Victor Roncea Blog

Uimitoarea remanenţă securisto-comunistă din viaţa politică, economică şi culturală a României de azi nu poate decît să contrarieze amintirea alegerilor din 2004, cîştigate de dl Traian Băsescu în primul rînd pentru că şi-a sugerat dezicerea de afilierile dinainte de 1989. Această sugestie i-a atras, în primele luni ale mandatului său prezidenţial, venind din diverse direcţii, cereri insistente şi încrezătoare de condamnare a regimului comunist. După o serie de ezitări – dintre care unele păreau să prefigureze un iminent refuz – dl Băsescu a dorit să i se aducă “probe” incriminante. În mod inexplicabil, miile de publicaţii, miile de mărturii adunate de-a lungul anilor nu-i erau de ajuns. Dl Băsescu avea nevoie, pentru a se convinge de necesitatea condamnării comunismului, de un raport oficial. Astfel a fost creată “comisia Tismăneanu”, care, după cîteva luni de lucru, a produs un document mediocru, incomplet şi, din pricina trecutului cel puţin tulbure al unora dintre autorii lui, de o valoare morală contestabilă. Pe baza acestui document, preşedintele Traian Băsescu a condamnat regimul comunist din România, cerînd în numele statului român “scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.”
Astfel gîndită, astfel dusă “la bun sfîrşit”, acţiunea de condamnare a regimului comunist din România poate fi considerată drept încă un paradox ineficient al spaţiului mioritic.
În timp ce “comisia Tismăneanu” se chinuia să demonstreze ceea ce toată lumea ştia de mult, dl Băsescu îşi sporea popularitatea ordonînd cîtorva dintre multele servicii secrete româneşti să transfere arhivele Securităţii către CNSAS. Fireşte, lucrurile au fost făcute parţial şi atît de haotic încît cercetarea dosarelor e şi azi un adevărat calvar, iar adevărul e încă departe.
Dar chiar dacă – pentru a cita încă o dată fraza pe care Cioran o repeta adesea cu amărăciune – “în România totul e posibil şi nimic nu are consecinţe”, chiar dacă nici condamnarea comunismului, nici deschiderea (parţială) a arhivelor nu au avut darul să cureţe noroiul adunat timp de o jumătate de secol, aceste gesturi au creat în conştiinţa societăţii iluzia că ar exista o voinţă de limpezire şi că această voinţă îi este proprie dlui Băsescu. Nu este aici locul să discutăm posibilitatea transformării unei astfel de iluzii în realitate. Fapt e că, în această luptă fără rezultate cu înspăimîntător de prezentele “forţe ale trecutului”, dl Băsescu se sprijină pe un grup de intelectuali printre care îl aflăm, la loc de frunte, pe dl Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului CNSAS, fost membru al “comisiei Tismăneanu” şi actual preşedinte al Institutului Cultural Român.
Privind acest strălucit parcurs, ne-am putea închipui că de-a lungul anilor petrecuţi printre dosare, în mizerabila vîltoare a denunţurilor scoase la iveală, conştiinţa dlui Patapievici a dezvoltat o sensibilitate acută pentru acest subiect, o repulsie viscerală împotriva delatorului a cărui proză nemernică alimenta sinistrele activităţi ale anchetatorului. Ne-am putea închipui, de asemeni, că, numit de preşedintele Băsescu la cîrma instituţiei care exportă cultura ţării şi, totodată, consultat de acesta în chestiuni ce ţin, între altele, de morala publică, dl Patapievici împărtăşeşte în mod firesc acele convingeri ale preşedintelui care i-au asigurat victoria din 2004. Se pare totuşi că lucrurile nu stau astfel.
Ca membru al Colegiului CNSAS, dlui Patapievici nu i se cunoaşte decît o ispravă notabilă: aceea de a fi tăinuit dosarul de informator asiduu al prietenului său Sorin Antohi. Ca preşedinte al ICR, el a persistat în exportul, pe spezele şi cu girul acestei instituţii prezidenţiale, al unor personaje îndoielnice sau chiar murdare. Recentul scandal legat de trimiterea delatorilor Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la şcoala de vară pe care o organizează ICR la Berlin este sumbra încununare a unei activităţi care, examinată cu atenţie, are de ce uimi.
Interpelat în presa germană de către scriitoarea Herta Müller, dl Patapievici a răspuns ţîfnos, calificînd această interpelare drept “tendenţioasă”. Cît de străin trebuie să fii de cea mai elementară idee a dezgustului – şi, în primul rînd, a dezgustului de sine – pentru a pretinde, după ce ai fost membru al Colegiului CNSAS că e “tendenţios” să fie criticată folosirea unor foşti delatori de către o instituţie a statului care reprezintă în lume cultura (sufletul) României! Oare dl Patapievici consideră că decizia preşedintelui ţării de a condamna regimul comunist e tendenţioasă? Că e tendenţios ordinul pe care l-a dat preşedintele serviciilor secrete de a preda spre studiere dosarele Securităţii? Oare dl Patapievici îşi închipuie că preşedintele a făcut aceste gesturi pentru ca ele să rămînă fără nici un rezultat? Cît de mult s-au înşelat cei care, în ultimii ani, au scris că dl Patapievici ar fi “omul lui Băsescu”! Prin ceea ce face, dl Patapievici dă mai degrabă impresia că e piatra de moară pe care dl Băsescu şi-a agăţat-o singur de gît. Căci nimic nu poate discredita mai grav acţiunea de curăţire pe care o doreşte preşedintele decît promovarea de către o instituţie prezidenţială a unor personaje care au denunţat cu osîrdie.
Plasîndu-ne în logica dlui Patapievici – ceea ce nu e uşor – ar trebui să considerăm drept tendenţioasă şi recenta răbufnire a dlui Mircea Mihăieş împotriva lui Gabriel Gafiţa, fost delator şi actual ambasador. “Cît de «groasă» trebuie să fie o turnătorie pentru a-ţi crăpa obrazul? Şi cît de adînc trebuie să «contextualizezi» pentru a nu ţi se citi printre declaraţii abjecţia?” se întreba dl Mihăieş, fără să ştie că, o săptămînă mai tîrziu, declaraţiile propriului său şef, dl Patapievici, aveau să-i transforme indignarea într-o derizorie lipsă de coordonare. E adevărat, pe de altă parte, că Gabriel Gafiţa nu face parte grupul aleşilor. Orice s-ar scrie despre el e acceptabil. Aceleaşi lucruri, spuse mult mai temperat de către dna Müller, dar îndreptate împotriva prietenilor Antohi şi Corbea-Hoişie, devin tendenţioase. Arta de loc subtilă a parţialităţii la intelectualul român oficial…
În ceea ce el consideră a fi un răspuns adresat dnei Müller – sărman text steril şi încurcat în el însuşi – dl Patapievici încearcă să justifice şi să salveze ceea ce nu poate fi nici justificat, nici salvat. Întrebîndu-se “cît de durabilă e vina informatorului”, el sugerează un fel de amnistie morală, uitînd că situaţia de “fost ticălos” nu poate să existe decît în imaginaţia celor care, dintr-un motiv sau altul, se încăpăţînează să scuze cu orice preţ. Ticăloşia este o stare de spirit despre care nimeni nu poate să pretindă că ar fi trecătoare. Faptul că, în plus, Sorin Antohi şi-a inventat un titlu de doctor, dînd peste cap vieţile şi carierele celor care au scris teze sub îndrumarea lui, ilustrează perfect această afirmaţie şi dă măsura diluării sistemului moral al personajului. A-l scoate în public, alături de alt delator învederat, sub egida unei instituţii a statului, este o palmă – încă una – pe obrazul celor cărora, în numele statului, preşedintele Traian Băsescu le cerea scuze.
Radu PORTOCALĂ