Victor Roncea Blog

Reiau (rescriu) un contra punct.

Zilele trecute îmi scria un tînăr poet că i s-a rătăcit dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor din România (USR), a întrebat la filială (la Bucureşti) cum de e posibil, i s-a răspuns că „trebuie să se obişnuiască şi cu chestii din astea, că aşa e la USR”. Tînărul poet mi-a spus că nu mai ştie ce să creadă — merita sau nu să insiste să intre în USR, de drept? Cîştigă în definitiv ceva că se înregimentează? Îl ajută cu ceva „acest statut de membru al unei uniuni de creaţie?” Şi a continuat cu (îl citez iar): „Un prieten de la revista Tomis mi-a zis că a auzit o chestie ciudată: în 2008 se pare că USR se va privatiza şi va urma o cuponiadă pentru proprietăţile sau patrimoniul ei”! Mărturisesc, m-a lăsat cu gura căscată. La orice mă aşteptam, dar să aud că se privatizează USR, nu! O fi bine, o fi rău că se privatizează USR? Ca fiecare scriitor devine cuponar-acţionar pe averea USR? Pe ce lume trăiesc eu, membru al Consiliului de conducere al USR, dacă habar nu am de o asemenea posibilitate, a privatizării USR, „de care se discuta” (că nu iese fum fără foc) la nivelul conducerii operative a USR?
Iată cum se fac şi se desfac peste capul tuturor, complet netransparent, afacerile la USR! O mînă de oameni se crede providenţială, în frunte cu preşedintele N. Manolescu… Ştiam că se rescrie în secret, în Comitetul Director („al celor 11”, complici ai preşedintelui USR), Statutul USR, dar că s-ar ajunge prin noul statut la privatizarea USR… Noua conducere a USR (aleasă în 2005 prin delegaţi ai scriitorilor, la o reprezentare de 1 la 40 de membri ai USR, că adunarea generală nu mai poate fi convocată, din lipsă de bani) depăşeşte orice imaginaţie, e clar. Şi nu numai atît: contrariat, am întrebat un scriitor aflat în preajma conducerii operative a USR ce e cu comedia asta a privatizării USR? Pînă într-atît se schimba Statutul USR? Răspunsul lui: el ştia numai că se regionalizează USR (nu auzise de „cuponiada”)… Altă bazaconie: acum s-a găsit USR să-şi piardă capul de la Bucureşti, să se regionalizeze (să aibă atîtea capete cîte filiale are USR, 15, eventual), cînd Ministerul Muncii (care dă o jumătate de pensie în plus fiecărui pensionar al USR, conform unei legi care funcţionează din 2007) ţine cont de USR „ca instituţie reprezentativă naţională, centralizată”? Numai un USR centralizat fiind cel ce poate confirma anual ca membrii USR îşi plătesc la zi cotizaţia, că n-au murit şi pot primi jumătatea în plus de pensie…

Tocmai lăudam abilitatea USR de a se perpetua în structurile democratice ale Uniunii Europene centralizate (în UE nu există decît uniuni regionale, pe landuri sau provincii, ale scriitorilor, dupa afinităţi şi interese) prin legea jumătăţii de pensie în plus pentru membrii USR. În condiţiile în care USR a devenit extrem de atrăgătoare pentru pensionari din cauza acestei legi: cererile de intrare în USR s-au înmulţit aberant, iar comisiile de validare sînt bănuite de corupţie (circulă deja legenda că primirea se face azi pe mii de euro, nu doar pe o sticlă de whisky). Ce o fi adevărat: se va privatiza USR, se va regionaliza? Cum va arăta viitorul Statut al USR, pe care N. Manolescu (căruia i se pare că nu are destule puteri de dominare, deşi face ce doreşte la USR, arogant cum e în funcţie, neîndrăznind nimeni să-l tragă de mînecă) a anunţat din 2005 că vrea să-l schimbe radical, fără să dea amănunte?

Personal, nu uit că N. Manolescu a fost acuzat de dictatură cît a condus Partidului Alianţei Civice, chiar de către membrii lui scriitori, făcîndu-se caz în mass-media de o revoltă oficială, în acest sens. Ar trebui să se ia aminte. Cu atît mai mult cu cît N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest şi înţelegător cu soarta scriitorului român – azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiţie de trai (de lux, face parte acum din „lumea bună”, cu venituri ameţitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris şi se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decît cu îmbogăţiţii şi descurcăreţii postcomunişti, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Stefoi, fostă propagandistă PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada).

N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rînd. De altfel, pe aceşti scriitori (deci, şi pe mine) îi va învăţa minte cu Istoria sa critică…

Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, dupa ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mîine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gîndit preşedintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puţinii scriitori necompromişi de comunism (în schimb îi ţine la inimă pe foştii colaboraţionişti cu PCR-Securitate).

Vreau să cred că pînă la viitoarele alegeri din USR Paul Goma va fi repus în drepturi cetăţeneşti şi literare în România cu ajutorul USR. Şi mizez pe bunul simţ: pînă atunci trebuie operată deconspirarea scriitorilor colaboraţionişti cu PCR-Securitate!

Că e nevoie şi de curăţenie morală la vîrful USR şi al revistelor ce apar sub egida ei. Altfel, USR a găsit soluţii de supravieţuire onorabile – ultima dintre ele, aceea a susţinerii financiare a revistelor ce apar sub egida USR, m-a luat prin surprindere: la votarea bugetului USR pe acest an s-a anunţat că se vor face cheltuieli din banii timbrului de carte! Salvatoare idee (să nu se uite că, în 1994, USR, condusă de Mircea Dinescu, a dat faliment din cauza cheltuielilor cu multele reviste editate de USR). Varujan Vosganian va face tot posibilul să fie modificată legea timbrului de carte, prin ordonanţă de urgenţă, şi banii veniţi din timbrul literar vor fi cheltuiţi şi pe susţinerea revistelor literare, nu numai pe ajutorul social.

În paranteză fie zis, N. Manolescu are o slăbiciune pentru Noua Literatură (neintrată în conştiinţa scriitoricească, dar motivată că e reprezentantă a „tinerilor scriitori”), această revistă îşi acoperea toate cheltuielile de la USR, faţă de restul revistelor, care primesc bani selectiv, ori pentru plata colaborarilor, ori pentru tipografie, ori pentru salarii şi chirii. Interesant, şi noua serie a revistei Luceafărul a apărut numai din banii USR, rămîne de văzut cît timp, neavînd acordul Consiliului de conducere al USR, care răspunde de fiecare leu al USR cheltuit. (Consiliu ignorat cinic; de altfel, nici un redactor-şef numit la revistele ce apar sub egida USR, după ce a fost ales noul preşedinte al USR, nu a fost votat în Consiliu; N. Manolescu îşi pune „oamenii” în funcţii după propriul plac.)

Peste un an vor avea loc noi alegeri la USR. Eu fac parte dintre sceptici, n-aş micşora rolul de sindicat al USR (cum aud că se va întîmpla prin noul Statut la care se lucrează), scriitorul trebuie protejat – fiindcă numai ajutoarele sociale şi medicale, plus cele de înmormîntare îl obligă moral pe scriitor cu adevărat.

În rest, a fi membru al USR înseamnă doar să plăteşti o cotizaţie şi, dacă eşti pensionat, o jumătate de pensie în plus. E adevărat, scriitorii în activitate mai apelează la „Sala Oglinzilor” pentru o lansare, sau mai primesc 200 de euro pentru o lectură publică (dacă e în graţiile preşedintelui de filială). În rest, „clubul” dominant, cel ce conduce operativ nu numai USR, ci şi literatura română (acest grup e cel care profită de traduceri şi plimbări în străinătate pe gratis, la nivel de reciprocitate, inclusiv în China şi Vietnam, de exemplu) îşi vede mai departe de interesele lui, abuziv…

Aşa că trebuie să întreb iar: pe mîna cui a încăput USR? Numai „oamenii lui Manolescu” sunt „serviţi”, dezonorant, chiar şi cînd mor scriitorii de prim rang, dovediţi incomozi cît au fost în viaţă?