lucru: „Dacă-mi vine vreo idee, mă ridic şi o notez imediat“. La ora 6 se ridica cu totul şi la ora 7 începea lucrul la masa de scris, aproximativ până la ora 12. Urma masa de prânz, ceva timp de odihnă şi, după ora trei şi jumătate, relua lucrul până apăreau primii vizitatori. Aveam grijă să nu venim înainte de ora 18, pentru a nu-l deranja. La ora 19 apărea şi Horea Paştina, care îi vizita zilnic. Dacă se întâmpla să întârzie, Măicuţa dădea semne de nelinişte: „Ce-o fi cu Horea? Trebuia să vină!“. Şi Horea venea într-adevăr. Discuţiile erau simple, despre lucruri comune de viaţă; uneori, Măicuţa ne istorisea întâmplări petrecute demult. Avea multă vervă şi cele evocate de dânsa prindeau contur şi parcă le vedeai şi le trăiai aievea. Aşa aveam să aflu că avuseseră parte de multe necazuri în viaţă. Doi din cei trei copii ai lor muriseră de mici. Apoi au trebuit să părăsească Sibiul, la cererea expresă adresată de Petru Groza mitropolitului Bălan şi în urma unor intrigi locale. Mitropolitul încerca să-l protejeze pe părintele, dar Petru Groza ameninţa cu desfiinţarea institutului în caz că nu i se urma cererea. Au venit la Bucureşti.
Venirea acasă, după detenţia de la Aiud
A urmat o perioadă grea, de lipsuri şi privaţiuni, perioadă resimţită de altfel de toţi românii. A făcut 5 ani de temniţă grea la Aiud, acuzat ca „duşman al poporului“. A fost acuzat şi judecat împreună cu lotul „Rugul Aprins“. Despre perioada de detenţie vorbea puţin şi, când o făcea, o făcea cu discreţie şi reţinere. Cred că nu voia să întristeze şi să încarce pe celălalt. Amintea în schimb de cei care l-au ajutat în închisoare. „Era un tânăr acolo foarte bun, foarte generos. El mi-a cârpit ciorapii şi mi-a cârpit şi o pătură cu care să mă pot înveli, pentru că era tare frig. Improvizase ceva cu care a reuşit să facă toate astea. N-aş fi putut face asta niciodată. Câtă dragoste avea acel tânăr!“ Cinci ani familia nu a ştiut nimic de dânsul. Singura veste au primit-o de la un fost deţinut care îşi ispăşise pedeapsa şi care a venit, într-o dimineaţă devreme, să le spună că părintele trăieşte, este la Aiud, este sănătos şi are un moral bun. Cu altă ocazie, Măicuţa povestea: „Într-o dimineaţă, foarte devreme, a sunat telefonul. M-am speriat grozav. Am auzit o voce care a spus: «Vreau să vă anunţ o bucurie. Părintele va veni curând acasă! Sunteţi sănătoase?» «Când?» am întrebat. Plângeam. «Foarte curând! Sunteţi sănătoase?» «Da, da, suntem bine şi noi şi copilul». «Aveţi un copil?» «Da, am un nepoţel!». La scurt timp telefonul a sunat din nou. Aceeaşi voce spune: «Părintele va veni curând». «Când? Cât de repede?» «Mărioară, nu mă recunoşti?» Era părintele. De teamă să nu ne producă o emoţie prea puternică, un şoc, a încercat să ne pregătească în acest fel! Sosise în toiul nopţii în Gara de Nord şi aşteptase să se facă dimineaţă. Bucuria şi emoţia revederii au fost atât de mari – povestea mai departe Măicuţa – încât Dumitraş, nepoţelul lor de câţiva ani, a sărit din pat şi, văzând pe părintele, a întrebat: «Cine este?» «Este tata-mare!».“ El cunoştea chipul părintelui dintr-o fotografie pe care o aveau în casă; chiar se interesase unde e tata-mare şi aflase că e plecat în delegaţie. A luat-o pe Măicuţa de-o parte şi i-a spus tainic: «Mamă-mare, ăsta nu e tata-mare, tata-mare are barbă!“. „Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său…“ Părintele predica uneori la Biserica Negustori. Ţinea un cuvânt scurt şi foarte limpede. Reuşea să aprindă în suflet un dor şi un foc cu care plecai spre casă zburând. Nu l-am auzit de multe ori predicând în biserică. Dar de fiecare dată îmi rămâneau în minte cuvintele precise şi arzânde ale părintelui: „Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos“. Glasul său era catifelat şi blând, nu răsuna în biserică; trebuia să-ţi ascuţi puţin auzul ca să-l percepi. Chipul lui strălucea, avea un zâmbet cald şi bun. Parcă ne împărtăşeam şi noi din acea strălucire şi blândeţe. Fiecare vizită a noastră la părintele se încheia cu un cuvânt de folos; totul decurgea foarte firesc şi simplu. Părintele Stăniloae ne explica în mod natural şi pe înţelesul nostru toate pericolele pe care o deviere cât de mică le-ar putea aduce credinţei; deşi lipsiţi de o cunoaştere mai aprofundată a dogmelor credinţei noastre, primeam de la dânsul cea mai curată şi mai accesibilă explicare a acestora. Şi acum, după ani şi ani, devierile uneori foarte subtile ale practicii creştine ne află înarmaţi cu predania limpede a respectului pentru pravila adevărată şi tradiţia autentică, aşa încât să fim pregătiţi să respingem asalturile învăţăturilor mincinoase ale acestor vremuri atât de amestecate. Acum, după ani şi ani de la plecarea lor de aici, ştiu că a fost un privilegiu, un dar aparte pe care Dumnezeu mi l-a făcut: întâlnirea cu părintele Stăniloae şi cu Măicuţa, soţia dânsului.
Sambata si duminica s-au savarsit in mai multe locuri din tara slujbe de parastas la 16 ani de la trecerea la cele vesnice a marelui teolog al Ortodoxiei, Parintele Dumitru Staniloae. La iniţiativa redacţiei Veghea, la Vlădeni, cu sprijinul nepoatei Părintelui Dumitru Stăniloae, Maica Filofteia (stareţa Mănăstirii Buneşti), dar şi al ţăranilor din satul natal al Părintelui, a avut loc o slujbă de pomenire a celui mai mare teolog ortodox al secolului XX. Slujba a fost oficiată de Părintele Paroh Ionuţ Ilea, care, în cuvântul său, a susţinut necesitatea canonizării Părintelui Stăniloae. Trebuie menţionat că vrednicul păstor al vlădărenilor a mobilizat întreaga comunitate în restaurarea casei Părintelui Stăniloae şi în transformarea acesteia în Casă Memorială Dumitru Stăniloae. Astăzi, cu sprijinul autorităţilor, dar mai ales cu dragostea şi jertfa credincioşilor, acest proiect este împlinit. Maica Filofteia, care l-a îngrijit în ultimii 3 ani din viaţă pe Părintele Stăniloae, evocându-l pe teologul iubirii, ne-a spus că cel mai mult a fost impresionată de smerenia dânsului. Nimeni nu a ieşit nemângâiat din casa Părintelui, a mai adăugat Maica Filofteia. Ţăranii mai vor să împlinească un vis al Părintelui Stăniloae: ridicarea unei mănăstiri în apropierea Vlădeniului, pe locul unde tunurile generalului Bukow au pământ o mănăstire ortodoxă. Mai multe detalii si filmari la Romania, Uneste-te!. Prezint mai jos cateva fragmente dintr-o convorbire realizata de Parinte in primavara anului 1993 cu editorii de azi ai publicatiei VEGHEA.
„Ideea de neam nu poate fi decât o idee morală”
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Crainic unea naţionalul cu moralul, şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în „Gândirea”.
“Intelectualitatea română s-a îndepărtat de ortodoxie”
Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof şi despre fiecare religie.” „Şi de ce asta?” „Păi, ca să-i cunoaştem…” „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare. Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.
“Noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului”
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri. Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.
“Ecumenismul este produsul masoneriei”
Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată. De ce să mai stau cu cei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?
“Trebuie să avem un stat cât mai creştin”
Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am inclus şi în cartea „Ortodoxie şi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”. Era un rus – Vâşeslavţev – care spunea că în stat se uneşte ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e niciun fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cât mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum sunt interese individuale, masonerie, ateism, câte şi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cât mai creştin. Citiţi vă rog articolele mele, „Cele două împărăţii” şi „Despre etica naţionalismului”. Ei, v-am spus câte ceva aşa…
Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor. În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile! O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult! La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.
– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud? – Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”. În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.
– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud? – Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.
– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan? – Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.
– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte? – Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.
– Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic? – Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu. Fosta mea soţie este maică la Aiud.
– Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire si biserica de la Aiud? – Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om protejat al masoneriei, Dan Picu… Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Augustin, de la Schitul de-acolo, a protestat putin dar acum totul a rămas baltă (Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect). Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi. In plus fata de asta aici isi da si pensia lui. Cam asta este cu Aiudul…
Astazi in tara noastra romaneasca singurul care poate sa rezolve problema e Dumnezeu. Mie mi-a fost frica in toata viata mea doar de doua persoane: de tatal meu si de Dumnezeu. Tata nu mai este. Ce pot sa-mi mai faca astia? Doar trupul sa-l ia ca sufletul nu au cum sa mi-l ia! E al lui Dumnezeu!
(Fragmente dintr-un interviu acordat de fostul detinut politic, Monahul Paulin – 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la Aiud – revistei Veghea, nr. 4, 2009)
July 20th, 2014 
VR 
Posted in 
Tags: 
+Florin+Palas.jpg)
