Povestea lui 21 Decembrie 1989 continua. Dupa ce l-am regasit pe Facebook, dupa 21 de ani, pe cel alaturi de care am luat primele bastoane in cap si caruia i-am extras fetita de cativa anisori dintre bocancii scutierilor, azi am aflat si ca simbolul insurectiei, pentru mine, batranul Badia cu steagul lui tricolor, fara stema si fara gaura, asa cum se cade, l-a impresionat la fel si pe Cristian Botez.
Reporterul special Cristian Botez, jurnalist independent si free-lancer, asa cum ii sta bine oricarui om liber, a relatat pe blogul sau, cu mult suflet, despre zilele nebune ale lui decembrie ’89, in articolul Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!, in care povesteste cum “Un bătrân cu părul şi barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curegau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!””.
Momentul se petrecea la baricada de la Inter, dupa ce grupul protestatarilor de la Romana, intre care ma aflam si eu, a reusit sa faca jonctiunea cu cel din Piata Universitatii, evitand cordoanele de scutieri pe cai laturalnice. Iar eu scrisesem despre momentul anterior, de cand eram pe Magheru:
“In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. (…) Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.”
Cristian Botez imi scrie, cu bucurie: “Ce chestie, Victore! Povesti asemanatoare din fiecare parte a cordonului de scutieri! Si sunt convins ca am vazut acelasi batran cu parul si barba albe!”
Pai sigur ca el era! Era Mos Craciun! Mos Craciunul nostru, Mos Craciunul romanilor!
Pentru Cristian si cei ca noi, generatia de la ’89, cred ca ni se potriveste acest cant:
Dumnezeule! Momentele şi evenimentele (poate altul ar fi trebuit să fie cuvântul) sunt unice! Memorabile! Instantanee ale unor moemente istorice irepetabile! Sunt fericit că am trăit asta! Sunt trist că nu au avut urmarea pe care am dorit-o toţi cei de-acolo!
Ce mult as vrea ca bucuria acelor clipe sa faca sa paleasca tristetea de dupa…
Baniciu le zice bine!