Victor Roncea Blog

– În primul rând, documentele selectate nu reflectă „Istoria comunismului din România“. În nici un caz! Tot ce vrea să transmită tomul către comunitatea ştiinţifică este istoria represiunii în România „anilor Dej“. Exclusiv documente despre Securitate, legislaţia represivă etc.
– Nici aşa, ca volum de documente privind represiunea, informaţiile nu sunt dispuse unitar. Autorii selecţiei practică aceiaşi istorie elitistă cu care ne-a obişnuit Vladimir Tismăneanu, furnizând editurii documente numai despre închisoarea de la Sighet. Din nou, legionarii au fost scoşi din istorie, de parcă nici n-ar fi existat în România. Lucrez la o teză de doctorat despre Mişcarea legionară în anii comunismului, iar lucrătorii Securităţii se ocupau intens de extremiştii de dreapta. Unde-i obiectivitatea istoricului? Bănuiesc că este „mâna“ lui Dorin Dobrincu, care susţine că în rezistenţa anticomunistă majoritari erau membrii PCR.
– Privitor la exil, persistă o altă „obsesie“ a Comisiei Tismăneanu. Avem o mulţime de documente despre Monica Lovinescu şi Virgin Ierunca. Da, am înţeţeles, au avut un rol important prin emisunile de la Europa Liberă. Însă exilul românesc s-a rezumat doar la doi oameni? Ar fi trist pentru România să fie aşa. Mai trist ca în bancurile cu flota albaneză…

https://ilariontiu.wordpress.com/

Vezi aici si

Despre libertatea unora in vreme de dictatura:

Alin Teodorescu: Cercetător în anul Revoluţiei

În 1989 eram cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei de ştiinţe Sociale şi Politice, instituţie condusă de Mihnea Gheorghiu, un om de o de­plină civilitate. Eram singurul cer­cetător angajat la Institutul de Sociologie prin concurs, fără a fi fost membru de partid. Eram, de asemenea, singurul nemembru de partid care câştigasem un loc de doctorand în ştiinţe sociale.

“Vinovaţi” de aceste încălcări absurde ale in­di­ca­ţi­i­lor de partid fuseseră Aurelian Bondrea – un om căruia învăţământul ro­mânesc uni­versitar îi datorează foarte multe, fiind singurul care mai putea înmuia in­dicaţiile de partid în minister -, re­gretaţii Ovidiu Trăsnea şi Ioan Aluaş, Ion Drăgan, Septimiu Chelcea, Cătălin Zamfir, care nu numai că mi-au dat admiterea la doctorantură, dar au şi suplimentat cu un loc, pentru a nu lăsa pe dinafară un politruc, de­ve­nit după Revoluţie mare promotor al dreptei legionare. Ioan Drăgan îmi era şef la Institutul de Sociologie şi, când am început să conduc cer­ce­tători şi operatori de interviu, i-am co­piat multe dintre bunele caracteristici de director. Septimiu Chelcea era mo­delul meu în metodologie, iar Că­tă­lin Zamfir mi-a fost exemplu de hărnicie şi entuziasm mulţi ani la rând.

Programul de lucru era foarte flexi­bil: nu veneai la serviciu decât în zilele de salariu, când se făceau şedinţele de partid, de producţie şi de ODUS – o organizaţie care cuprindea nemembrii de partid. Şedinţele durau o oră, apoi veneau banii de salarii şi fiecare pleca la treaba lui. Temele de cercetare se stabileau anual, prin negocieri cu finanţatorul, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Puteai face absolut ce voiai. Eu am avut teme de cercetare privind populaţia şi aşezările din Delta Dunării şi nordul Dobrogei, pentru că voiam să merg la pescuit în Deltă şi mă interesau populaţiile de lipoveni, tătari, macedoneni şi turci care mai ră­măseseră prin zonă. Ma­nuscrisul mi-a fost confiscat la prima per­che­ziţie domiciliară, în iulie 1988, şi n-am reuşit să-l mai recuperez.

În general nu aveai decât o singură temă de cercetare pe an – comparativ cu 10-12 teme pe lună, câte predăm acum la IMAS. O “temă de cercetare” însemna că trebuia să scrii 20-30 de pagini pe an despre subiectul respectiv. Pu­teai să le scrii cinstit, făcând cercetare de teren – în general cercetare calitativă, respectiv interviuri de profunzi­me şi, rar, un fel de focus grupuri – şi documentare de bibliotecă şi de teren sau puteai să scrii “din burtă”. Nimeni nu te controla. Cei care scriau “din burtă” erau şi cei care introduceau cele mai multe citate ideologice, do­cumente de partid etc. În general, cercetătorii de calitate slabă. Nu aveai fonduri pentru cercetare cantitativă, dar aveai fonduri nelimitate pentru deplasări în ţară. Cu toate acestea, erau cer­ce­tă­tori care în viaţa lor nu scriseseră o pagină.

Bibliotecile erau pline de cărţi foarte interesante, la o simplă cerere ţi se dădea acces la fondul “S” (mai spun o dată, ca să înţeleagă toţi: o simplă cerere aprobată de directorul Bibliotecii; dacă adăugai şi o pungă de cafea erai sigur că obţineai viza “S”). La BCS şi Biblioteca Academiei am citit lucrările lui Adam Michnik, pu­blicate în franceză, cărţile lui Karl Polanyi despre despotismul asiatic, cărţile lui Pavel Câmpeanu publicate sub pseudonim în SUA şi ale lui Silviu Brucan, publicate la Washington. Erau toate la bibliotecă, numai că trebuia să rezişti la frigul turbat iarna – BCS şi BA nu mai erau încălzite din iarna lui 1985.

Ca să rezistăm, cei trei-patru cititori frecvenţi, nu eram mai mulţi, am făcut un acord de împrumut cu personalul bibliotecilor. Aşa că aveam acasă pe Brucan, Red Horizons al lui Pacepa şi traducerile franţuzeşti ale lui Milovan Djilas, despre nomenclatura comunistă în Iugoslavia şi URSS. Ştiu că vorbesc chineză pentru cititorii mai tineri, dar cei mai maturi pricep ce spun eu aici. Cărţile erau, trebuia doar să te duci la biblioteci să le citeşti. Şi să le înţelegi.

Având enorm de mult timp liber, de fapt aproape tot timpul nostru era liber, fiecare mai făcea câte ceva. Unii predau la facultate şi câştigau enorm din meditaţii – cel mai infam sistem de drogare educaţională pe care l-a cunoscut societatea românească. Alţii făceau munci manuale – chiar şi eu am fost zidar şi zugrav o vreme. Mergeam des pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, dus acolo de ziariştii de la Viaţa Studenţească, unde începusem să scriu săptămânal de prin 1981. Fusesem invitat să scriu de regretatul Stelian Moţiu, dascăl al multor jurnalişti de azi, ca să-l înlocu­iesc pe Vladimir Tismăneanu, plecat puţin în străinătate.

Stelian Moţiu avea nevoie de un comentator de carte social-politică şi astfel am ajuns să scriu despre Densuşianu, Z. Ornea, Iorga, Noica, J.J. Servan Schreiber, Toynbee şi ce se mai publica la bunele edituri de atunci.

La Viaţa Studenţească nu exista cenzură, puteai să scrii ce voiai, numai că te cenzurai singur. Nu săreai calul, pentru că nu voiai să-i pui pe redactori în situaţii dificile. Imediat după prima arestare mi s-a oprit semnătura în presă, dar Dinu Marin – redactorul-şef – m-a chemat la el, mi-a spus că am călcat pe bec (călcasem!), mi-a dat un pseudonim şi am continuat să scriu şi să încasez “colaborările”.

Pe atunci, se câştiga bine în presă. Numai că banii se duceau la restaurantul US, de la Casa Monteoru şi la Complexul Tei, unde eram anunţaţi prin telefonul fără fir când se aduceau bere cehească şi dederistă, ţigări şi rom cubanez şi coniac albanez. La restaurantul US am întâlnit o atmosferă de suspiciune şi frică de Securitate pe care cer­cetătorii în sociologie nu le aveau. Ţin minte cum toată lumea te avertiza să nu discuţi prea liber cu un fel de romancier, acum rea­lizator de emisiuni tv, suspectat că “toarnă” inteligent, adică fără semnătură. Sau să nu-ţi dai drumul la gură prea mult cu un fel de filozof, care nu semna nimic, nu spunea nimic, nu făcea nimic, dar mergea la burse în Germania din doi în doi ani.

Pentru cri­ticii, poeţii şi scriitori de la Casa Monteoru, discuţiile libere dintre sociologi despre primul Guvern necomunist din Polonia, căderea URSS, acordurile dintre Gorbaciov şi Reagan, opoziţia Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu şi Mircea Dinescu, de­cla­raţiile lui Silviu Brucan şi poveştile îns­păimântătoare despre chinurile lui Petre Mihai Băcanu şi Gabriel Andreescu erau adevărate provocări securiste. Lumea scriitorilor era plină de fantasme, cea a sociologilor era mult mai realistă.

Jurnalul National – Suplimentul Istoric “Scinteia”