Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Calugaria

de Tudor Arghezi

Zeflemeaua ieftina occidentala a fabricat o intreaga literatura de calugarite si calugari iar paracliserii stiintei au exploatat vreme indelungata caracterul anti-natural al calugariei. Pentru ca Biserica monastica a Papei a stiut sa participe la toate miscarile sociale si politice si de cele mai multe ori sa le domine si sa le comande, libera-cugetare, asa-numita, si-a ales ca adversar simbolic, al victoriilor ei marunte si efemere, pe preot si in special pe calugar.
A cutreerat rasboiul timp de cinci ani universul: soldatii Marelui Pontif, stau neclintiti la posturi, dupa ce in toate formele, consacrate de pictura murala, au impartasit, fara retorica, suferinta popoarelor in sange.
In paguba propagandelor rasvratitoare, in pofida republicanismului si agresiunilor laice, calugaria traeste pretutindeni – si in Rusia. Ea recruteaza neostenit, la disciplina saraciei de bunavoie, temperamentele contemplatorii si naturile rebarbative, inlantuite in fiziologica lupta pentru existenta. Lupta abjecta pentru paine si nimic mai mult, calugarii o transforma intr’o tensiune de perfectionare si ascutire, intr’o casna pentru extaze, intr’o cultura a sensibilitatilor, dispretuite in cultura civila. Cel din urma monah e intotdeauna mai complex si mai delicat decat cel mai invatat dintre doctori.
Calugarii nostri romani, nu s-au bucurat niciodata de prestigiul pe care-l duce cu sine monahul cu obarsia in Vatican. Calugarul roman este un urmas sarac si prigonit al lui Vasile cel Mare. El nu are bibliotecile de piatra ale confratelui sau catolic, familiarizat cu controversele si subtilitatile unor civilizatii milenare. Nici unul din ascendentii lui nu a silit sa tremure imparatiile si sa miste fruntariile Statelor ascultatoare.
Calugarul roman e adeseori un satean ascuns in manastire, dupa ce si-a pierdut oile, caprele, copiii sau mireasa. Acolo, cu psaltichia, cu utrenia, cu priveghile, el isi compune o vieata si o fizionomie noua – si tot cetind in sfanta Scriptura el se pomeneste stiind mai mult decat i-ar fi dat scoala primara si foarte des cea secundara, urmata de dreptul de vot si de disputa dintre partide. Umbland printre sfintii unsi cu aur, printre flaclii, icoane, vase de argint si vesminte de matase, fiinta calugarului capata… pergament.
Dar calugarul roman ar vroi sa raspunda si unor nevoi obstesti. El isi da seama ca in actiunea de civilizare educatia lui ar constitui un factor util. Este fara indoeala prea placuta rugaciunea, frumoasa liturghia, interesanta continua lui aplicare la o regula de vieata identica. Dar lumea duce lipsa de povatuitori, de tovarasi spirituali, de prieteni intru cele sufletesti. Calugarul nostru sa ramaie cu totul fara rost in vieata romaneasca?
Tara, din loc in loc, este infrumusetata de cate o manastire de maici sau de calugari. Intre zidurile si florile manastirii se opresc automobilele: un cauciuc a plesnit sau trebuie improspatata apa din radiator. Doamnele din masina intra, poate, pentru intaias data intr’o chinovie de femei sau de barbati. Atmosfera exotica a lacasului le impresioneaza si fiecare doamna pleaca pe la toaca, in amurg, cu o camasa de matase sau cu un covor tesut in chilie.
Daca manastirile de maici se mentin in proverbiala curatenie a paharului de clestar cu zambile inmuiate, la fereastra, intr’o cana de argint, starea lor de aparenta prosperitate se datoreste muncii cu acul a maicilor tesatoare de painjanisuri.
Sfintele maini, tinere si varstnice, din manastirile de maici, lucreaza pentru invelisul seducator al cucoanelor frumoase de la Bucuresti.
Manastirile de calugari infatiseaza in schimb spectacolul ruinelor amestecate cu mizeria, cu mucegaiul si cu descurajarea.
Vara trecuta am vazut la Caldarusani, iesind la vecernie, un palc de calugari pe jumatate goi si, catre puturi, 4 vitei admirabili, cu roba cojita de raie, uitandu-se cu totii la fel. Intr’o chilie vasta am gasit o pereche de bocanci rupti, langa o saltea de paie asternuta pe podina, drept orice mobilier. Pescaria devastata, malurile dezolate, cimitirul salbatec – si, pe departe, apele tari, albastre, ale lacului imens, strajuite de sesuri de trestii, uscate’n picioare. In sase camerele spitalului fara paturi, fara scanduri, fara geamuri, fara pereti, un taran batran impletea o rogojina, in asociatie comerciala cu administratia manastirii.
Proportional, toate manastirile au cazut, in cel mai bun caz, in randul Caldarusanilor, cea mai de curand restaurata de catre un fost Mitropolit – si numarul manastirilor e insemnat. Ziditorii acestor insule de cantari si ruga, le-au asezat asa, ca fiecare regiune sa aiba in mijlocul ei cate una, pentru pilda cea buna si pentru supraveghere: ele erau prefecturile lui Dumnezeu.
In ce priveste manastirile, toate greselile de neiertat au fost facute, din partea ambelor administratii, si laice si bisericesti. Cata vreme mai ramaneau cateva vite vii si cativa pesti in balta lor, manastirile au mai fost cercetate, Dumineca, uneori, de cate un functionar primit cu alaiu, cu peste fript, cu faguri de miere si boloboace. S’au uscat viile, s’au impotmolit helestaele: manastirea nu mai poate da nimic vizitatorului oficial. Nici ca sa-i ajute, nici ca sa-i mustre, nici ca sa-I scoata din ticalosire cu sfatul sau cu biciul, nu se mai duce nimeni la calugari, dela sleirea ultimelor grasimi ramase dupa seculizare.
Episcopul s’a dezinteresat si el de vieata manastirilor, pe masura cu intrarea in treapta arhieriei a preotilor de mir. O lege funesta a inlaturat pe calugarii bastinasi dela arhierie si a impins la conducerea Bisericii pe preotii cu preotesele decedate, tati a cate mai multi adorabili copii.
Astazi, cate un preot de mir ca aceia dela Cuibul cu Barza, isi plaseaza o intelectualitate factice, superficialitatea pregatirii morale si o fudulie de barbier oratoric in discreditarea Fecioarei Maria, in contestarea sfintilor si in rectificarea idioata a ritualului, calugaria nu gaseste sprijin nici de la oamenii de stat, nici de la clerul superior, absorbit de indeletnicirile personale.
Asa ca ideea unui calugar necunoscut, care mi se pare ca a primit si o pedeapsa pentru indrazneala lui, de-a strange pe calugari intr’un congres, am putea spune profesional, a venit la timp si a fost respectata.
Calugarul in cauza cugeta exact si in conformitate cu detestabila realitate a vietii manastiresti. Neavand nici un stapan, calugarii sunt siliti sa si-l caute sau in tot cazul sa-I confirme lipsa printr’un vot colectiv. Manastirile reprezinta energii gatuite, averi dispretuite, initiative cu neputinta de indrumat, din pricina totalei absente de coheziune dintre calugari si a unei administratii bisericesti, care nu mai corespunde catus de putin necesitatii.
Cata vreme arhiereii s’au tras din manastire, manastirile erau asigurate ca viitorii episcopi si mitropoliti isi vor aduce aminte de asezamintele domnesti consacrate calugariei – si, intrucatva a fost asa, pana la stingerea ultimilor calugari de bastina mitropoliti, si a fost asa cel putin din punctul de vedere moral.
Actualmente, manastirile din cuprinsul unei eparhii atarna de episcopul local si, dela o eparhie la alta, calugarii nu pot comunica unii cu altii in vederea intereselor deosebite. De cele mai multe ori, episcopul nu pastreaza nici o legatura cu manastirile din eparhia lui – si este cunoscut din toate timpurile antagonismul, justificat pe motive de cult, intre preotii de mir, care inoveaza bucuros si suprima, si preotii calugari, care pastreaza traditia intacta.
Se mai iveste cazul, din pacate actual, cand staretul unei manastiri, mai inteligent decat episcopul care-l comanda si-l agaseaza, isi vede toate bunele intentii, toata activitatea de ridicare si de implinire, izbindu-se de indiferenta agresiva si galcevitoare a superiorului sau, hotarat sa nu se miste cu nici un pret.
Ne permitem sa credem ca I. P. S. Mitropolit Primat Miron va examina inca o data nevoile calugarilor de-a se intalni intr’un congres si de a intocmi reorganizarea puterilor calugaresti in vederea unei vieti folositoare si manastirilor si poporului romanesc. Cu un program bine studiat calugaria poate deveni o arma culturala nebanuita si manastirile centre artistice, carturaresti si industriale, influente.
Intiativa unui congres calugaresc poate veni acum dela Sf. Sinod, al carui interes este sa-l provoace, necum sa-l interzica. Sa fie chemati calugarii sa discute in toata libertatea, de suferintele si de idealurile lor, sa ia hotarari laolalta, pe care sa le urmeze.
Sf. Sinod va putea sa faca mai mult: sa determine crearea unei administratii centrale speciale a manastirilor, usurand pe toti episcopii si mitropolitii de un supliment de administratie impovarator. Sa se realizeze in interiorul Bisericii ceeace a fost realizat in alte domenii in interiorul Statului, si sa se infiinteze un nou episcopat, Episcopatul Sfintelor Manastiri.
Iar Episcopul sau Directorul ales, sa fie ales fara constrangere, de calugari. (Nota mea: Eu il propun pe Parintele Iustin!:)
Cu incepere dintr’un asemenea moment, Statul si Biserica se vor putea felicita ca au introdus in vieata romaneasca o temelie noua pentru cele mai inalte si mai grele aspiratii.

Gandirea
Anul III, No 13
20 Martie 1924

• Share
• Tweet
• Pin
• Email