Mitingul initiat duminica de bisericile istorice maghiare la Sfantu-Gheorghe a adunat in fata Prefecturii Covasna aproximativ 2.500 de maghiari din judetele Covasna si Harghita, care au cerut vehement autonomie.Potrivit organizatorilor, faptul ca 75% din populatia judetului este maghiara nu poate fi ignorat, iar acest raport trebuie respectat si la conducerea institutiilor deconcentrate, transmite corespondentul NewsIn.
Cu ocazia manifestarii, participantii la Marea Adunare din Sf.Gheorghe, cum au numit-o, au inregistrat la Prefectura (lor) si o petitie cu zece puncte in care solicita mai multe lucruri, printre care si autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc. Petitia este adresata Presedintiei Romaniei, Guvernului Romaniei si Parlamentului European, urmand a fi transmisa prin parlamentarii si europarlamentarii maghiari.
In primul punct al petitiei, manifestantii solicita ca presedintele Traian Basescu sa-si retraga declaratiile care au “indignat” “secuimea” – referitor la faptul ca nu va fi niciodata autonomie, informeaza Ziare.com.
Pe langa alte tampenii in lant si adevaruri rasturnate, vedem inca un aspect pentru care mitigistii extremisti maghiari sustinuti de UDMR si PCM sunt un pericol pentru siguranta nationala a Romaniei, dincolo de lozincile cu “autonomia” lui peste. Iata: ei cer “oprirea cresterii numerice a unitatilor militare” si trecerea imobilelor detinute de acestea in subordinea administratiei publice locale – adica distrugerea apararii Romaniei (a NATO) si intrarea pamantului in proprietatea ungurilor. Petitia este sustinuta de toate formatiunile politice maghiare prezente la eveniment – UDMR si PCM, precum si de reprezentantii “bisericilor istorice” maghiare. Mitingul de protest a fost colorat de pancarte pe care scria “Solutia este autonomia” sau “Directori maghiari in fruntea institutiilor”, de steaguri secuiesti, un imn religios si de imnul secuiesc.
Amenintari maghiare si persiflari la adresa Presedintiei Romaniei
La manifestarea de la Sfantu-Gheorghe au participat si cateva sute de harghiteni, in frunte cu presedintele CJ Harghita, Borboly Csaba, deputatul Korodi Attila, europarlamentarul Sogor Csaba, iar din Covasna au fost prezenti, printre altii, primarul din Sf.Gheorghe, Antal Arpad, presedintele CJ Covasna, Tamas Sandor si cei doi vicepresedinti, presedintele PCM Covasna, Kulcsar Terza Jozsef si liderii partidului. Europarlamentarul UDMR Sogor Csaba a declarat, ieri, la Sfântu Gheorghe, că maghiarii din România au militat pentru drepturile lor întotdeauna pe cale paşnică, a „Parlamentului şi a microfonului“, adăugând insa că există cazuri în care acest lucru nu este suficient.
Dupa declaratiile presedintelui Traian Basescu privind “autonomia” pe care ungurii o vor avea cand isi vor vedea ceafa, reactiile extremistilor nu au intarziat sa apara. Presedintele PCM Covasna, Kulcsar Terza Jozsef, a declarat ca partidul pe care il reprezinta nu va renunta la dezideratul privind autonomia teritoriala.”Domnul presedinte Basescu azi este un politician, maine poate nu, dar Tinutul Secuiesc a existat intotdeauna, este si va ramane”, a afirmat Kulcsar Terza.
Romania “nu poate fi considerata un stat national, deoarece adaposteste 1,5 milioane de maghiari si alte minoritati”, a afirmat si presedintele UDMR, Marko Bela. Liderul maghiar a adaugat ca modificarea Constitutiei vizeaza introducerea sintagmei de “stat national”, care nu poate fi adevarata in acest context.”Daca vrem sa modificam Constitutia, atunci sa nu spunem ca nu putem accepta niciodata o solutie pentru maghiari, ci sa spunem: candva va trebui sa modificam Constitutia si dupa aceea, vom impune si solutia respectiva. Ungurii planuiesc declararea “autonomiei” “Tinutului Secyiesc” pe 15 martie anul acesta.
Replica ultimilor romani
Presedintele Forumului Civic al Romanilor din Harghita si Covasna, av. Ioan Solomon, considera ca manifestarea de duminica de la Sf.Gheorghe nu are niciun fundament logic, ci este o fortare a sentimentelor si resentimentelor etnice.
“In momentul in care nu mai sunt la putere, trebuie sa accepte ca jocul politic este acesta: partidele la putere isi numesc, in mod pur politic, oamenii lor in locurile in care au dreptul legal sa ii numeasca, asta e tot. In momentul in care vor reveni la guvernare vreodata (UDMR, n.r.), se va pune problema sa numeasca la randul lor. A transforma acest lucru in registru etnic n-are niciun fundament logic, e o fortare a sentimentelor, a resentimentelor etnice, fara a avea nici macar o umbra de corectitudine si de legitimitate rationala in ceea ce se face”, a declarat Solomon, citat de NewsIn.
Presedintele Forumului spune ca trebuie respectata regula democratica politica, jocul democratic, cu atat mai mult cu cat si Europa este construita si functioneaza numai pe baza acestui joc democratic, nu pe criteriul etnic. Solomon a precizat ca Europa a avut experiente de conflicte etnice si nu se mai doreste a se merge pe aceasta linie care nu foloseste nimanui si in niciun caz principiilor europene de dezvoltare a UE. Daca se merge pe ideea proportiilor etnice, Solomon spune ca maghiarii vad problemele din turla bisericii din Sf.Gheorghe, iar romanii ar trebui sa le priveasca de pe crucea de pe Caraiman.
SRI tace si pare ca monitorizeaza mai abitir romanii decat ungurii…
A fost odata, cand a fost, ca, daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe cand povestile, ci suntem mai dincoace cu vro doua-trei zile, de pe cand se potcovea Purecele cu nouazeci si noua de oca de aur la Ateneu si tot i se parea ca mai poate, ca asa a vazut Arhitectul, ca la Noul Ierusalim de la Aiud. Cica era odata un om insurat, si omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui, care avea copil de tzatza, era cam proasta; dar si soacra-sa nu era tocmai hatra. Copilului, din prostie, ii pusese numele nemaiauzit si nemaivazut (decat la Cluj, ma!) de Foruletz Natafletz. Intru una din zile, omul nostru, care era doctor, iese de-acasa dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, Claudita, dupa ce-si scalda copilul, il infasa si-i dete tzatza, il puse in albie langa soba, caci era iarna; apoi il legana si-l dezmerda, pana ce-l adormi. Dupa ce-l adormi, statu ea putin pe ganduri s-apoi incepu a se boci cat ii lua gura: “Aulio! copilasul meu, copilasul meu!” Mama ei, de torcea mereu cuvinte la razboi dupa horn, cuprinsa de spaima, zvarli fusul din mana si furca din brau cat colo si, sarind fara sine, o intreba cu spaima: – Ce ai, draga mamei, ce-ti este?! – Mama, mama! Copilul meu are sa moara! – Cand si cum? – Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn, ala nou, cu cip? – Il vad. Si? – De s-a sui motanul, Danielutz, are sa-l tranteasca drept in capul copilului si sa mi-l omoare! – Vai de mine si de mine, ca bine zici, fata; se vede ca i s-au sfarsit mititelului Foruletz zilele! Si, cu ochii pironiti in drobul de sare de pe horn si cu manile inclestate, de parca le legase cineva, incepura a-l boci amandoua, ca niste smintite, de clocotea casa. Se rugau, de nu mai puteau, asa ca au trecut si la video-chat, sa se roage si la ayatollahul si papesa societatii civile sa le-ajute sa izbaveasca. In asteptarea papesei pipipidi si a calcaturii motanului – care deja avea cip in coada, ca-i pusese Primaru’, dupa operatie -, declansasera un adevarat razboi intru cuvinte goale: ba ca-i bun motanul, ca nu zgarie asa de rau, ca poate doar o sa linga drobul cipuit si n-o sa-l dea jos, ba ca poate vine comisariatul societatii civile si ne salveaza, ne da sare iodata si nu mai avem nevoie de drob cu cip… Pe cand se sluteau ele, cum va spun, numai iaca si tatal copilului, care era mai invatat, doctor fiind, intra pe usa, flamand si nacajit ca vai de el. – Ce este? Ce v-au gasit, nebunelor? Atunci ele, viindu-si putin in sine, incepura a-si sterge lacramile si a-i povesti cu mare jale despre intamplarea neintamplata. Omul, dupa ce le asculta, zise cu mirare: – Bre! multi prosti am vazut eu in viata mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma… duc in lumea toata! Si de-oiu gasi mai prosti decat voi, m-oiu mai intoarce acasa, iar de nu, ba. Asa zicand, ofta din greu, iesi din casa, fara sa-si ieie ziua buna, si pleca suparat si amarat ca vai de om! Si mergand el bezmetic, fara sa stie unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se intr-un loc, i se intampla iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om tinea putin un oboroc desert cu gura spre soare, apoi rapede-l insfaca si intra cu dansul intr-un bordeiu; pe urma iar iesea, il punea iar cu gura la soare, si tot asa facea… Drumetul nostru, nedumerit, zise: – Buna ziua, om bun! – Multamesc dumitale, prietene! – Cum iti zice tie? – Iaca, Virgilica fara frica… – Da’ ce faci aici? – Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare in bordeiu, ca sa am lumina, si nici ca-l pot… – Bre, ce truda! zise drumetul. N-ai vrun topor la indamana? – Ba am. – Ie-l de coada, sparge ici, si soarele va intra singur inlauntru. Indata facu asa, si lumina soarelui intra in bordeiu. – Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa imbatranesc carand Lumina de la Rasarit cu oborocul. “Inca un tont”, zise doctorul in sine si pleca. Si mergand el tot inainte, peste catva timp ajunse intr-un sat si, din intamplare, se opri la casa unui om. Omul de gazda, fiind si zidar si rotar, membru al ambelor Cluburi, isi lucrase un car, ecumenist, si-l injghebase, in casa, in toata intregimea lui si-l mai si umpluse. Ce mai, era frumos, avea si crestini avea si masoni, avea si destepti avea si prosti. Numai bun de pus inaintea boilor, cu sau fara cip. S-acum, voind sa-l scoata afara, tragea de protap cu toata puterea, dar carul nu iesea. Stiti pentru ce? Asa: usile era mai stramte decat carul. Asa era poarta. Dupa cum spusese si Mantuitorul. Dar degeaba, nu toti au urechi sa auda. Rotarul zidar voia acum sa taie usorii, spre a scoate carul. Noroc insa ca drumetul l-a invatat sa-l desfaca in toate partile lui, sa le scoata pe rand afara s-apoi iarasi sa-l injghebe la loc. Bucata cu bucata. – Foarte multamesc, om bun, zise gazda Bucuroaie; bine m-ai invatat! Ia uita-te dumneta! Era sa surp bunatate de Palat din Deal din pricina carului aista… Acum sa facem o sedinta c-acum ma suna Motanul Danielutz din Deal si ma prinde fara comunicatul de “auto-excludere” a lui Roncea si Platon! De aici, drumetul nostru, mai numarand un natarau, merse tot inainte, pana ce ajunse iara la o casa. Acolo, ce sa vada! Un om slut, cu-n tapoiu in mana, voia sa arunce niste nuci din tinda in pod. “Din ce in ce dau peste dobitoci”, zise drumetul in sine. – Cum iti zice, om stramb? – D-apoi mai stiu eu cum imi zice. Unii-mi zic Vasilica altii Adolfica… – Si ce te framanti asa, ca un tap transpirat? – Ia, vreu sa zvarl nucile-astea de la Sibiu in pod, aici la Bucuresti, si tapoiul ista, bata-l scarba sa-l bata, nu-i nici de-o treaba… – Ca degeaba te trudesti, nene! Poti sa-l blastami cat l-ei blastama, habar n-are tapoiul de scarba. Ai un oboroc? – Da’ cum sa n-am, ca ma doteaza bine saracii cu duhul?! – Pune nucile intr-insul, ie-l pe umar si suie-le frumusel in pod; tapoiul e pentru paie si fan, iar nu pentru nuci. Omul facu o data asa, de ochii drumetului, dar cum intoarse doctorul spatele, cum arunca iar nucile pe jos si incepu sa invarta tapoiul, injurand printre masele dar orgasmat in gand: “Daca m-ar vedea tovarasii de Plescoi cum imi bat joc de astia de 20 de ani…”. Drumetul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand si alt neghiob. Apoi, de aici merse mai departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea si alta nazbatie. Un om legase o vaca fara cip cu funia de gat si, suindu-se pe-o sura, unde avea aruncat oleaca de fan, tragea din rasputeri de funie, sa urce vaca pe sura. Vaca ragea cumplit, si el nu mai putea de ostenit… – Ma omule! zise drumetul, facandu-si cruce; dar ce vrei sa faci? – Ce sa fac, ma-ntrebi? Da’ nu vezi? E Sfarsitul Lumii! – Ba vad, numai nu pricep. – Ia, haramul ista e hamisit de foame si necunostinta si nu vra nici in ruptul capului sa vie dupa mine sus, pe iasta sura, sa manance fan… – Stai putin, crestine, ca spanzuri vaca! De ce nu duci fanul pe tapsan, iaca acolo, in piata, sa fie pentru toti, astia necipuiti inca!? – Da’ nu s-a irosi, ca si-o am stat in cap si-n lotus inainte… dar nu m-am dumirit?!… – Nu fi scump la tarate si ieftin la faina. Atunci omul asculta, si vaca si oile, si cainii si pisicile, si oamenii ajunsi in Arca lui Noe scapara cu viata. – Bine m-ai invatat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui toata avutia, nevoile si neamul! Asa, drumetul nostru, mirandu-se si de aceasta mare prostie, zise in sine: “Motanul din Deal tot s-ar fi putut intampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele in casa cu oborocul, sa arunci nucile in pod cu tapoiul si sa tragi vaca pe sura, la fan, n-am mai gandit!” Apoi drumetul se intoarse acasa si petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti, chiar asa prosti cum erau, mai cu duh decat pe cei ce vazuse in calatoria sa. Pana cand fugira de-acasa, care urland in van, pentr-un ban, pe la jurnalul national, care pe pustii, cautand cuvintele duse ca fulgii de perina, care cu sorcova, ca fata in casa, invartitoare de andrele. Si s-a trezit domnul doctor singur, in mana cu drobul de sare, iodata deja direct in mina, meditand la un singur gand: “Cu cip sau fara cip, aceasta-i intrebare!” “Mai bine ascultam de Batranul acela din Neamt si de baietii aia care stau de Veghe de vreo 25 de ani si nu m-alegeam cu atatea Dileme, noi si vechi. Acum intra cipu-n in noi ca rozatorii care-au facut din Ortodoxie un mare cascaval” isi spuse Doctorul, in vreme ce cauta niste curse de sobolani. In timpul asta, pe Deal se lasa inserarea. In asteptarea zilei deciziei, oameni mari si mici, pacatosi si ortodocsi, cu lumanari in maini, asteptau glasul Mielului. S-am incalecat pe-o sa, s-am spus povestea asa. S-am incalecat pe-o roata, s-am spus-o toata. S-am incalecat pe-o aluna, si v-am spus, oameni buni, o mare si trista gluma!
Fragment din lucrarea memorialistica “Strigat-am catre Tine, Doamne…”
Eliberarea
“…un plâns zguduitor se dezlănţui pe întinderi mari de suflet. Plânsul mi-a făcut bine. Mă simţeam atât de singură aruncată în celula aceasta fără să ştiu ce mai vor prigonitorii noştri de la mine. Pelerinajul meu m-a scos din decrepitudinea la care m-au osândit – a câta oară? – şi mi-a încălzit inima copleşită de spaimă cu un firicel de speranţă. Cât de adevărat este că poţi să-ţi pierzi minţile dacă te părăseşte speranţa! Cineva îmi vorbea din nou, în gând sau în inimă: “Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! în lucrarea ce se face în numele Lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu am acceptat Calvarul. Ca să faceţi din inima voastră altarul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate.” Am putut să mă rog îndelung şi m-am liniştit. Am înţeles mai mult ca oricând cât de neînsemnată este suferinţa mea pentru un dar atât de mare: să suferi “ad majorem Dei gloriam“. În după amiaza zilei de 14 iulie am auzit fluierele răsunând prin temniţă, am simţit clar că sunt pentru mine şi că, în sfârşit, voi afla ce mi s-a mai pregătit. Am intrat într-un birou unde mă aştepta o anchetatoare (pentru prima oară o femeie, pe parcursul celor 14 ani!). A fost o anchetă lungă, foarte minuţioasă, de genul celor numite “de verificare”. Persoana se arăta când incisivă, când amabilă, era versată în astfel de anchete. Mi-a strecurat pe parcurs câteva informaţii despre familie; nu ştia nimic despre tatăl meu, ştia despre mama că e pensionară pe undeva, prin Moldova (lucru ce mi s-a părut ciudat, eu o credeam în Transilvania), ştia despre fratele meu că e în Bucureşti, că e căsătorit cu Angela, care nu mă agreează şi că au un băieţel. Mi-a dat şi numele străzii unde locuiau. (S-a dovedit a fi o adresă veche). În final mi-a spus că, de fapt, venise cu avizul favorabil al “tov. colonel” pentru eliberarea mea. M-a întrebat ce mâncare voi cere mai întâi şi a fost uluită să afle că voi cere pâine. Imediat ce am terminat această obositoare anchetă am fost introdusă în biroul comandantului. Era îmbrăcat în uniformă şi avea biletul meu de eliberare în faţă. M-a pus să-l citesc şi am aflat că Tribunalul Militar Cluj m-a condamnat la 14 ani. Astfel, cei patru ani erau ascunşi într-o sentinţă care a fost, de fapt, de zece ani, dar îmi era indiferent cum erau botezaţi anii aceştia, adevărat era că i-am executat aşa cum scria acolo: “temniţă grea”. Comandantul mi-a spus că în noaptea aceea voi dormi încă în penitenciar, dar speră să nu am coşmaruri. Îmi înmânase actul cu câteva ore mai devreme ca să pot pleca dimineaţa înainte de a se deschide birourile. Era politicos, mă trata ca pe un om liber. Am trecut pe la casierie unde mi s-a eliberat strict costul unui bilet până la Bucureşti. Vecinul a fost îngrijorat că am lipsit atât de mult din celulă. A fost foarte emoţionat să afle că, în sfârşit, plecam în libertate după ce făcusem atâta amar de ani “pe degeaba” (mi s-a părut pitorească expresia şi am reţinut-o). Într-adevăr, la ora cinci dimineaţa, am fost scoasă din celulă, dusă dincolo de poartă unde am fost lăsată în stradă în totală nedumerire. Din fericire, în poartă era sergentul care mă cunoştea. “Eşti liberă”, mi-a spus; “Ştii să te duci la gară?” “- Nu cunosc deloc oraşul.”, i-am răspuns. Sergentul s-a gândit puţin şi apoi mi-a spus: “- E dimineaţă tare şi acum nu e nimeni care să mă controleze. Dacă renunţi să aştepţi pacheţelul cu hrană pentru drum, te conduc eu până la lina de tramvai, de acolo mergi pe lângă linia de tramvai până ai să vezi gara.” Şi sergentul a riscat să părăsească postul ca să-mi uşureze drumul spre gară! La linia de tramvai mi-a întins mâna milităreşte şi mi-a urat noroc, că voi avea nevoie de el. Ştia omul bine că aşa era! Nu era lume multă pe stradă, dar nu exista persoană care să nu se uite la mine ca la urs. Oare scria pe fruntea mea “ieşită din temniţă”? Nu realizam că eram, de fapt, o apariţie bizară. Aveam părul foarte alb şi faţa foarte tânără, fără nici un rid. Deşi eram în luna lui Cuptor, faţa mea era albă şi ea ca o coală de hârtie, nici urmă de bronz. Toată lumea avea în picioare sandale uşoare, eu aveam pantofii închişi, primiţi de la Stanca, cu cel puţin un număr mai mare decât purtam eu. Femeile aveau fuste uşoare, foarte largi, purtate pe jupoane, aşa era moda. Eu aveam, în plină vară, o fustă dreaptă, din stofă, tot de la Stanca. În plus, mai aveam în mână o sacoşă ciudată, confecţionată dintr-o bluză galbenă peste găurile căreia brodasem crenguţe de liliac. Cum să nu întoarcă privirile după mine? În drum spre gară cineva pierduse o splendidă caisă şi era cât pe ce să mă plec fulgerător să o ridic. N-am făcut-o, nu pentru că mi-a fost ruşine, ci pentru că n-aş fi putut să o împart la toate câte erau în celulă! M-am speriat şi, până la gară, mi-am repetat obsedant: Eşti liberă, eşti liberă, învaţă că eşti liberă! Învaţă să uiţi! Casiera de la gară şi-a dat imediat seama ce este cu mine şi m-a întrebat câtă închisoare am făcut. Când i-am spus numărul anilor a rămas un moment blocată şi apoi a exclamat: “- Tulai, Doamne, cum de-ai putut să-i găteşti?!” La Timişoara trenul trebuia schimbat. Aveam o întrerupere de câteva ceasuri. Am căutat o biserică şi am găsit acolo un preot în vârstă. Tocmai terminase liturghia. I-am spus că n-am nici un bănuţ dar că îl implor să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru eliberarea Aspaziei, pentru însănătoşirea Elenei şi pentru izbăvirea din temniţă a celor pe care Blândul Iisus îi cunoaşte după nume şi după iubire. Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură! Şi totuşi sorbeam cu nesaţ lumina imperială şi căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului şi, poate pentru că îmi simţeam sufletul inundat de o frântură din tinereţea mea întreruptă abrupt cu paisprezece ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate:
… “Puteri, ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! C-un zâmbet în luminile privirii, Cu milă şi blândeţe vă primim. Nu tremurăm la gândul nimicirii, Noi suntem mai puternici: NOI IUBIM.”
O icoana a Maicii Domnului a lacrimat ieri la Manastirea Petru Voda, un semn care confirma gravitatea aceste vremuri grele pentru crestini si Ortodoxia romana
Socot o datorie de conştiinţă să scriu aceste rânduri. Nu sunt vrednic să aduc mulţumire lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc „faţă către faţă” părinţi precum stareţul Dionisie de la Colciu sau părintele stareţ Iustin de la Petru Vodă. Acum patru ani în urmă, în toamna lui 2005, l-am cercetat pe cel din urmă la Mănăstirea Petru Vodă pentru a afla alinare şi răspuns la unele întrebări ce frământau familia mea. Atunci i-am relatat părintelui Iustin despre faptul că auzisem pe stareţul Dionisie de la Athos vorbind adesea despre „veacul al optulea”, cel de pe urmă, şi despre venirea lui Antihrist. Părintele Iustin a ascultat şi a grăit: „Aşa este. Cei care vorbesc despre vremurile de pe urmă la timpul viitor nu ştiu ce spun”. Intuind surprinderea noastră, a mai repetat o dată, parcă spre a confirma cele spuse şi pentru cei mai îndoielnici dintre noi. Ce frumos spun Părinţii: „Vorba sună, fapta tună”! Un părinte profesor cu fin simţ de observaţie spunea: „Vrei să ştii unde se află centrul duhovnicesc al unei regiuni? Mergi la autogară şi uită-te pe tăbliţele din parbrizul maşinilor. Vei vedea: Piatra-Neamţ – Măn. Sihăstria, Tg.-Neamţ – Măn. Sihăstria). În ultimii ani, la autogară poţi citi şi: Piatra Neamţ – Petru-Vodă (curse zilnice)”. Ştie lumea că la tânăra mănăstire Petru Vodă există un bătrân stareţ care îi ajută pe oamenii aflaţi în necazuri şi în supărări. Părintele Iustin îi ascultă. Îl primeşte pe fiecare cu durerea lui, cu suspinul lui, cu problema lui. În amorţeala zilei cenuşii ce ne împresura, pe 14 ianuarie anul acesta, a sunat cuvântul duhovnicului retras după o viaţă de surghiun în munţii Neamţului. Reacţia oamenilor simpli la cuget, cu sau fără şcoală, a venit firesc: „Slavă Domnului! Nu suntem părăsiţi în faţa tăvălugului. Părintele se roagă şi îi pasă de noi”. Reacţia celor complicaţi la minte, cu sau fără şcoală, a izbucnit nefiresc: şi-au pus mintea la contribuţie să vadă cum se poate interpreta mai favorabil pentru sine situaţia.
Do Romanians care about Switzerland? On Sunday, Switzerland will vote on whether to extend work rights to Romania and Bulgaria, and a vociferious debate rages on billboards, radios and in cafés throughout Switzerland as to whether the renewal and extension would be a good thing. But are Romanians actually planning on coming? In the second of her series from Romania, WRS’s Jackie Campo finds out. ByJackie Campo, World Radio Switzerland
Ce cred romanii despre Referendumul rasist din Elvetia
The incense hangs heavy inside this church, the head Orthodox church for Romania. It’s a warm haven against the cold rain, and at six o’clock on a week night, it’s full with people of all ages, kneeling on the heavy carpets, praying and chanting. Part of the church complex, only 10 yards from the church entrance, is a building that used to be a communist headquarters before the revolution. It’s this kind of paradox that makes up the culture of Romania. As Switzerland prepares for perhaps opening up its labour market to Romanians, it’s the culture, not the economics, that seems to weigh on the minds of Romanians most. Carol Capita is a professor at the University of Bucharest. He says it’s important to Romanians to feel a sense of belonging, that they’re not interested in moving some place that’s so different from what they know. Professor Capita knows many students who have relocated to Italy, Spain and France. CAPITA: They seem to have difficulties in integrating in the daily life, because we have certain cultural codes. And in Western Europe, although they are in a setting with other young people, they tend to have a lag in integrating – in understanding the cultural codes of other countries. But a sampling of University students finds that they think that they do have a connection with Western Europe, at least some of the countries. STUDENT: You know, Spain, Italy, the Latin countries. Because we’re Latin and we consider speaking a language that’s more common to us is an easier way for us to adapt. And many young Romanians speak French. So have they thought about moving to Switzerland after they graduate? STUDENT: I don’t think so because I have projects here in Romania and I want to fulfil my projects in Romania. But it will be nice to visit Switzerland as a tourist. STUDENT: I actually have the same opinion he does because I really want to fulfil my dreams here. There are one or two outliers who do react positively. STUDENT: All I know is that Switzerland has a lot of opportunities for young people and great universities. Romanians, however, don’t appear to be taking advantage of those opportunities. The Swiss Ambassador to Romania, Livio Hurzeler, says the numbers tell the story. HURZELER: For instance, last year Romanians were entitled to approximately a thousand work permits. They used 76. They used 76 out of a thousand. So just to say that these people in Switzerland who think that they will be invaded, I’m sorry to tell you but it is rubbish. It is just rubbish.” Professor Capita tends to agree. He says the reality is different from the dream of moving to a clean, orderly, and rich country. CAPITA: If we have our opportunities to just go there, check things out, participate in conferences, we wouldn’t be that interested in just flooding in. We love what Germans call gemütlichkeit, a comfortable way of life. Going in a foreign country means a lot of stress. It might be rewarding financially, but in terms of private life it might not be that good. And we tend to take private life and a good family life very seriously. Hanging on to a national identity, a common culture, is a recurring theme as Europe becomes more and more integrated. Newspaper editor Victor Roncea sees Switzerland as no exception. He wonders if the Swiss People’s Party campaign against the free movement labour accord isn’t tapping into a Swiss desire to slow things down. RONCEA: I think maybe it’s the message that Swiss people want to send out of Europe that we need some way to protect our culture that’s defined by hundreds and hundreds of years and we see it changing maybe too fast.
Tragedie in handbalul romanesc! Marian Cozma, jucator in Ungaria la Vezsprem, a fost injungiat mortal intr-o discoteca, sambata noapte, dupa un scandal cu un grup de tigani. In varsta de 26 de ani, Cozma se afla intr-un restaurant unde sarbatorea nasterea copilului unui coleg. Dupa o altercatie cu un grup de tigani, Cozma a fost injunghiat in inima si a decedat dupa aproximativ doua ore. Colegii sai, Ivan Pesici si Zarko Sesum, au fost si ei atacati cu cutite si sunt internati in stare foarte grava in spital.
Presedintele lui Vezsprem a mentionat ca Marian Cozma a fost atacat de un grup format din 30 de tigani. “Jucatorii s-au comportat in mod normal, pe ringul de dans, in momentul in care un grup de aproximativ 30 de persoane au atacat-o prietena lui Cozma. Incidentul a continuat in strada si apoi Cozma a fost injunghiat in inima, iar Pesic in rinichi!”, a spus acesta. Informatia a fost confirmata de bunul sau prieten Rares Jurca. “Am fost si eu informat de acest lucru, nu pot sa cred”, au fost singurele cuvinte ale lui Jurca. Tatal lui Marian Cozma, Petre, a fost devastat de vestea ca fiul sau a fost injunghiat mortal.”Sambata seara n-a murit Marian, ci am murit eu”. Ziare.com ZIUA: Ultimul meci
Interviul acordat de Prea Fericitul Părinte TEOCTIST cotidianului Ziua* Marţi, 7 februarie 2006
In Memoriam
Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aniversează astăzi împlinirea vârstei de 91 de ani. Cu acest prilej, Prea Fericirea Sa va oficia, în cursul dimineţii, Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, înconjurat de membrii Sfântului Sinod. Sfânta Liturghie va fi urmată de un moment aniversar la Palatul Patriarhiei, eveniment la care şi-au anunţat participarea personalităţi ale vieţii publice româneşti, reprezentanţi ai altor culte şi ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti. Seara, Patriarhul Teoctist va lua cina împreuna cu persoanele în vârstă de la Centrul de Asistenţă şi îngrijire nr. 1 – Sfântul Vasile cel Mare. Patriarhul Teoctist s-a născut în satul Tocileni, judeţul Botoşani, la botez primind numele Teodor. A intrat în monahism la vârsta de 14 ani, ca frate la schitul Sihăstria Voronei, după care a fost admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, fiind înscăunat Patriarh la 16 noiembrie 1986. Este membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti şi al altor universităţi din ţară, precum şi al Universităţii Catolice din Lublin, Polonia. În exclusivitate pentru ZIUA, Patriarhul Teoctist ne-a acordat următorul interviu.
V. Roncea: Prea Fericirea Voastră, în urmă cu peste 76 de ani aţi luat calea monahală. Ce amintiri aveţi de atunci şi cum vedeţi toată această perioadă pe care aţi parcurs-o?
P.F. Teoctist: Un noian de amintiri… Le păstrez încă foarte vii din acele timpuri şi simt permanent în viaţa mea, de atunci şi până în aceste clipe, călăuzirea sfântă a lui Dumnezeu, care, în ciuda atâtor şi atâtor întâmplări, m-a ajutat să slujesc Biserica noastră până la această demnitate şi până la această vârstă. De aceea, îi mulţumesc neîncetat Bunului Dumnezeu şi îi pomenesc veşnic în rugăciunile mele pe părinţii mei, Dumitru şi Marghioala.
V. Roncea: Ei v-au călăuzit pe acest drum?
P.F. Teoctist: M-ar fi călăuzit ei daca ştiau de la început unde voi ajunge. Dar n-a fost uşor pentru că am plecat fără consimţământul lor la Schitul Sihăstria Voronei, de lângă Botoşani. După ce am terminat şcoala primară în satul meu natal, am plecat la acel schit fără ştirea lor. Am încercat să obţin binecuvântarea părinţilor şi văzând că nu o pot obţine, atunci am plecat, în Duminica Tomii a anului 1928. Apoi, în ciuda insistenţelor acestora de a mă întoarce acasă, am ales să urmez această cale. Mai târziu, fiind elev seminarist, părinţii mei încercau să afle ce voi deveni în viaţă, sperând că voi ieşi cel puţin preot în satul nostru. Eu le spuneam că aceasta este o taină şi, chiar la terminarea şcolii, nu ştii ce vei ajunge, dar, un lucru ştiam cu siguranţă: să rămân la mănăstire. Reluând ideea, ei mă întrebau dacă o să ajung asemenea părintelui Gherasim, din mănăstirea Vorona, un bătrân monah şi preot slujitor. Părintele Gherasim, deşi fusese căsătorit, avea vocaţie pentru mănăstire. Eu încercam stăruitor să le explic părinţilor că nu sunt sigur dacă voi ajunge asemenea părintelui Gherasim, pentru că în mănăstire, la fel ca şi în armată, sunt mai multe etape de parcurs. Dar, din păcate, mama mea a murit. Doar tatăl meu s-a bucurat să mă vadă diacon când a trăit o mare bucurie; dar tot nu era mulţumit, pentru că vroia nespus de mult să mă vadă odată preot. Îmi dau seama şi astăzi de cât ajutor mi-a dat Dumnezeu ca să rămân la mănăstire şi să nu mă las atras de unele încercări inerente în care au căzut alţi colegi. Părinţii încercau să mă convingă să urmez liceul de la Botoşani sau să îmbrăţişez uniforma militară. În familie, unul dintre fraţii mei mai mari era copil de trupă şi ei ştiau că eram încântat de uniforma militară. Când acesta venea acasă, mă îmbrăcam cu hainele lui, fără să mă vadă. Părinţii şi-au dat seama că îmi plăcea uniforma militară. Iată, atât de frumoase şi atât de diferite amintiri din copilărie…
V. Roncea: Ce vă ţinea atât de legat de mănăstire? Dragostea de Dumnezeu?
P.F. Teoctist: Desigur! În primul rând, cât am putut să îmi dau seama la vârsta de aproape 14 ani, simţeam în felul meu frumuseţea vieţii bisericeşti. Mergând la biserica din sat cu mama mea am prins drag de cele sfinte şi văzându-i, apoi, pe monahii care se rugau la mănăstire, am îndrăgit viaţa monahală. Monahii erau cu armata făcută, iar eu eram o excepţie în mănăstire. Nu erau primiţi cei care nu aveau armata făcută. Sigur, am rămas în mănăstire până în momentul intrării mele efective în monahism şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat. Am simţit că în drumul acesta atât de lung şi de sinuos, am fost ocrotit şi sprijinit de Dumnezeu, prin diferiţi oameni care au apărut la vremuri şi locuri de răscruce. Ca şi cum aveam de trecut punţi sau diferite piedici şi le învingeam cu sprijinul acestora Dumnezeu mi-a ajutat, pentru că, la seminar, am avut colegi mulţi care, în cele din urmă, unii s-au căsătorit şi şi-au întemeiat familii…
V. Roncea: Aţi putea să ne evocaţi cele mai mari bucurii din această perioadă? Şi cele mai mari tristeţi, dacă au fost…
P.F. Teoctist: Sigur, fără bucurii şi fără tristeţi viaţa nu ar avea un conţinut. Viaţa noastră are şi bune şi rele, iar fără acestea nu putem aprecia valoarea ei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Tristeţi au fost multe. De fapt, e şi normal ca pe un asemenea drum şi la o vârstă ca aceea să nu se îndeplinească tot ce ai fi dorit. De multe ori nu tot ce doreşti să faci îţi este de folos! Este mai bine să laşi ca voia lui Dumnezeu să se împlinească cu răbdare şi cu înţelegere în viaţă. Au fost şi numeroase bucurii. De exemplu, pentru a urma seminarul monahal, ca minor, trebuia să am acordul părinţilor. Când m-am înscris la seminarul monahal teologic de la mănăstirea Cernica, conform regulamentului, nu puteam fi primit decât cu încuviinţarea părinţilor, pentru că urma să devin monah. Această binecuvântare a părinţilor am obţinut-o foarte greu. Eu mă aflam atunci la mănăstirea Neamţ. Satul meu era departe de mănăstire şi a trebuit să merg cu cineva, care l-a convins pe tatăl meu. I-a spus ca voi fi elev la seminarul pe care l-a înfiinţat patriarhul Miron Cristea special pentru monahi. Iată o bucurie mare pe care o trăiesc şi acum!
V. Roncea: Ştiu că şi Eminescu a stat o perioadă la Neamţ, înfundat în imensa bibliotecă a mănăstirii.
P.F. Teoctist: Sigur că da. Am fost, dacă pot spune aşa, pe urmele lui, ascultând multe marturii despre el. Am învăţat multe acolo, şi despre perioada petrecută de Eminescu în acea mănăstire.[1] Mi-a plăcut să învăţ şi mi-am dat silinţa la seminar să îmi fac datoria, în condiţiile foarte modeste în care învăţam atunci, în comparaţie cu seminariile din ziua de astăzi.
Salvat de la moarte de clopot
V. Roncea: Biserica continua să îşi desfăşoare activitatea, deşi cu greutăţi, în vremea regimului comunist. Cred că fără rugile continue ale preoţilor şi monahilor, duhul întunecat al ateismului comunist ar fi apăsat şi mai rău naţiunea. Astăzi, la 16 ani după căderea comunismului, mi se pare paradoxal că ateismul sau chiar anticreştinismul se manifestă acut în viaţa cotidiană, poate chiar cu o presiune mai mare decât pe vremurile comuniste. Cum explicaţi acest lucru?
P.F. Teoctist: O să vă explic încercând să vă relatez experienţa mea de viaţă. Pentru mine, când îl ai pe Dumnezeu aproape şi învăţătura Lui, dobândeşti o forţă interioară; reuşeşti mai uşor să depăşeşti momentele dificile. Până în anul 1940, când am terminat Seminarul, am trăit anii grei de război, apoi ocuparea Basarabiei. Fraţii mei au fost pe front, în război, au căzut prizonieri. Am văzut atunci lacrimile părinţilor mei tânguindu-se pentru pierderea Basarabiei şi pentru restriştea ţării, lacrimile monahilor din mănăstiri, dar, în acelaşi timp, şi rugăciunile lor către Dumnezeu, cu nădejdea că ne va ajuta să biruim. Vremurile s-au scurs. Între 1940-1945, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie şi, imediat, am început să îndeplinesc responsabilităţi în cadrul Bisericii. Mai întâi, ca diacon, slujind în fiecare zi; şi rugăciunile, dar şi greutăţile, îmi dădeau nădejde şi curaj. Nu trăiam vremurile grele ale bombardamentelor neîncetate, deşi, ca student, am văzut cum a fost bombardată Universitatea şi am scăpat ca prin urechile acului de un bombardament când mă aflam la Librăria Cartea Românească din apropierea Universităţii. Când s-a dat alarma pentru bombardament, în ziua de 4 aprilie 1944, ştiam că la subsolul librăriei era un loc în care trebuia să ne adăpostim. Era arhiplin, iar oamenii îmi spuneau: “Vino părinţele, vino să ne rugăm să ne apere Dumnezeu!”. Pentru că veneau şi cu copii şi nu mai era loc suficient, am ieşit din adăpost. De la Universitate, de la statuia lui Mihai Viteazu şi monumentul lui I. C. Brătianu, am mers, în timpul prealarmei bombardamentului, pe lângă bisericile Colţea şi Sfântul Gheorghe Nou, până la Patriarhie. Clopotul cel mare al Patriarhiei era afară, jos, la un pas de biserică. M-am adăpostit sub el. Aşa am scăpat! Antiaeriana română şi-a început activitatea şi, deodată, am văzut cum cădeau cărţile din corpul de cădire bombardată a Universităţii. Pentru mine au fost minuni dumnezeieşti! Au căzut trei bombe, inclusiv aici, pe Dealul Patriarhiei, chiar sub ochii mei. Din fericire, nici una nu a atins nici catedrala, nici reşedinţa patriarhală. A fost o minune la care am fost martor! Şi, aşa cum vă spuneam de la început, aceste momente dificile m-au întărit. Vremurile grele de război au continuat şi după anul 1944, când ne-au ocupat ruşii.
V. Roncea: Cum aţi trăit acele momente, cu invadatorii pe străzi?
P.F. Teoctist: Se arătau a fi şi mai grele. Bombardamentele au continuat şi după 23 august 1944. Apoi, frica ocupării ţării, aşteptările, tensiunea care marca constituirea noilor guverne, nesiguranţa generală ce a urmat abdicării şi izgonirii regelui… Însă, fiecare moment dificil din acele vremuri aducea şi o nouă nădejde de viaţă, tot prin rugăciunile generale: cler şi credincioşi. În 1946 englezii şi americanii s-au înţeles cu ruşii. Îmi aduc aminte că părea a fi un jubileu recunoaşterea guvernului comunist Groza. Ca diacon, asistam aici, la Patriarhie, la instalarea fiecărui guvern, începând cu cel condus de generalul Sănătescu. Urmărind toate acele frământări din perspectiva slujitorului Bisericii, care nu se afla în vâltoarea politică a evenimentelor, aşa cum se aflau mulţi dintre semenii noştri, speram că, având un guvern, situaţia din ţară se va îndrepta. Nădăjduiam. Dar, la scurt timp, se forma un alt guvern, apoi altul… Şi tot aşa, într-o perioadă marcată de instabilitate, ruşii au reuşit să impună la conducerea ţării propriul guvern, pregătind instaurarea regimului comunist. În acest timp îmi îndeplineam îndatoririle bisericeşti şi îmi desăvârşeam studiile teologice. Transferându-mă la Mitropolia din Iaşi, am slujit la catedrala mitropolitană, în 1945, apoi, din 1950, la Patriarhia din Bucureşti. Aşadar, în timpul îndeplinirii acestor responsabilităţi am trăit toate ororile regimului comunist.[2]
V. Roncea: Mulţi monahi s-au ascuns în munţi. Părintele Cleopa a stat ascuns ani în şir, rugându-se pentru ţară dintr-o gaură de doi metri făcută sub pământ, după cum ne povestea cu seninătate. Aveaţi cum să ţineţi legături cu părinţii care se izolaseră?
P.F. Teoctist: Nu. Auzeam însă multe despre ei dar nu era posibil să se intre în legătură cu ei. De unii auzeai din când în când, iar alţii se izolau complet. Cu timpul, atunci când s-a reorganizat Biserica, după alegerea din 1948 a Patriarhului Justinian, a început confruntarea deschisă dintre comunişti şi Biserică, pentru că Patriarhul lupta din răsputeri pentru apărarea Bisericii şi a valorilor ei. Această continuă preocupare a Părintelui Patriarh Justinian şi a Sfântului Sinod dădea nădejde că, totuşi, la un moment dat, vom ieşi la liman. Trebuia să sfinţim biserici, să hirotonim preoţi, să înfiinţăm seminarii şi facultăţi de teologie, cu alte cuvinte, o activitate pastoral-misionară cerută de credincioşi. În anul 1950 am fost numit rector al Institutului Teologic din Bucureşti, care avea profesori de renume, în frunte cu părintele Dumitru Stăniloaie. Zilnic, de dimineaţa până seara, suportam intervenţiile şi supravegherea Securităţii. Numai prin credinţă ne opuneam. Cei care am străbătut perioada aceea am fost într-o confruntare permanentă. Mereu trebuia să fii atent ce şi cu cine vorbeşti, la ce trebuie să faci şi cu inima şi cu gândul şi cu fapta, pentru Biserică.
V. Roncea: Dar, cred eu, era o confruntare care vă întărea într-un fel. După 1989 ofensiva anti-Biserică s-a diversificat îmbrăcând diverse forme, inclusiv culturale. Relataţi-ne cum aţi trăit sfârşitul dictaturii, perioada dărâmării de biserici.
P.F. Teoctist: Aşa este, Domnule Victor Roncea. Numai Dumnezeu ne-a ajutat. După deceniile slujirii Bisericii, am fost ales Patriarh în toamna anului 1986, în noiembrie. Din motive care vizau sistematizarea oraşului, fuseseră demolate şi câteva biserici. Astfel, în anul 1987, Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceauşescu la mine, cu propunerea de mutare şi deci de demolare a complexului Patriarhiei. Aceasta a fost cea mai grea încercare pentru mine.[3]
Nu existau negocieri cu comuniştii
V. Roncea: Cum se discuta cu comuniştii, în momentul în care ei spuneau “vrem sa dărâmăm o biserică”?
P.F. Teoctist: Nu exista nici o negociere. Cât am fost mitropolit la Iaşi, din fericire, nu am avut nici un caz, aşa cum s-a întâmplat cu înaintaşul meu aici, la Bucureşti. Reprezentanţii Bisericii încercau să intervină, dar nu se punea problema unor negocieri propriu-zise. Acele locaşuri de cult, care împiedicau sistematizarea, fie erau mutate, fie erau dărâmate. Când am venit la Bucureşti, multe dintre ele erau deja dărâmate.
V. Roncea: Dar cum ar fi fost să nu avem nici măcar această Catedrală Patriarhală?! Povestiţi-ne cum aţi reuşit să o salvaţi. Şi cum a fost cu Sfânta Vineri?!
P.F. Teoctist: Când s-a vacantat scaunul patriarhal în 1986, aveam obligaţia, în calitate de Mitropolit al Moldovei, să vin la Bucureşti pentru a asigura interimatul. Atunci le-am spus ierarhilor, inclusiv ministrului Cultelor, că eu îmi îndeplinesc această îndatorire a mea de locţiitor, dar nu doresc să vin la Bucureşti, ci, dimpotrivă, vreau să rămân la Iaşi. Aveam pe atunci 75 de ani. În cele din urmă, Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales Patriarh. De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru biserica Sfânta Vineri, aşa cum a menţionat acesta într-o carte publicată recent [4], precum şi părintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan şi că personal crede că biserica Sfânta Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare. Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost, totuşi, dărâmată. Am reuşit, însă, să salvez – slavă Domnului! – biserica Bucur Ciobanul. Şi despre aceasta scrie Constantin Olteanu.[5] Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfinţirii capelei din Viena construită de românii de acolo – cu sprijinul autorităţilor locale – în amintirea eliberării Vienei de sub dominaţia otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, aşa cum de altfel, se încerca şi cu Patriarhia. Ion Dincă a povestit, din închisoare, acest episod.[6]
V. Roncea: Cum aţi făcut?
P.F. Teoctist: Nici eu nu ştiu. N-aş mai putea repeta cele patru ore de discuţii cu trimisul direct al cuplului prezidenţial [7], discuţii însoţite de ameninţări. Dar, am rămas la refuzul meu pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimţământ, iar eu spuneam că „este imposibil”, pentru că „indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioşilor că am consimţit”. Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu refuzul.
V. Roncea: Ei, Ceauşeştii?
P.F. Teoctist: Da. Şi i-am sugerat să le propună să viziteze ei Reşedinţa Patriarhiei. A luat telefonul şi a încercat să îmi dea impresia că vorbeşte cu cineva la telefon. Apoi, l-am invitat din nou să vină el, cel puţin, şi să vadă ce reprezintă această reşedinţă, care nu poate fi mutată din acest loc. De aceea, după Revoluţie, inclusiv acest spaţiu în care ne aflăm, ca şi celelalte, l-am consolidat şi l-am restaurat, ca mulţumire lui Dumnezeu, în amintirea acelor momente şi ca un gest de recunoştinţă faţă de înaintaşii mei. Cel ce îmi va urma va găsi reşedinţa amenajată corespunzător. De altfel, aici îşi au reşedinţa şi membrii Sfântului Sinod.
V. Roncea: Totuşi, aţi fost atacat de cei interesaţi în sădirea seminţelor răului, cu informaţii false, cu armele minciunii.
P.F. Teoctist: Da, au fost folosite şi asemenea arme, iar după Revoluţie unii au spus că aş fi fost omul vechiului regim. Eu, însă – martor îmi este Dumnezeu – mi-am făcut peste tot datoria, în toate responsabilităţile bisericeşti pe care le-am avut, începând cu anul 1945, alături de Patriarhul Justinian şi de ceilalţi ierarhi, care s-au confruntat cu măsurile de prigoană comunistă contra Bisericii şi a slujitorilor ei. Nu se putea altfel.
V. Roncea: Astăzi se lucrează altfel pentru a se zdruncina unitatea Bisericii. Biserica este atacata, în alte moduri. Suntem martori, victime sau combatanţi intr-un război cultural care ţinteşte inclusiv fiinţa naţiunii. Ce trebuie să facă tinerii de astăzi pentru a nu fi victime ale acestei agresiuni concertate?
P.F. Teoctist: Aţi ridicat o problemă foarte importantă pentru fiecare dintre noi. Este dificil să găsim soluţii pentru această situaţie atât de bine organizată. Cred că nu este doar o problemă a tineretului de astăzi. Este vorba de un angrenaj cultural, tehnic, psihologic, chiar de cu totul altă natură. Ca să se poată porni la o autentică educaţie a tineretului, trebuie să începem cu credinţa în Dumnezeu. De altfel, încă din anul 1990, atunci când Seminariile Teologice au fost integrate în învăţământul public, iar Facultăţile de Teologie în Universităţile de Stat, am sperat că se vor crea condiţii pentru o autentică educaţie moral-religioasă a tineretului nostru. Evident că sunt şi curente potrivnice Bisericii, izvorâte dintr-o libertate greşit înţeleasă. Cu toate acestea, există şi un mare câştig, pentru că avem educaţie religioasă de la grădiniţă şi până la liceu. Este o mare realizare să vezi interes faţă de persoana Mântuitorului nostru Hristos, faţă de Biserica Lui, de tot ceea ce înseamnă credinţa în Dumnezeu. Trebuie să manifestăm îngrijorare faţă de fenomenul secularizării. În acest caz, atât părinţii, cât şi tinerii, împreună cu Biserica, au obligaţia de a completa formarea personalităţii tinerilor nu numai cu valorile ştiinţei, tehnicii şi artelor, ci şi cu valorile creştine.
Sunt semne că noi trebuie să fim cu mare luare aminte
V. Roncea: Aceasta îmi aduce aminte că s-a refuzat introducerea în preambulul Constituţiei europene privind fundamentul creştin al civilizaţiei europene.
P.F. Teoctist: Sigur. Regretatul Papa Ioan Paul al II-lea a insistat mult pentru introducerea acestei menţiuni în preambulul Constituţiei europene. De altfel, toate Bisericile creştine europene, inclusiv cele din România, au făcut intervenţii în acest scop, dar care, însă, au rămas fără ecou.
V. Roncea: Recent, la Consiliul Europei, tot în Franţa, la Strasbourg, Adunarea Parlamentară nu a reuşit să adopte o rezoluţie de condamnare a comunismului. Deşi suntem la 16 ani de la căderea Zidului Berlinului.
P.F. Teoctist: Sunt semne care ne întăresc convingerea că trebuie să fim cu mare luare aminte. Ca membri ai Bisericii, această luare aminte nu trebuie exercitată în sens politic, prin fel de fel de manifestări inutile, ci în sens creştin, ca fii ai Bisericii, fideli învăţăturii Evangheliei. Este important pentru noi, românii, să conştientizăm faptul că intrăm în Uniunea Europeană cu un întreg tezaur de valori spirituale. Depinde de noi dacă vom reuşi să arătăm lumii întregi frumuseţea şi actualitatea acestor valori creştine, care, de altfel, alături de celelalte valori europene, dovedesc rădăcinile creştine ale continentului nostru.[8]
V. Roncea: Ca şi România.
P.F. Teoctist: Desigur, noi suntem creştini ca urmare a predicii Sf. Ap. Andrei, aşa cum întreg continentul nostru a devenit îndată creştin. Mărturie, în acest sens, sunt cultura şi civilizaţia europeană de inspiraţie creştină ilustrată de toate acele catedrale frumoase care se înalţă spre Ceruri peste tot în Europa, ca şi întreaga istorie a Bisericii Universale.
V. Roncea: Una dintre aceste fapte cu care am putea veni în Europa ar putea fi şi condamnarea comunismului. Ar fi necesar în România să condamnăm comunismul, să facem un proces al comunismului?
P.F. Teoctist: Biserica şi eu personal, credem că astfel de condamnări sunt vorbe goale dacă nu sunt însoţite de fapte. Cu alte cuvinte, fiecare om este liber să creadă, să aibă propria lui convingere socială, dar aceasta trebuie să se sprijine pe valorile veşnice. Dacă însemnele religioase nu sunt înţelese, dacă nu se doreşte menţinerea rădăcinilor creştine în Constituţia europeană, atunci la ce te poţi aştepta? Poate fi o aşteptare zadarnică.
V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, daca noi, românii din ţară, o ducem cum o ducem, cei din jurul graniţelor o duc şi mai rău, fiind supuşi, în continuare, unui proces de deznaţionalizare, fără ca statul lor mamă să poată face ceva. Nu ştiu de ce, dar aparatul actual nu prea se foloseşte nici măcar de instrumentele europene pentru a ne fi apăraţi conaţionalii. Cum am putea să îi ajutăm direct pe aceşti români?
P.F. Teoctist: Cele menţionate de dumneavoastră, Domnule Victor Roncea, reprezintă o preocupare constantă a Sfântului Sinod şi a noastră. S-a scris mult despre ceea ce a făcut şi face Biserica, atât pentru românii din jurul graniţelor ţării, cât şi pentru cei aflaţi mai departe, inclusiv peste Ocean. Ar fi multe de spus şi nu aş dori să se interpreteze ca laudă de sine a Bisericii.
V. Roncea: Eu ştiu că Biserica face. Dar ceilalţi?
P.F. Teoctist: Şi autorităţile de stat, la intervenţia noastră, au ajutat. Cred că, şi presa ar avea datoria să contribuie la acest efort. În plan bisericesc, au fost împliniri importante, ca de exemplu, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţarea Mitropoliilor noastre din Europa Centrală şi Meridională, înfiinţarea episcopiilor române de la Vârşeţ şi din Ungaria, cea din urmă cu reşedinţa la Gyula.
V. Roncea: După părerea mea, cea mai mare victorie diplomatica a României în aceşti 16 ani a fost readucerea Mitropoliei Basarabiei la Biserica Mamă.
P.F. Teoctist: Nu sunt meritele mele personale în această privinţă. Ne-au ajutat foarte mult împrejurările şi credincioşii din Basarabia care s-au implicat. Bineînţeles, totul cu ajutorul lui Dumnezeu. Am reuşit, iar, mai târziu, datorită justiţiei europene, Mitropolia Basarabiei a primit recunoaşterea guvernului moldovean.
V. Roncea: A fost o bătălie câştigată chiar cu imperiul rus….
P.F. Teoctist: Cu Patriarhia Moscovei suntem în dialog, dar noi nu putem accepta oferta lor ca, în Basarabia, să fie un centru spiritual românesc, dar nu bisericesc, la nivel de mitropolit, pentru că nu vor ierarh, ci doar un preot. Dar aceasta înseamnă o sfidare la adresa credincioşilor din Basarabia, care în marea lor majoritate vorbesc limba română. Bineînţeles că şi ruşii sunt ortodocşi, dar, aşa cum există Mitropolia Moldovei, condusă de mitropolitul Vladimir, dependentă de Patriarhia Moscovei, tot aşa, firesc, trebuie să existe Mitropolia Basarabiei, dacă vrem să găsim o soluţie frăţească de reciprocitate. Noi nu obligăm pe nimeni! Acei preoţi şi credincioşi din Basarabia, care doresc să se roage şi să facă slujbă în limba română, au cerut să aparţină de Mitropolia Basarabiei, dependentă canonic de Patriarhia Română. În felul acesta se respectă libertatea lor, dreptul credincioşilor de a alege. Din păcate, în Basarabia se exercită presiuni şi constrângeri asupra Mitropoliei Basarabiei, inclusiv asupra mitropolitului. Sfântul Sinod le-a îndeplinit cererile pentru că ruşii au venit peste noi şi au făcut Mitropolie fără să consulte Biserica Ortodoxă Română.
V. Roncea: Foarte multe. Chiar au fost atacate şi unele biserici ale Mitropoliei Basarabiei.
P.F. Teoctist: Da! Vrednicia Părintelui Mitropolit Petru constă mai ales şi în faptul de a fi răbdat şi de a fi rămas neclintit la locul lui. Este adevărat că se bucură şi de ajutorul Bisericii Mame, de ajutorul nostru.
V. Roncea: Cu ce alte probleme se confruntă Biserica în legătură cu românii din jurul graniţelor ţării?
P.F. Teoctist: În primul rând, cu aceste atitudini ostile şi, apoi, cu lipsurile de tot felul; românii, ca şi celelalte naţionalităţi, fiind foarte săraci, trebuie ajutaţi permanent. Mai sunt şi altele, inclusiv cele menţionate de dumneavoastră. Trebuie ca şi factorii responsabili de la Guvern să se implice şi să intervină pentru drepturile cuvenite românilor, după cum a subliniat preşedintele Traian Băsescu, zilele trecute la Kiev, aşa cum sunt tratate minorităţile în România, respectându-li-se toate drepturile, tot aşa să-i trateze şi vecinii noştri. Ce drepturi au ucrainenii la noi să aibă şi românii acolo. Aşa ar trebui. A zis bine preşedintele.
Preşedintele Băsescu e original
V. Roncea: Ce părere aveţi despre preşedintele Băsescu?
P.F. Teoctist: Avem un preşedinte bun. În ceea ce priveşte Biserica, domnia sa respectă autonomia şi libertatea bisericească şi, animat de gânduri bune, slujeşte ţara în felul în care dânsul, în mod original, o slujeşte. Asta e foarte bine.
V. Roncea: Preşedintele Băsescu, à propos de reunificarea naţiunii, considera că o soluţie minimală ar fi între graniţele Uniunii Europene, dar dădea de înţeles că exista şi o altă soluţie, maximală sau normală, unirea Basarabiei cu Ţara. Credeţi că este posibilă?
P.F. Teoctist: Nu cred că reunificarea naţiunii române este posibilă, în contextul actual. E greu de împlinit mai înainte de a se definitiva ceea ce se intenţionează în legătură cu viitorul Europei. În momentul în care „bolta” Europei se va limpezi, vom şti cu toţii ce anume funcţionează intr-un fel sau în alt fel.
V. Roncea: Daca bolta Europei se va limpezi, vom putea vedea aceasta Unire?
P.F. Teoctist: Nu ştim cum şi când se va limpezi, la ce stadiu se va ajunge.
V. Roncea: De ce credeţi că Rusia nu renunţă la Basarabia?
P.F. Teoctist: După cum se ştie, Rusia a căutat să aibă ieşire la Bosfor încă din vremea lui Petru cel Mare. Mai târziu, această idee a intrat în mintea bolşevicilor, a comuniştilor, devenind un lucru firesc pentru ei. Iată de ce nu ne mai putem întreba de unde vin aceste pretenţii de dominaţie.[9]
M-am întâlnit cu regretatul Papă şi înainte de `89
V. Roncea: Diplomaţia bisericeasca ştiu că lucrează bine. De exemplu, Prea Fericirea Voastră v-aţi întâlnit, în 1989, cu regretatul Papă Ioan Paul al II-lea. Puteţi să evocaţi acel moment, mai ales că întâlnirea a avut loc intr-un moment în care Zidul Berlinului nu căzuse încă.
P.F. Teoctist: M-am întâlnit mai înainte cu Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1984. Atunci am participat la o conferinţă în nordul Italiei, la Trento. De altfel, noi, Biserica Ortodoxă Română, am avut mereu prieteni la Vatican. Prin intermediul prietenilor noştri cardinali am participat atunci, în 1984, la o Audienţă generală a Papei Ioan Paul al II-lea, când ne-am şi împrietenit. În anul 1989, conducând o delegaţie bisericească într-o vizită oficială în India, ne-am bucurat din nou de ospitalitatea Vaticanului. I-am spus ministrului Cultelor de atunci că, în drum spre India, trebuie să facem o escală la Roma şi că este o îndatorire a mea ca, mergând acolo, să accept invitaţia Papei. Ar fi fost o mare greşeală dacă nu acceptam, în condiţiile în care eram oaspetele lor. Când am urcat în avion, la Bucureşti, delegatul Departamentului Cultelor m-a rugat să-i spun domnului ambasador de la Roma să telefoneze în ţară dacă în program va fi prevăzută o întâlnire cu Papa. Pe aeroportul din Roma am fost primit oficial de cardinalii Vaticanului, care mi-au înmânat programul vizitei. Am citit în program că a doua zi, la ora 11, era programată audienţa. Lângă mine era ambasadorul român de la Roma, căruia i-am arătat pe program unde să se uite. Ori n-a văzut, ori n-a citit, pentru că nu mi-a spus nimic. Ne-am despărţit. Noi am mers la Vatican şi am intrat în programul stabilit, până a doua zi, seara, când urma să plecăm spre India. La fiecare dejun ne întreţineam cu diferiţi cardinali. Venind noi din spatele Cortinei de Fier erau curioşi să afle ce se mai întâmplă cu noi, mai ales că ei ne vizitaseră şi ne cunoşteam. A doua zi, când ne pregăteam să mergem la întâlnirea cu Papa, a venit ambasadorul supărat să-mi spună că i s-a telefonat de la Bucureşti că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. Mă pregăteam de întâlnire şi, arătându-i darurile, i-am răspuns că merg la întâlnire, iar el nu are drept să mă oprească.
V. Roncea: Ce cadou i-aţi dus Papei?
P.F. Teoctist: I-am oferit Biblia lui Şerban Cantacuzino, editată la Patriarhie în ediţia jubiliară (1988), o icoană pe sticlă cu Maica Domnului, din Transilvania şi o maramă ardelenească. Din delegaţie făceau parte Prea Sfinţitul Justinian al Maramureşului, Prea Sfinţitul Epifanie al Buzăului, profesori şi consilieri de la Patriarhie. Când ne pregăteam de audienţă, unul dintre membri delegaţiei a venit să-mi spună că vine domnul ambasador şi că pare supărat. Eu le-am zis colaboratorilor să nu se îndepărteze şi, apoi, l-am întâmpinat pe domnul ambasador. Dânsul mi-a spus pe un ton poruncitor, că doreşte să discutăm între patru ochi. I-am răspuns că, fiind însoţit de o delegaţie oficială, nu putem să vorbim în secret. Atunci ne-a spus că este foarte supărat, pentru că a primit un telefon de la Bucureşti prin care a fost informat că nu trebuie să mă întâlnesc cu Papa. I-am răspuns că ne-am pregătit deja şi este imposibil să anulăm această întrevedere. El mi-a replicat că din acel moment trebuie să-mi asum orice responsabilitate. L-am asigurat că, oricum, nu mă lăsam în nădejdea domniei sale pentru că în străinătate eu fac politica bisericească. Mai mult decât atât, i-am mai spus că face o mare greşeală pentru că reprezentanţii Vaticanului, care aşteptau să ne conducă la Papă, ar putea observa această ingerinţă, mai ales că se spunea că noi, în România, suntem liberi, că ne bucurăm de libertate. I-am mai spus domnului ambasador că a făcut o greşeală dându-le pildă de ce fel de libertate ne bucurăm noi de fapt. A plecat supărat, fără să ne mai salute. Primirea la Papă a fost foarte caldă. Pentru el şi pentru cei din Vatican, întâlnirea a fost un semn de curaj, o mărturie de credinţă şi de apropiere bisericească. N-am stat numai zece minute, cât era prevăzut în protocol, ci o jumătate de oră. Am vorbit cu Papa între patru ochi, iar el m-a ascultat cu foarte multă atenţie despre misiunea preoţilor noştri, a călugărilor, despre mănăstirile noastre, despre presa noastră bisericească, despre relaţiile noastre bisericeşti, într-un cuvânt, despre misiunea Bisericii noastre. Am mai vorbit despre cultura noastră românească, despre Eminescu, despre Eliade, despre Moldova, mai ales după ce a aflat că sunt din părţile Botoşanilor. A acordat mare atenţie lucrării pastorale a preoţilor şi a mănăstirilor.
V. Roncea: Papa Ioan Paul al II-lea spunea despre România ca este “Grădina Maicii Domnului”…
P.F. Teoctist: Această metaforă a luat-o tot de la noi, din Răsărit şi ea se referă la Sfântul Munte Athos, despre care se spune că este “Grădina Maicii Domnului”. Este o metaforă cunoscută în Ortodoxie, iar Papa, foarte atent cu noi, românii, ne-a numit, nu fără temeiuri, cu aceiaşi metaforă. De altfel, sfinţii pe care noi îi proclamăm sunt grădinarii Maicii Domnului. Aşa cum se cunoaşte, anul trecut, Sfântul Sinod a înălţat în rândul sfinţilor pe mitropoliţii Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti şi Dosoftei al Moldovei, pe cuvioşii stareţi Gheorghe de la Cernica şi Mitropolitul Grigore de la Căldăruşani şi Cernica şi Onufrie de la Sihăstria Voronei, unde am intrat în mănăstire şi unde, adeseori, i-am purtat în mâini cinstitele sale moaşte în jurul bisericii, în procesiune. Noi, românii, avem mulţi sfinţi şi martiri. Aceasta înseamnă “Grădina Maicii Domnului”.
V. Roncea: Prea Fericite Părinte Patriarh, când începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului?
P.F. Teoctist: Din clipă în clipă; aştept cu emoţie vestea intrării terenului acordat în proprietatea Bisericii. După primirea acestuia, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să începem lucrările punând Sfânta Cruce pe locul unde va fi Sfânta Masă. Sunt convins că vom avea Catedrala pe Dealul Arsenalului şi, în legătură cu aceasta, am simţit, încă o dată, lucrarea lui Dumnezeu faţă de Biserica noastră. În aparentă, această îndelungată căutare a amplasamentului poate fi considerată şi ca o stângăcie a mea, pentru că nu am ştiut să mă orientez, aşa cum poate fi interpretată şi ca rea voinţă din partea altora. Dar eu văd în această lucrare un fapt specific Grădinii Maicii Domnului, pentru că pe locul numit Dealul Arsenalului, de aici, au fost demolate sau mutate şase biserici. Din fericire, mănăstirile Mihai Bravu şi Schitul Maicilor au fost salvate şi stau acum ascunse după blocuri, iar celelalte, în frunte cu biserica Albă Postăvari, au fost distruse. Aşadar, în altarul Catedralei Mântuirii Neamului, de pe Dealul Arsenalului, trebuie să vedem şi voinţa divină ca acolo să fie altarul răscumpărător şi veşnic aducător aminte al celor care au suferit, atât în timpul comunismului, dar şi în zilele noastre. Sunt sigur că, având sprijinul şi ajutorul credincioşilor, cred că Dumnezeu ne va ajuta să ridicăm Catedrala cât mai curând: o catedrală pentru România!
V. Roncea:Vă mulţumim şi La mulţi ani, Părinte Patriarh!
P.F. Teoctist: Vă mulţumesc, Domnule Victor Roncea, şi mă bucur că un slujitor al presei a formulat atâtea întrebări de mare valoare!
A consemnat Victor RONCEA
*În prezentul interviu, acolo unde s-a considerat necesar, au fost făcute completări cu citate, note explicative şi trimiteri la documente care să certifice afirmaţiile iniţiale.
[1] Aflasem că îi plăcea să se odihnească. După cercetarea bibliotecii, stătea ore întregi pe movila înconjurată de brazi din grădina spitalului în care se afla. Din spusele unor monahi, am auzit că fiind suferind a mers la un părinte duhovnic să se spovedească. Părintele îndeplinindu-i dorinţa a scris pe carte ziua când poetul s-a spovedit. În localul acesta funcţiona acum seminarul la care m-am înscris în ziua de 14 septembrie a anului 1930.
[2]Ca slujitor al Bisericii, trebuia să suport umilinţele celor fără credinţă, trăind zilnic frica temniţei. Pretutindeni domnea neliniştea şi îngrijorarea faţă de întâmplările tot mai dureroase ce se abăteau asupra Bisericii.
[3] În anul 1993, într-un interviu acordat, din închisoare, publicaţiei Europa, Ion Dincă preciza: „Eu am primit sarcina ingrată să discut cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi să-l conving să-şi dea asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, exprimându-şi totalul dezacord cu demolarea şi mutarea Patriarhiei, rugându-mă să-i comunic lui Nicolae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură pusă în aplicare va crea mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, al preoţilor din ţară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, precum şi în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de împotrivire a maselor de credincioşi, împotrivire care poate lua forme de violenţă. De asemenea, Patriarhul Teoctist şi-a exprimat dezacordul cu mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Dumitru de la biserica din Dealul Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe Ceauşescu de poziţia Patriarhului şi l-am rugat să renunţe la hotărârea de demolare. Am informat că poziţia Patriarhului este şi poziţia mea. El nu a aprobat poziţia Patriarhului, dar nu a mai cerut să începem demolarea.” (Interviu realizat de Angela Băcescu cu Ion Dincă, „Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, în săptămânalul Europa, supliment Est/Vest, anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pag. 8-9).
[4]Dr. Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor, Însemnările unui primar general, Editura Aldo, Bucureşti, 2004.
[5] Ibidem, p. 148-150.
[6]„Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său”, interviu realizat de Angela BĂCESCU cu Ion DINCĂ în săptămânalul Europa (suplimentul Est/Vest), anul IV, nr. 140, 24-30 august 1993, pp. 8-9.
[7] Este vorba de Ion DINCĂ.
[8]În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus următorul amendament, care a fost înaintat forurilor decizionale europene pentru includerea în preambulul viitoarei Constituţii, ca o completare a unui amendament anterior propus de Dl. Elmar Brok, membru în Parlamentul European: „Statele membre şi cetăţenii Uniunii Europene… (sunt) conştienţi de istoria lor şi de valorile universale indivizibile ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, precum şi moştenirii sale religioase, preponderent creştină”. (A se vedea Procesul Verbal privind hotărârile şedinţei Sf. Sinod din februarie 2003 şi Mesajul Bisericii Ortodoxe Române la Forumul Naţional „UE – 2007” (Bucureşti, 14 octombrie 2003)
[9] Eu mă menţin în atmosfera şi în limita Bisericii. Biserica Ortodoxă n-a avut niciodată pretenţia de a da lecţii de politică sau de norme, ci, dimpotrivă, ea a cultivat virtuţile cetăţeanului, credinciosul având menirea de a se desăvârşi prin apropiere continuă de Dumnezeu. De altfel, învăţătura creştină pune un mare accent pe persoana umană, motiv pentru care proclamarea sfinţilor se face personal, iar la sfintele slujbe suntem pomeniţi atât personal, cât şi ca popor al lui Dumnezeu, în întregul său.
Doamne ajuta, Va trimit spre publicare un articol scris de parintele Lavrentie de la Tarcau, la rugamintea sa. Act de identitate Într-atât de secularizat şi buimac a ajuns omul de astăzi încât nu-şi mai dă seama că el este de fapt o mare taină, o fiinţă minunată şi măreaţă creată de Dumnezeu şi că s-a născut gol, fără nici un act de identitate în mână, care reprezintă apartenenţa sa la un popor sub toate aspectele. Majoritatea (oarbă) s-a familiarizat şi a fost tocită de realitatea în care trăieşte încât nici n-o mai conştientizează, nu mai pricepe semnificaţia neamului, a tradiţiei, a mentalităţii în care se integrează. Se trăieşte gregar. De aici începe dezumanizarea. Hristos a venit pe pământ să ne aducă libertate duhovnicească, lăuntrică, să ne dea prin Botez şi credinţă cetăţenia la o împărăţie netrecătoare. Iar buletinul ne dă apartenenţa la o societate la o vârstă responsabilă (14 ani), după ce ne-am născut pe lumea asta fără să avem vreun act de identitate. Deci noi suntem persoane unice care ne încadrăm conştient într-un popor, mai nou, într-o congregaţie europeană modernă. Însă nu trebuie să uităm că în spatele cetăţeniei române stă o mentalitate, un crez, un ideal. La fel şi în spatele cetăţeniei creştine, dar şi al celei europene. Crezul creştin este unul măreţ, cel românesc este unul nobil, pe când cel european este întruchiparea fărădelegii sub masca toleranţei, unităţii şi prosperităţii. Fie voit, fie fără să ne dăm seama, trebuie să ne încadrăm (sau nu) într-o structură suprastatală cu o ideologie puternic desacralizantă şi reducţionistă la o viaţă trupească, stricăcioasă, adică cea europeano-mondială nivelatoare. Iar prin actul de identitate ne conectăm nu doar ideologic la o structura socială, ci şi practic pentru că noi suntem fiinţe structural morale, buni sau răi, nu putem fi indiferenţi. Spre exemplu, îmi aduc aminte că abia aşteptam să am buletin ca să pot închiria pe baza lui casete video. Cu cât mai mult sunt conectaţi oamenii maturi? Poate că mulţi vor spune că le sunt indiferente şi inerente aceste lucruri, că nu depind de ei. Da. Dacă trăiesc la un nivel dobitocesc – merg cu valul, iar dacă sunt conştienţi – fie se implică activ, fie se dezic hotărât de acest sistem fioros care ne înghite. Deci problema spinoasă este dacă suntem sau nu oameni, dacă avem sau nu conştiinţă, suflet, viaţă responsabilă sau ne îndulcim cu zăhărelul plăcerilor pământeşti, uitând de noi înşine. Sfântul Apostol Pavel dă mărturie în privinţa venirii lui Antihrist că «taina fărădelegii se lucrează; numai că este Cel ce-l reţine acum până se va lua din mijloc şi atunci se va descoperi nelegiuitul»(2Tes.2:7). Deci omenirea este pregătită, netrebnicită treptat cu păcate şi obişnuită cu orânduirea antihristică. Fiara despre care se spune în Apocalipsă că va sili pe oameni să primească pecetea este, după Sfinţii Părinţi (Andrei al Cezareei), de fapt, o orânduire lumească, un imperiu. La fel, în proorociile Sf. prooroc Daniel despre fiara cu zece capete se spune că este o împărăţie «care va întrece toate împărăţiile şi va mânca tot pământul»(Daniel 7:23), cea care va sili pe toţi să-şi pună pecetea pe mâna dreaptă sau pe frunte. Dumnezeu a rânduit să avem parte de comunism şi să înţelegem puterea pierzătoare a unei ideologii. Câte crime şi sacrilegii a făcut!!! Sunt proaspete. Trebuie să avem grijă să nu ne înrolăm într-un alt comunism mai teribil. Aşa cum a fost evident pentru orice om faptul că comunismul era rău, la fel este şi acum că noua ordine mondială este rea. O vedem că legiferează fărădelegea, că nu are scrupule, că duce la demenţă pe cei ce se încadrează în ea încât să nu mai aibă nici o ruşine şi nici un reper, că duce războaie de ucidere în masă, înscenează, amăgeşte. Nimeni nu poate spune că nu e în cunoştinţă de cauză. Pecetea cu care însemnează spre pierzare este un număr de om, este 666 (cf. Apoc. 13:18). «Aici este înţelepciunea; cel ce are minte să socotească numărul fiarei»(Apoc. 13:18), spune Sf. Ioan Teologul. Deci este cu înşelăciune, este ascuns şi trebuie o minte despovărată de patimi şi multă înţelepciune pentru a înţelege. Aceste lucruri pun în gardă pe orice creştin cu privire la codul de bare şi la cipul care conţin numărul 666. Dar vor fi amăgiţi doar cei ce au simţirile îndulcite pururi cu viaţa pamântească, iar cei ce au în ei adevărul Evangheliei lui Hristos nu se vor lăsa înşelaţi (Sf. Andrei şi 2Tes. 2:10-12). Aşadar nu e o simplă problemă socială, ci una de conştiinţă, e o cernere a oamenilor de neoameni. Ne confruntăm cu un necaz general. Aşa cum fiecare are necazurile personale şi le poartă cu durere şi cu sârguinţă, aşa şi acesta este un necaz colectiv, e un cataclism moral şi uman dezlănţuit de un sistem omenesc, nu de stihiile naturii. Sigur că pecetea o va pune fiara pe mână sau pe frunte. Însă, de vreme ce venirea ei este treptată, va pune această pecete treptat. Mai întâi pe paşapoarte, apoi pe buletine, apoi prin cip-uri, apoi definitiv pe mână sau pe frunte. Chiar dacă primirea peceţii pe mână sau pe frunte va fi lepădarea cea mai cruntă, totuşi primirea în vreun fel a acestei peceţi nu este nesemnificativă, ci pierzătoare, ca orice părtăşie cu necuratul. Deci cip-ul şi codul de bare nu sunt rele în sine, ci primirea lor prin care aderăm şi susţinem un mod de viaţă pur materialist, hedonist, nelegiuit. Căci cei ce primesc sistemul de monitorizare prin codul de bare si cip intră şi sprijină traiul artificial, înrobitor şi nivelator din spatele lui. Atunci este evident că tocmai lupta (adevărată) cu păcatul ne determină să conştientizăm problema cip-urilor şi să refuzăm să intrăm în cârdăşie cu un astfel de mod de viaţă tot aşa cum am fugi de duhurile necurate. Deoarece «tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»(1Cor. 15:33). De multe ori un refuz sau o împăcare cu cineva ne schimbă starea sufletească şi chiar trupească. Cu cât mai mult prietenia cu lumea păcatului concretizată. Lupta acestui sistem de cotropire prin amăgire a popoarelor, a tuturor oamenilor este una spirituală. Pentru că «i s-a dat» fiarei «să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască; şi i s-a dat stăpânire peste toată seminţia şi limba şi neamul»(Apoc. 13:7). Adică noua ordine mondială care începe să-şi arate colţii prin aceste paşapoarte este una ideologică, de călcare în picioare a idealului de sfinţenie, e bazată pe principii materialiste, comuniste, capitaliste, spiritualiste etc. Atunci când conştiinţa, sălaşul celei mai nobile legi, se întunecă, viaţa se normează după alte principii (puterea tiranului, a banului, a plăcerii, a neştiinţei). Iar aceste legi fiind impuse tuturor, şi conştiinţele sunt adormite, puse de-o parte, omorâte. Lumea nouă colcăie de legi comerciale, trupeşti, pământeşti, colcăie de fărădelegi, de hule, de erezii, de minciună şi nedreptate, de desfrânare, este «locuinţă demonilor şi temniţă a tot duhul necurat»(Apoc. 18:2). De aceea nu va dura mult, după cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Va promite multe şi va da puţin încât va cădea repede, în câţiva ani. Îşi va lua repede nimicirea. S-a clădit şi încă se clădeşte încă în mult timp această nouă ordine mondială, dar va dura extrem de puţin pentru că e nimicitoare şi vor plânge cu amar cei ce s-au înşelat cu ea. Pecetea cu 666 a început să fie pusă întâi pe mărfuri, apoi pe oameni, ceea ce arată încotro vrea să-l coboare pe om. N-am reacţionat cu împotrivire la pecetluirea lucrurilor, dar, când începe să ne ardă pe noi înşine, e momentul să arătăm că suntem vii sau măcar să ne trezim, fiecare după măsura lui. Rezistenţa este una mucenicească, e o luptă cu păcatul. Se vede deja.Cel ce se împotriveşte paşapoartelor nu este lipsit de pâine, ci stârneşte doar antipatia puternicilor zilei, îşi pierde imaginea. În schimb, îşi câştigă sufletul. Sunt foarte multe aspecte de dezbătut pe marginea acestor cip-uri tocmai pentru că e o problemă spinoasă, cu vicleşug, e o luptă cu patimile, cere încordare mare, lepădare îndestulătoare de sine, mărime de suflet şi, cel mai mult, credinţă şi conştiinţă vie. Aceasta este doar problematica legata de numărul 666. Cu cât mai multe lucruri ramân de rezolvat în privinţa luării de poziţie în sine, mai ales în contextul în care Patriarhia nu va lua nici o poziţie de ripostă. Cred că vremea cernerii soseşte implacabil, indiferent de predicţiile meteo de la televizor. Vor fi oameni cei ce vor şti să judece semnele vremurilor, nu doar faţa cerului.
February 8th, 2009 
VR 
Mitingul initiat duminica de bisericile istorice maghiare la Sfantu-Gheorghe a adunat in fata Prefecturii Covasna aproximativ 2.500 de maghiari din judetele Covasna si Harghita, care au cerut vehement autonomie.Potrivit organizatorilor, faptul ca 75% din populatia judetului este maghiara nu poate fi ignorat, iar acest raport trebuie respectat si la conducerea institutiilor deconcentrate, transmite corespondentul NewsIn.
