Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Acum 25 de ani, cînd Luvrul a intrat într-o lungă şi complicată perioadă de refacere, vastul şantier a fost înconjurat, aşa cum se face totdeauna, cu palisade. Ministrul culturii de pe atunci, adept al experimentelor şi al modernităţii, a invitat mai multe echipe de artişti ai străzii să-şi slobozească imaginaţia şi să picteze în deplină libertate pe aceste palisade. Iniţiativa n-a stîrnit însă nici un entuziasm. În primul rînd, pentru că faimoasa “street art” încetase să mai fie o noutate (ba chiar lumea se săturase să vadă înmulţindu-se pe zidurile oraşului aceste producţii adesea neispirate) şi, în al doilea rînd, pentru că, prin definiţie, “street art” nu se face cu voie de la minister şi nici în deplină libertate, ci sub presiunea şi cu graba pe care le implică săvîrşirea actului protestatar clandestin.
Un sfert de secol mai tîrziu, Institutul Cultural Român propune la New York o expoziţie de “street art” şi încearcă s-o prezinte drept avangardistă. Idee surprinzătoare în sine, pornind parcă de la premiza că eventualii vizitatori sînt orbi şi n-au băgat încă de seamă ce se petrece de trei decenii pe faţadele care-i înconjoară. Idee surprinzătoare, apoi, pentru că introducerea acestei forme de artă într-o galerie – care, în plus, aparţine unei instituţii de stat – anulează instantaneu caracterul subversiv care îi este propriu şi transformă acţiunea, prin finanţarea oficială de care a beneficiat, într-o caricatură derizorie a propriei sale idelogii.
Nu cred că ar fi fost nevoie să se scrie mai mult despre această expoziţie. Din păcate, presa a găsit cu cale să se arunce avidă asupra bietului ponei roz cu zvastika pe crupă, ridicîndu-l la rang de scandal naţional şi chiar internaţional, iar această furtună mediatică a permis conducerii ICR să escamoteze celălalt scandal – real, de data asta – pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l provoace exportul de turnători şi de maniaci ai falselor titluri. În cadrul unei operaţiuni extrem de abile, fleacurile de la New York au devenit copacii în spatele cărora se ascunde pădurea. Providenţial inspirat de răbufnirile prost plasate ale presei, Institutul Cultural Român a reuşit să facă din neînsemnatul ponei un gigant şi să facă uitată la umbra lui adevărata mizerie: cazul Antohi & Co.
Cei care s-au ridicat cu furie împotriva stupidei idei că ar fi existat “securişti buni” şi “securişti răi” se forţează acum să uite că turnătorii au fost cîrjele infame ale securiştilor şi încearcă să impună ideea că ar exista turnători scuzabili, turnători reciclabili, turnători exportabili pe temeiul unei false excelenţe academice. Ce ar fi trebuit să tulbure presa nu e răsuflatul ponei roz, ci contorsiunile prin care conducerea Institutului Cultural Român s-a străduit să justifice cazul Antohi & Co şi care, în fond, n-au făcut decît să divulge lamentabil găunoşenia a 19 ani de agitaţie civic-moralizatoare. Privite restrospectiv, lecţiile de salubritate publică pe care le-au dat demnitarii-cronicari de la Institutul Cultural Român nu mai au nici un sens. Sau, poate, doar unul singur: acela de a pregăti îndoielnice solidarităţi. “Noi care, atîţia ani şi cu atîta străşnicie, am condamnat ticăloşia unora, ne-am cîştigat dreptul să absolvim ticăloşia altora.”
Sîntem în 2008, totul e aşa cum a fost scris, nemernicii navighează pe creasta valului, iar moraliştii ne conduc pe drumul mocirlos al uitării. Atîta vreme cît vor continua să fie aplaudaţi, se va putea spune că ne merităm soarta.
Radu PORTOCALĂ

• Share
• Tweet
• Pin
• Email