Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

de Cristian Negrea

Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.

În fine, de la ce a pornit tot acest circ. Un acord cu Rusia, care prevede prelungirea staţionării flotei ruse din Marea Neagră în portul Sevastopol cu încă 25 ani, de la 28 mai 2017 (data la care expiră actualul contract) până în 2042. Deci, practic permanentizarea staţionării flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. O mică paranteză cred că este necesară aici, pentru înţelegerea problemei. Flota rusă din Marea Neagră, fostă sovietică, până la dezmembrarea URSS din 1991. Atunci, conform acordurilor, flota care poartă arsenal nuclear ar fi trebuit să revină Rusiei, dar care nu, statului îndreptăţit la aceasta în urma dezmembrării. Problema flotei ruse din Marea Neagră era una ciudată: este capabilă să poarte armament nuclear, dar la data dispariţiei URSS, în august 1991, nu avea armament nuclear la bord. De aici au apărut primele disensiuni ruso-ucrainene referitor la apartenenţa flotei, fiecare încercând să şi-o însuşească, speculând textul neclar al acordului. Mai mult, Rusia, în noile frontiere, nu avea la Marea Neagră un port cu facilităţile necesare găzduirii acestei flote.
O primă amânare şi totodată un prim semn al unei viitoare posibile înţelegeri a apărut tocmai în timpul conflictului moldo-transnistrean din 1992, atunci când ambele părţi au declarat că negocierile se amână, dar sunt dispuşi să ajungă la un acord. Bineînţeles, cu preţul zdrobirii rezistenţei moldovene şi al apariţiei acestui pseudostat mafiot cu capitala la Tiraspol. Deoarece, fără acordul şi concursul larg al autorităţilor ucrainene, ajutoarele ruseşti nu aveau cum să ajungă la Armata a XIV-a şi la separatiştii transnistreni. Coloane de aprovizionare şi „voluntari” din întreg cuprinsul Rusiei dau fuga în Transnistria, traversând Ucraina terestru şi aerian, pentru „ajutor frăţesc”. N-a fost de ajuns, au trebuit să intervină deschis tancurile Armatei a XIV-a, pentru a înfrânge rezistenţa unei ţări care nici măcar nu avea armată la ora aceea. Şi au făcut-o deschis, de exemplu cele 20 de tancuri ce au intrat în Tighina în iunie 1992 arborau drapelul Rusiei.
Odată problema moldoveană rezolvată, au continuat negocierile ruso-ucrainene pe tema flotei din Marea Neagră şi s-a ajuns la un acord. Ucraina ia mai puţin de 20% din flotă, Rusia restul, iar flota devenită rusă închiriază portul Sevastopol şi facilităţile sale pentru nevoile flotei. Astfel, Sevastopolul devine baza flotei ruse din Marea Neagră. Acordul, prevăzut să expire în 2017, este în pericol în timpul preşedinţiei lui Victor Iuşcenko, atunci Rusia anunţând că va moderniza portul Novorossissk, pe teritoriul rus, ce va urma să devină noua bază a flotei ruse. Dar, de multă vreme, nu se mai spune nimic de Novorossissk. Nici nu ştiu dacă s-a demarat vreo lucrare de modernizare a portului, pentru a-l face capabil să găzduiască o asemenea capacitate navală.
Despre flota ucraineană, un exemplu. În anii 90 se anunţa faptul că noul crucişător de clasa Slava, botezat „Ucraina”, a cărui construcţie începuse încă din 1984 pe şantierul „61 comunarzi” din Nikolaev şi destinat iniţial flotei sovietice va fi păstrat de noua flotă ucraineană, ca şi navă amiral, probabil. Dar, ulterior, din lipsă de fonduri, Ucraina încearcă să vândă „Ucraina”, neterminată către Rusia. Rusia refuză, astfel se încearcă şi la ora actuală să se găsească un cumpărător, cum ar fi China sau India, care nu se lasă convinse. Statutul actual este navă „în conservare”, în traducere rugineşte pe undeva pe şantier.
În fine, prin acordul actual, Rusia îşi prelungeşte posesia asupra portului Sevastopol, asupra căruia Ucraina nu prea are vreun control, cum s-a dovedit şi în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, când retorica agresivă a preşedintelui Iuşcenko nu a împiedicat flota rusă să iasă din port, să scufunde o navă georgiană, să tragă câteva focuri, să debarce nişte infanterişti marini (gata de luptă în momentul declanşării războiului) în portul georgian Poti şi să revină la aceeaşi bază.
Ce câştigă Ucraina? Chiria anuală se măreşte de la 97,8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari, acre nu vor fi reţinuţi din datoria Ucrainei faţă de Rusia, ci vor fi plătiţi direct Ucrainei (de fapt, acelaşi lucru) din 2017.
Mai era ceva, o reducere de preţ cu 30% la gazele furnizate de Gazprom Ucrainei, de la 330$/1000 m.c. la 230$/1000 m.c. În primul rând, asta este dovada supremă, pentru unii dintre idealişti care afirmă contrariul în ton cu declaraţiile Moscovei, cum că Gazpromul este o firmă comercială cu propria politică, că nu este de fapt o armă la dispoziţia statului rus. Deoarece de fiecare dată când mărea tariful către o ţară ce încerca să iasă din influenţa Kremlinului, acesta trâmbiţa că era vorba doar de calcule economice şi comerciale, iar acum, pe faţă, îl scade în urma unui acord politic încheiat de statul rus. Deci nu există raţiuni economice sau comerciale.
În al doilea rând, acordul şi contractul de furnizare gaze nu au cum să prevadă acelaşi preţ până în 2042. Este un contract comercial, care trebuie să prevadă clauze. Aşa cum eu nu pot să închei un acord că timp de 32 de ani de acum înainte voi vinde apă minerală la un preţ de 0,5$/l, fiindcă nu ştiu ce se va întâmpla până atunci. Preţul la gaze poate exploda, în caz că rezervele scad mult, dolarul se poate prăbuşi, poate izbucni un război, o revoluţie, orice, mai ales în 32 de ani. Gândiţi-vă că acum 32 de ani jumătate din Europa era comunistă. Deci, contractul cuprinde clauze, ca orice contract, care leagă preţul de vânzare de alţi indicatori, cum ar fi preţul de producţie, costurile de exploatare, cursul valutar, etc. Iar acest preţ poate fi modificat de furnizor (Gazprom), în funcţie de anumite evoluţii. Iar aceste evoluţii pot fi interpretate doar de furnizor.
Deci, Ucraina a obţinut o reducere de 30% la gaze, reducere care poate dispărea la anul, când Rusia ar putea să crească toate preţurile. Sau peste doi ani. Sau când va veni un nou Iuşcenko la putere. Până la urmă, Ucraina a obţinut palpabil doar o creştere a chiriei cu 2,2 milioane dolari pe an. Atât.
Că Putin a propus încă 33 de acorduri comerciale, de la construcţii de avioane la energie atomică, cu participarea comună a băncilor şi firmelor din ambele ţări, este altă poveste, destinată doar înglobării directe a economiei ucrainene în cea rusă. Deoarece economia ucraineană este aproape de colaps, cu atât mai uşor să fie integrată de cea rusă, sub aparenţa unor joint-venture.
Acest acord nu este o surpriză pentru cei ce prevedeau subordonarea Ucrainei faţă de Rusia odată cu venirea la putere a preşedintelui pro-rus Ianukovici. Este o surpriză gradul de subordonare, precum şi rapiditatea cu care a fost făcută. Declaraţia comisarului ceh este relevantă, el exprimându-şi mirarea cum Ucraina a făcut un acord politic pentru unul comercial, adăugând că Uniunea Europeană şi-a pierdut răbdarea cu Ucraina. Într-adevăr, dar ar fi trebuit să şi-o piardă mai demult.
Dar de ce tace SUA? Acest lucru readuce în discuţie speculaţiile privitoare la o nouă Ialta, sub semnul „resetării” relaţiilor bilaterale ruso-americane, atât de trâmbiţate de administraţia Obama. Mai ales că preşedintele american se află sub tirurile acuzaţiilor cum că ar fi cedat prea multe Rusiei. Dar până la urmă, ce a cedat? Şi cât? Şi pe cine? Astfel de întrebări noi, românii, ni le-am pus de multe ori de-a lungul istoriei, fiind păţiţi.
Încă o treabă. Rusia spune că, după încheierea acordului de staţionare la Sevastopol, va investi masiv nu numai aici, ci şi în întreaga Crimee. Mie îmi cam dă de gândit. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP (Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Crimea a fost primită cadou de republica sovietică Ucraina de la Hruşciov în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (eveniment discutabil). Ucrainenii sunt minoritari în Crimeea, populată preponderent de ruşi şi tătari. Pe cei din urmă, oricât s-a străduit Stalin, nu i-a putut deporta şi ucide pe toţi (la fel ca şi în cazul moldovenilor). Pe de altă parte, stăpânirea Crimeeii îi face pe ruşi forţa dominantă în Marea Neagră, chiar dacă ar avea capacităţi navale reduse, deoarece prin poziţia sa, de peninsulă împinsă adânc spre centru, Crimeea domină Marea Neagră.
Alt aspect al circului din parlamentul ucrainean, nu lipsit de importanţă, îl constituie opoziţia. Nu numai a parlametarilor din partidele de opoziţie, ci şi a protestatarilor (peste 10000) strânşi în faţa clădirii, ostili acordului. Umbrelele deschise pentru a-l proteja pe preşedintele parlamentului de ploaia de ouă mai semnifică prăpastia tot mai adâncă ce separă cele două forţe centrifuge ce destabilizează Ucraina: proruşii şi prooccidentalii. În categoria proocidentali, în această conjunctură de fapt, i-am inclus şi pe naţionaliştii ucraineni, cei ce nu vor neapărat o Ucraină prooccidentală, dar nici una prorusă. Opoziţia este destul de variată, dar s-a unit împotriva acestui acord. Iar violenţa cu care s-a manifestat spune multe.
Acest stat nu are prea multe şanse să rămână întreg. Violenţa din parlament poate ajunge în stradă, iar pe fundalul crizei în care ţara se zbate, viitorul arată sumbru. Majoritatea analiştilor politici văd Ucraina divizată în circa 10 ani. Discută doar în câte părţi. O parte sigur va fi cea estică, a bazinelor miniere Donbas, puternic rusofonă, cu Crimeea sau separat. Aceasta va gravita inevitabil spre Rusia, putând fi integrată ca parte a Uniunii Rusia-Belarus, care va putea ajunge chiar până la absorbţie. La fel cum Kosovo va gravita spre Albania, odată ce trupele KFOR vor pleca. Vestul se va orienta spre Europa, dar graniţa va fi incertă. Nu se ştie dacă va mai rămâne o zonă centrală, naţionalist ucraineană. Încă un lucru de o gravitate extremă, cum se va face separarea. Va fi după model cehoslovac, paşnic şi în bună înţelegere, sau după modelul iugoslav, cu tot ce înseamnă acesta.
Pentru noi, românii, vor fi noi provocări ce ne vor sta în faţă. Bucovina de nord, cu românii trăitori acolo, vor fi atraşi în zona vestică, proeuropeană. Dar ce fel de statut în ce fel de stat vor avea teritoriile bucovinene, este foarte dificil de prevăzut. Zona vestică nu va fi una unitară, ci cu minoritari români, slovaci, polonezi, dar şi cu ucraineni naţionalişti. Mai mult, Rusia îşi va întări poziţia în Ucraina şi la Marea Neagră, în Crimeea, cum am văzut, iar asta va duce la noi dezvoltări şi provocări în geopolitica sensibilă a Mării Negre.
Oricum, bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean este doar începutul. Începutul unui proces care nu va putea fi controlat, care implică enorme necunoscute, dar pentru care va trebui să fim pregătiţi. Pregătiţi de orice.
Câteva posibile dezvoltări am să încerc să le analizez într-un articol ulterior.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

https://cristiannegrea.blogspot.com/

Lucrarea “Cand armele vorbesc” poate fi gasita la Carte la EDITURA MARIST

• Share
• Tweet
• Pin
• Email