Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Octavian Goga

Discurs rostit Ia întrunirea Ligii Culturale din 15 februarie 1915 la „Dacia”

– După note stenografice –

Domnilor,

Poate că n-as îndrăzni să păşesc acum în faţa d-voastră când mă văd înconjurat de atâtea capete ilustre cari cu înţelepciune şi cu trezvie vă vor spune povaţa lor, n-aş îndrăzni să iau şi eu cuvântul, dacă în puţinele vorbe pe cari vreau, să vi le rostesc m-aş lăsa călăuzit numai de propria mea judecată. Nu, d-lor, vă rog să nu vedeţi în tot rostul meu decât un slab ecou al unei ţări care nu poate să vorbească. (Aplauze)

Ardealul nostru este mut astăzi; Ardealul, care până deunăzi era o închisoare, azi e prefăcut într-un ţintirim. Despre acest Ardeal, întretăiat acum de plângeri şi vaiete; despre acest Ardeal, :care nici nu mai e la el acasă, care e fărâmiţat pe toate câmpiile Europei, prin tranşeele din Galiţia, din Flandra, ori prin stepele Siberiei, despre acest Ardeal, care moare astăzi, cea mai nedreaptă moarte, nu pentru el, ci pentru alţii, ţară care, dacă mai trăieşte, viaţa ei este în mâinile d-voastră, ţară cu atât de puţin noroc şi aşa de multe speranţe, despre Ardeal vă rog să mă lăsaţi să vă spun două cuvinte. (Entuziaste aplauze, strigări de: Bravo!)

Războiul Europei, d-lor, ţine de o jumătate de an, războiul Ardealului însă ţine necurmat de veacuri.

D-lor, poporul nostru din Ardeal duce un război necontenit şi socoteala noastră cu ungurii este mai veche şi mai încărcată decât a oricărora dintre beligeranţii cari stau astăzi în bătaia tunurilor şi caută să se răpuie unul pe altul. Nu există în istoria universală un giulgiu atât de trist şi de întunecat ca cel care acoperă şi înfăşoară speranţele noastre, cari mor în Transilvania şi renasc de o mie de ani. (Aplauze puternice.)

D-lor, popoarele cari stau acum faţă în faţă şi duc unele împotriva celorlalte o luptă de exterminare, aceste popoare au avut în trecutul lor mai apropiat ori mai depărtat, au avut în legăturile lor perioade de linişte, de pace de colaborare, de frăţie chiar; sunt însă două neamuri înfipte aici în mijlocul Europei, neamuri vecine, cari niciodată în istoria lor n-au avut o clipă când să-şi fi putut întinde mâna, cari niciodată în trecutul lor n-au simţit un ceas măcar că se pot privi faţă în faţă unul pe altul, altfel decât în armura, unei uri milenare; sunt românii şi sunt ungurii de sub sceptrul împărăţiei de Habsburg. (Aplauze)

Concepţiunea vieţii de stat maghiar, de la începutul ei şi până astăzi, are la bază ideea desfinţărei noastre. Concepţiunea de stat maghiar, purtată de-a lungul veacurilor, a primit toate doctrinele influenţate de spiritul vremii; în ţinta ei însă a rămas perpetuu neschimbată şi această ţintă este înfăptuirea unui stat naţional maghiar, pe ruinele neamurilor neungureşti din ţară. (Aplauze prelungite)

Realităţile istorice, caracterul de stat poliglot al Ungariei, au fost nesocotite de la început până la sfârşit. Afară doar de cel dintâi rege al Ungariei, Ştefan din casa lui Arpad, care, dându-şi seama de realitatea vieţii, spunea fiului său cu limbă de moarte să cinstească rostul poliglot al ţării căci „regnum unius linguae fragile et imbecile”. (Ilaritate. Îndelungi aplauze.)

Această judecată, însă; în cursul:vremurilor, :a fost dezminţită de către:toţi urmaşii sau cu prisosinţă, la toate ocaziunile.

D-lor, ar trebui ca noi aci laolaltă să răsfoim împreună paginile negre din istoria Ardealului, de la cele dintâi manifestări instinctive ale feudalismului nemeşesc şi până astăzi, când la Budapesta triumfă o admirabilă parodie a tot ce se cheamă constituţionalism modern ca să înţelegem că peste capetele noastre în Ardeal niciodată nu au fâlfâit aripile păcii.

Nu este însă în momentul de faţă nevoie de istorie. Istoria o cunoaştem. Este scrisă în sângele nostru, cari ne zvâcneşte la tâmple. (Aplauze prelungite.)

Istoria ne-au lăsat-o săpată în suflete strămoşii, morţii noştri cari s-au dus şi-o simţim în pumnii cari ni se încleştează la fiecare moment. (Aplauze prelungite)

Fără a căuta deci să ilustrez cu reminiscenţe, istorice, cu exemple din istoria Ardealului, adevărul care strigă de veacuri, trebuie totuşi s-o spunem, şi cu această ocaziune, că distrugerea metodică, destrucţiunea voită a poporului românesc din Transilvania datează, cu deosebire de la întemeiarea dualismului, de la anul 1867, când s-a unit Transilvania, contrar voinţei sale, cu Ungaria sub sceptrul acelui împărat şi rege, acelui milostiv monarh pe care l-am servit atât de admirabil, cu atâtea râuri de sânge la 1848, împotriva rebeliunii ungureşti (Aplauze)

Sub această domnie s-a angajat întregul aparat al puterii de stat din Ungaria, ca să ne desfiinţeze pe noi; sub această domnie banii, baioneta jandarmului şi închisoarea de la Seghedin au colaborat toate ca un bun, cinstit, harnic şi răbdător popor să fie strivit în toate instinctele lui de viaţă. (Frenetice aplauze)

La Budapesta, d-lor, se cer 20 milioane de unguri, se cer cu stăruinţă, se cer cu îndărătnicie…

O voce. Să le facem noi! (Ilaritate)

D-l O. Goga. Se cer cu toată înfierbântarea romantică a acestui popor turanic, care întotdeauna a nesocotit adevărul în viaţa politică.

Se cer 20 milioanele unguri şi nu există, un singur bărbat politic, care în mijlocul acestei opinii publice, saturate de atâtea ficţiuni istorice să poată face să se audă glasul realităţii. (Aplauze)

De aceea, d-lor, noi, românii Ardealului, din trecutul nostru scoatem un învăţământ milenar: Credem că cea mai adevărată formulă politică sunt cuvintele lapidare ale înţeleptului Bărnuţ, care spunea: „Nu mergem la masa constituţiunei ungureşti, bucatele ei sunt otrăvite pentru noi”. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate. Strigăte de ,,bravo”!)

Tocmai acum se împlineşte anul, când o seamă de delegaţi ai Comitetului, Naţional, discutau la Budapesta cu actualul prim-ministru, contele Tisza, posibilitatea înfăptuirii unui acord între Partidul Naţional Român din Transilvania şi guvernul maghiar.

Ştiţi d-voastră ce ne cerea contele Tisza nouă; în schimbul unor neasemănat de puţin importante concesiuni pe cari vrea să le facă pe seama noastră?

Pretindea ca noi, reprezentanţii poporului român să recunoaştem în plin parlament, în faţa opiniei publice a Europei, caracterul unităţii naţionale a statului maghiar! Iar când cu argumente logice şi cu glasul implacabil al cifrelor i-am spus că este cu neputinţă ca oameni în toată firea, trimişii cu mintea limpede ai unui neam să iscălească ei înşişi sentinţa lor de moarte, atunci acest nobil conte, încrucişându-şi braţele, privindu-ne cu răceala unui perfect gentilom, a spus: Aveţi dreptate, d-lor, spuneţi adevărul; dar adevărul d-voastră nu poate fi mistuit de stomahul unguresc. (Aplauze prelungite.)

Înţelegeţi de ce, d-lor, cu un asemenea stomah politic de o parte şi cu dreptatea noastră pălmuită de alta, fatalitatea ne mână spre o singură dezlegare; pe care în momentul de faţă, ca în toate momentele istorice mari, a indicat-o un singur principiu, principiul forţei, ascuţişul săbiei, care taie nodul gordian. (Aplauze frenetice. Ovaţiuni.)

S-ar putea întreba însă careva dintre d-voastră cum oare Viena, slujită cu atâta credinţă şi atâta devotament de către români, cum Viena priveşte cu linişte distrugerea acestui popor care o mie de ani a fost stâlpul monarhiei?

D-lor, dacă privim cu răceala analizei, cu judecata calmă în analele istorice, atunci vedem că tronul Burgului vienez a fost totdeauna prea înalt pentru ca să poată ajunge până la: dânsul glasul durerilor româneşti din imperiul vecin.

Împăratul, d-lor, nu este decât o figură legendară dezminţită la tot pasul de realitatea istorică; nu e decât un basm zămislit de propria noastră închipuire, e cel mai scump plătit şi cel mai ingrat basm; din toată mitologia populară a neamului românesc (Aplauze)

Pajura lui cu două capete sfâşie de o mie de ani din carnea noastră, pasăre blestemată, ne trebuie stârvul ei! (Urale frenetice, aplauze, bravo!) Numai deasupra acestui stârv se poate întinde hora de frăţie a unui popor dezrobit.

Iată deci, d-lor, că rostul logic al evenimentelor ne-a îndrumat pe noi în Ardeal spre o convingere, care s-a întărit pas cu pas.

Ne-am dat cu toţii seama că pentru viitorul nostru politic nu este decât un singur punct de sprijin, un singur punct fix, pe care ne putem rezema. Acest punct fix este regatul fraţilor noştri liberi. (Aplauze prelungite.)

Aceasta este convingerea noastră în Transilvania, întărită de toate evenimentele din cei din urmă treizeci de ani şi aceasta este cu deosebire convingerea de la începerea războiului, convingere generală, începând cu acei bărbaţi politici de la noi, cari, îndrumaţi de o concepţiune diplomatică proprie greşită, au căutat să facă tot soiul de declaraţiuni şi până la bătrânul ţăran care-şi trimite copilul la bătaie, făcându-şi cruce si zicându-i: „Du-te, băete, de-ar da Dumnezeu să vă bată!”, cu toţii suntem de credinţa pe care am spus-o şi în alte rânduri şi pe care o repet şi acum, că viitorul Ardealului este în raniţa soldatului român. (Aplauze prelungite.)

D-lor, lucrurile mari n-au nevoie decât de cuvinte simple, ca să fie lămurite. Noi în Ardeal suntem încredinţaţi cu toţii că acesta este un război naţional maghiar, menit să pună bazele imperialismului visat. Suntem convinşi că, în cazul unei biruinţe austro-ungare, în Ungaria de mâine nu mai este loc pe seama altei existenţe politice, decât a naţiunii maghiare.

De aceea e formula clară, netedă; limpede, care se impune: ori intră, România, în acţiune, ca să ne mântuiască pe noi şi să se întărească, pe sine, ori raţiunea de a fi a românismului din Ardeal este cu desăvârşire ştirbită.

O voce. De ce nu sună boerii mobilizarea?! (Ilaritate, aplauze furtunoase.)

D-l O. Goga. Credinţa care străbate de acolo din fund şi care vine din regiunile, unde se vorbeşte puţin, ale poporului nostru, o avem şi noi cei din Ardeal şi ne întrebăm şi noi: de ce nu sună odată goarna? Credem însă că are să sune. (Furtunoase aplauze.)

D-lor, solii acestei convingeri ne-am făcut noi, o seamă de ardeleni, în momentul când ne-am hotărât să rupem toate legămintele cu o ocrotire vitregă şi să venim aici, în mijlocul d-voastră, ca să vă strigăm la toate răspântiile şi în tot ceasul: nu ne mai lăsaţi pradă vulturului cu două capete, veniţi să ne scăpaţi! (Bravo, furtunoase aplauze.)

Venind în ţară; noi am avut mulţumirea să vedem cum ţara este străbătută în lung şi în lat de această frământare a noastră. Ţara ne-a dat mângâiere şi speranţă. V-o spunem cinstit şi pe faţă: d-lor, credem în d-voastră. Ardealul întreg crede şi vă aşteaptă. (Ovaţiuni.) Avem deci această dureroasă tărie a aşteptării şi nădăjduim că implorările de peste munţi nu vor găsi porţile închise la acei bărbaţi, cari sunt meniţi să ocrotească astăzi destinele românismului întreg. (Aplauze îndelung prelungite.)

Dacă n-am avea această credinţă, d-lor atunci am fi tulburaţi în tot rostul nostru, atunci n-am veni aci, în mijlocul d-voastră, cu cuvântul cumpătat şi cu glasul potolit, atunci ar trebui să plimbăm flamura roşie a revoltei de-a lungul ţării şi să căutăm să răzvrătim toată mândria rănită a unul popor. (Aplauze furtunoase.)

Dar credem, d-lor, credem şi aşteptăm şi nu pentru zbuciumul de astăzi, ci pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Tara Românească. Noi ni-am pierdut ţara, noi ni-am pierdut patria; dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm d-voastră; faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate; strigări repetate de „ura”, „bravo”!)

Luaţi-ne deci ce vreţi, dar redaţi urmaşilor noştri, redaţi-vă vouă înşivă Ardealul, care este menit să fie patria noastră a tuturora.

(Aplauze furtunoase, îndelung repetate)

• Share
• Tweet
• Pin
• Email