Parintele Justin Parvu contra cipului Fiarei si pentru taierea apelor. Argumente la Apelul anti-666. Steaua rosie cu cinci colturi. Manastire la Aiud

January 17th, 2009 VR No Comments »

“Noi suntem intr-adevar ortodocsi cu mare renume de dreapta credinta, dar in ce masura suntem noi gata de sacrificiu?…”
Introducerea obligativitatii inserarii de cipuri biometrice in actele romanilor incepand de la 1 ianuarie, masura reglementata chiar miercurea aceasta de Parlamentul European, fara a fi insa dezbatuta si in Romania majoritar ortodoxa, a starnit o reactie dura in manastirile romanesti. Parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, fost detinut politic cu 17 ani de temnita grea si frate in duhovnicie cu regretatii parintii Ilie Cleopa, Ioanichie Balan sau Gheorghe Calciu, a intocmit un apel catre ortodocsi pentru a se impotrivi acestui act, care anuleaza libertatea omului instaurand controlul total asupra miscarilor sale, considerat o masura “premergator pecetluirii cu numarul Fiarei, 666”. In numai o singura zi la petitia initiata de Apelul Parintelui s-au adunat 1500 de semnaturi iar manastirile din Moldova, unde au mai semnat sute de calugari, au pus in circulatie un formular de adeziune la aceasta chemare afirmand ca poporul roman nu a fost consultat si solicitand dreptul de a alege si de a ii fi respectate convingerile religioase. In exclusivitate, parintele Iustin Parvu ne-a impartasit din temerile sale – care au declansat deja un scandal surd in interiorul Bisericii – si a facut un apel la trecut.
Parinte, ati facut un apel grav la ortodocsi cu o nota critica fata de “mai marii Bisericii”, care tac. Afirmati ca este, din nou, “vremea muceniciei” si ca trebuie sa se “lupte pana la capat” impotriva acestui demers de introducere a unor cipuri in documentele de identitate. De ce?
Fiule, cum am spus in mesajul meu catre poporul ortodox roman: ma simt dator in fata lui Dumnezeu si constiinta si inima nu ma lasa sa trec nepasator pe langa acest val primejdios care s-a ridicat sa inghita toata suflarea omeneasca, chiar si pe cei alesi, de este cu putinta. Si vad cum bietii oameni nu sunt pregatiti sa faca fata acestor capcane ale vrajmasului, a carui noua lucrare acum este sa pecetluiasca sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toti am citit Apocalipsa si infricosatoarea profetie – scrisa cu 2000 de ani in urma: “si ea (fiara) ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte. Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei” (Apocalipsa 13:16-17).
Dar cipul acesta nu merge pana intr-acolo, este doar in acte…
Eu asta si spun: vremea in care ne aflam acum este premergatoare acestei profetii. Prin lege, prin ordonanta de guvern, romanii sunt obligati sa se incadreze intr-un plan de urmarire si supraveghere la nivel national si mondial, proiect care le rapeste de fapt oamenilor libertatea. Romanilor li se cere sa-si puna pe pasapoartele, permisele auto si orice alt act personal cipul biometric ce contine amprenta digitala, imaginea faciala si toate datele personale. Poate pentru multi dintre dumneavoastra acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar in spatele acestui sistem de insemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare se ascunde o intreaga dictatura, un intreg plan demonic, prin care de buna voie iti vinzi sufletul diavolului. Insemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte masuri luate pentru controlul absolut al fiintei umane.Si credeti ca aceasta va duce la slabirea credintei?E vorba de despartirea apelor! Cititi apelul meu. Dupa cum prorocesc Sfintii Parinti, primirea acestui semn este lepadarea noastra de credinta. Sa nu credeti ca putem sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. De aceea am si spus: este vremea muceniciei! Dupa parerea mea ne aflam in vremurile in care singura cale de mantuire este mucenicia. Eu am mai trai vremuri asemanatoare. Asa incercau sa ne reeduce comunistii rosii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comunistii de azi imbracati cu haine albe. Cer, asadar: in numele Mintuitorului Hristo, Care a spus “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, mar­turisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.” (Matei 11: 32-33), sa cereti autoritatilor romane sa abroge legile care permit indosarierea si urmarirea electronica a crestinilor, renuntarea la libertatea cu care ne-am nascut. Asa cum a inceput crestinismul, asa va si sfarsi – in dureri si in suferinta. Pecetluiti crestinismul cu mucenicia voastra, ca aveti de la cine invata: generatia martirilor din inchisori.
Ce ne puteti spune despre acestia, despre Sfintii Inchisorilor?
Socotesc ca Dumnezeu a ales niste oameni pentru vremea in care s-a deschis asupra neamului nostru. Din 1948 pana in 1964, mucenici au fost acesti barbati, acesti tineri, masurati si cantariti asa cum si greutatile pe care le lasa Dumnezeu omului mai intai le cantareste si dupa aceea le da in greutatea Crucii. Dumnezeu ii da fiecaruia dupa puterea lui. De aceea si neamul nostru i-a ales pe acesti tineri ca o jertfa curata de sacrificiu pentru neamul nostru. Ati auzit la predica despre jertfa aceasta frumoasa si minunata, cu Dumnezeu care l-a adus pe Fiul Sau sa Il junghie. Asa a venit si vremea cand neamul nostru cerea aceasta jertfa pentru salvarea si spalarea pacatelor noastre. Caci trebuie sa stim un lucru: ca toate greutatile care vin, toate incercarile care vin asupra noastra, vin din pricina caderii noastre, a pacatului. Noi suntem intr-adevar ortodocsi cu mare renume de dreapta credinta, dar in ce masura suntem noi gata de sacrificiu?…
Ce ar trebui sa se faca pentru fostii detinuti politici si cei care au fost ucisi in masa, la Aiud de exemplu?
Una dintre greselile mari pe care le-au facut detinutii care au iesit din inchisoare a fost ca au intrat la fund. S-au multumit cu o pensie. Ii cred ca au fost uzati, obositi. Unii au trecut dincolo, altii s-au pierdut in viata aceasta. S-au casatorit, au intrat in lume si s-au pierdut, uitand ca exista inca o datorie a lor dupa ce au iesit din puscarie. Ei au socotit ca si-au facut datoria si de acum fie ce-o fi. Au facut o greseala mare pentru ca trebuia ca ei, din acel moment, sa puna sa incolteasca si sa rodeasca pomii pe care i-au sadit. S-ar fi putut face foarte mult, nu numai la Aiud, ci la toate puscariile si locurile de martiraj ale poporului si ale tinerilor nostri crestini ortodocsi. Peste tot trebuiau facute niste asezaminte temeinice, pentru ca se puteau atunci face si biserici si manastiri ca sa aiba acolo marturii pentru viitor. O biserica la Aiud este in­contestabila. Nu se poate ca o localitate asa de frumoasa, ca si Gherla, plina de jertfe, sa fie fara o manastire. Aiudul este puscaria disciplinarilor. Aiudul era inchisoarea celor suprapedepsiti, care aveau de ispasit 18, 20 de ani iar unii chiar 200 de ani. Asa incat, va dati seama cam cati tineri si-au gasit acolo locul si rangul lor de sfintenie de-a drepta lui Dumnezeu Tatal. Generatia aceasta a tinerilor care s-a stins si a ramas numai ici-colo ramane o marturie pentru toti, si pentru tineri si pentru varstnici. Pentru ca ei nu mai sunt oameni. Ei sunt de acum trecuti in alta lume, sunt trecuti in Biserica aceasta care il lauda permanent pe Dumnezeu, in Biserica biruitoare.
Insa tinerii de astazi sunt altfel…
Aceasta satana care a venit peste noi i-a strambat pe tinerii nostri prin spusele acestea cu drepturile omului, pe care vor se la transforme intr-o noua “religie”. Acestea au adus cel mai mare rau, apoi prin partea tehnica, cu televizorul, calculatorul si toate acestea. Se poate trai foarte bine si fara acestea sau, daca sunt, atunci trebuie folosite cu foarte mare atentie, catre drumul cel bun. Toate acestea trebuie sa fie asezate cu foarte mare frica de Dumnezeu, pentru ca aici este vorba de viata si de moartea generatiilor. Tinerilor le mai trebuie insa un pas ca sa mai prinda putin curaj si sa intre si in lumea mai apropiata ca sa dovedim ca generatiile noastre nu au fost capabile de jertfa degeaba. Nu e nevoie sa vorbim noi prea mult ca sa ii salvam din gheara aceasta a intunericului. Iata, acest moment cu impotrivire fata de instaurarea controlului total prin aceste masuri pre­mergatoare pecetluirii cu numarul Fiarei va spune mai multe pentru viitorul lor, al ortodoxiei si neamului nostru. Comunismul si-a adus elementele de forta dupa ce au terminat cu noi si i-au format pe ai lor. Acuma ce sa facem daca toate lepadaturile sunt in continuare sus? De abia anul acesta, prin alegerile si bulibaseala asta care s-a nascut este un semn bun ca poporul, ca neamul nostru, nu mai vrea sa mai auda de ei. Steaua rosie comunista, cu care au stantat bolsevicii popoare intregi, a fost un alt semn premergator, ca si aceste cipuri cu care ne insemneaza ca pe animale. D-asta spun: daca li se pune cineva in cale tinerilor nostri, cinului monahal si dreptcre­dinciosilor crestini-ortodocsi care se ridica impotriva semnelor Fiarei, cu buldozerul sa ii dea la o parte.
A consemnat Victor RONCEA

Parintele Justin Parvu raspunde neavenitilor care contesta demersul pentru apararea credintei stramosesti: Arie! 1111 contra 666 intr-o singura zi

January 16th, 2009 VR 3 Comments »

In urma Apelului catre tara al Parintelui Arhimandrit Justin Parvu de la Manastirea Petru Voda – vezi Cuvant grav al Parintelui Iustin Parvu catre poporul ortodox: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! FORMULAR SI PETITIE NU 666 – o serie de neaveniti au inceput sa chestioneze, cu neobrazare, greutatea cuvintelor Duhovnicului Neamului. Unul dintre ei, un fel de “crestin rezonabil”, este reprezentativ pentru toti acesti purtatori si raspandaci de otrava scrisa ale caror acte despart, definitiv, apele si rosturile noastre. Inainte de a publica ceea ce este valabil si pentru multi alti clevetitori anti-ortodocsi cu multiple fete, amintesc ca PETITIA CONTRA 666 – https://www.petitiononline.com/NU666/petition.html – a strans, in numai o zi, peste 1100 de semnaturi electronice, care se adauga la sutele inregistrate deja la Manastirile din Moldova, ce s-au solidarizat imediat Apelului Parintelui. Vezi aici numarul in crestere: .
Incurajez dreptcredinciosii care nu au unde sa semneze sa-si trimita adeziunile in original la adresa Manastirea Petru Voda, Comuna Poiana Teiului, Judetul Neamt.

Doamne ajuta!

Mesaj din partea Părintelui Justin Pârvu pentru administratorii site-ului „lăcaşuri ortodoxe”:
“Domnule…., eu nu ştiu cum te cheamă! – mi s-au adus la cunoştinţă nişte comentarii duşmănoase la adresa mea şi a Mănăstirii Petru Vodă, pe seama ultimului apel pe care l-am făcut către acest popor.
Chiar dacă nu erai de acord cu sfaturile mele, era mai cuviincios pentru frăţia ta să asculţi cu smerenie şi să nu înveninezi credincioşii, care 24 din 24 de ore bat la uşa mea, aşa neînvăţat şi simplu cum sunt. Nu îţi spun multe cuvinte. Atâta îţi spun: Parcă nu-mi amintesc să te fi întâlnit nicăieri, prin nici o mină, nici pe la Aiud, nici pe la Piteşti sau Gherla – cum de îndrăzneşti acum să te iei aşa cu mine de nasturi?
Aşa că, te rog, să-ţi păstrezi demnitatea dumitale, că altfel te pun la liturghie şi să nu păţeşti ca Arie la Sinod. Lasă poporul acesta să meargă după cum îi simte inima!”.
Arhimandritul Justin Pârvu

Parerea mea personala este ca acest mesaj se potriveste de minune si “invatatilor teologi”. Unul dintre acestia, un fel de “copil de suflet” de-al Inaltului Anania, pe numele sau Radu Preda, un personaj pe care n-am ezitat sa-l taxez in mai mai multe randuri (nu poti sa fii si la revista anti-crestina “22” si cu sufletu’n Rai!), isi permite, in Cotidianul, sa-l ia peste picior pe Parinte. Iata:

“La rândul său, teologul clujean Radu Preda susţine că demersul părintelui Pârvu reprezintă o “lectură superficială a semnelor vremurilor”. “Sfinţenia sau salvarea nu stă în aceste cipuri. Cu sau fără ele, România e deja într-o criză adâncă. Astfel de apeluri creează confuzie, nu văd pericolul real”, a declarat pentru cotidianul.ro Preda.”. Acest “crestin rezonabil” de Radu Preda, cand l-am punctat odata pe acest blog a fost aparat imediat de – cine credeti? … (cineva al carui blog este de altfel citat ca sursa de Cotidianul desi Razbointrucuvant este cel care a postat primul apelul si locul unde s-au concentrat cele mai multe comentarii – peste 140, spre deosebire de doar 11 la “sursa”). Cotidianul (un altfel de “22“), ne mai spune ca “Surse din Patriarhie se îndoiesc însă de autenticitatea documentului”. Ma intreb daca sunt aceleasi cu cele ale Cotidianului… Si “agentul Costel”, dupa cum este numit parintele Constantin Stoica de la Patriarhie in presa, face o remarca nepotrivita: “Credinţa adevărată înseamnă echilibru şi nu habotnicie, nu a vedea pericole acolo unde ele nu există”.
Cu toate acestea cinul monahal se pare ca are o cu totul alta parere decat Biserica oficiala si sustine demersul absolut realist al Parintelui Justin. Ascultati-o pe Maica Ecaterina – care remarca si ca Problema paşapoartelor biometrice şi a cipurilor devine o problemă spirtuală – intr-o emisiune de la Radio Romania unde, dupa nasul meu de ziarist, pare-mi-se ca i s-a cam taiat replica:


Vezi si
INFO – Ce contine cipul cu date biometrice premergator pecetluirii cu 666: inclusiv o antena!
GARDIANUL: Parintele Iustin Parvu avertizeaza asupra pericolului insemnarii electronice cu “Pecetea 666”

DESPARTIREA APELOR PRIN NEDESPARTIREA DE EMINESCU

January 15th, 2009 VR 2 Comments »

Dacă regimul comunist de ocupaţie străină a României a interzis modelele exemplare şi marile opere ale culturii române, pseudoelitele intelectuale care domină instituţiile culturale după revoluţia din decembrie ’89 au adoptat ca direcţie strategică demitizarea acestor valori. Negarea, etichetarea, băşcălia, zeflemeaua, ironia de prost gust au fost principalele instrumente folosite. Obiectivul acestora este pierderea încrederii în sine a poporului român.
Nu este nimic nou sub soare. “Alte măşti, aceeaşi piesă”, spune Eminescu. Ar trebui să ne aducem aminte că un obiectiv de căpătâi al Societăţii Matei Basarab, o societate secretă gândită de Eminescu pentru ca să fie “pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc”, era încurajarea şi lăudarea celui slab pentru a deveni bun.
Atacurile împotriva lui Eminescu au vizat desfiinţarea lui ca model şi ca simbol. În cadrul publicaţiei noastre veţi găsi decriptate câteva din direcţiile de atac îndreptate împotriva Românului Absolut, aşa cum îi spunea Petre Ţuţea. Ne-am concentrat pe direcţia care vizează negarea credinţei lui Eminescu.
Şirul sectei detractorilor lui Eminescu începe cu profesorul de teologie Alexandru Grama, de la Blaj, care execută primul atac împotriva lui Eminescu, chipurile, în numele creştinismului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, criticul literar Pompiliu Constantinescu face şi el o apreciere că Eminescu “nu este un poet creştin”, iar mai deunăzi, jurnalistul Răzvan Codrescu a publicat în revista Rost (aflată sub direcţia lui Claudiu Târziu) şi în suplimentul Aldine al cotidianului România liberă (coordonat de Dan Stanca), un articol mistificator, intitulat Creştinismul lui Eminescu, în care concluzionează şi el că “Eminescu n-a fost un credincios creştin”, având mai degrabă „o religiozitate fără religie”.
Să facem o trecere în revistă a câtorva din “argumentele” invocate în articolul Creştinismul lui Eminescu de noul detractor al lui Eminescu, oripilat de “supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale” (de altfel, în articolul vizat denunţă un programatic “creştinism eminescian”): – “A face din Eminescu un poet şi un gînditor creştin cu orice preţ rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei.” (este opţiunea revistei Rost şi a autorului articolului nerespectarea normele Academiei Române cu privire la scrierea cu “â” şi “sunt” – n.n.)
– “El are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, «o religiozitate fără religie», explicabilă mai ales prin contextul romantic.”
– “Nu rareori întîlnim la el un eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice şi de recuzita magico-mitologică.”
– “Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, este tratată mai mult la modul speculativ.”
– “Se vede că Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice implicare mistică sau rigoare teologică.”
– “ce sens ar avea să-L numeşti pe Iisus Hristos “Domn al oştirilor” (sintagmă veterotestamentară) sau pe Maica Domnului “Luceafăr al mărilor” (ceea ce duce gîndul la… Lucifer sau la Venus – “Venerea” – cea opusă în altă parte “Madonei”)?!”
– “Probabil că o astfel de «călugărie» viza Eminescu şi pe cînd, în tulburarea bolii, îşi declarase intenţia de a se călugări.”
– “Eminescu n-are nimic de cîştigat dintr-o interpretare creştină, iar creştinismul însuşi cu atît mai puţin.”
– “Dacă din cele prezentate pînă aici n-a rămas mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi scoase din context, nu poate rămîne nici atît”.
Referindu-se la acest articol, într-un comentariu postat pe forumul de discuţii al Asociaţiei Pro Vita, Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna apreciază că: “În afara înţelegerii că soarta în veşnicie a lui Eminescu aparţine judecăţii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este că «Eminescu n-a fost un credincios creştin». Fără a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred că acesta suferă de un viciu de fond: abordarea de tip scolastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios în a spune ceva despre verticală. Ori credinţa unui om ţine de verticală”. Tot Sfinţia Sa a făcut public un articol, pe care
îl publică şi revista noastră, exact pe subiectul credinţei lui Eminescu, semnat de Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Părintele are convingerea că “autoarea reuşeşte să ajungă acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuşeşte: să privească din perspectiva veşniciei, să vadă, dincolo de căderi şi ridicări, tinderea adânca a omului”.
“Rugăciunea lui Eminescu ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare”, ne spune doamna Aspazia Oţel Petrescu, mărturisitoare a rezistenţei spirituale din închisorile comuniste, rememorând un episod de la închisoarea din Mislea, când, izolată fiind, supusă unui regim de exterminare, i s-au iscat în minte versurile rugii eminesciene. Acela a fost momentul începutului recuperării sale. Un alt cavaler fără prihană al suferinţei româneşti, doctorul Teofil Mija, mărturiseşte că versurile lui Eminescu au fost o mană cerească pentru deţinuţii politic aflaţi în iadul de la Aiud. Pentru Codrescu însă rugăciunea eminesciană nu este deloc a unui credincios.
Deşi şi-a creat imaginea unui susţinător al valorilor româneşti şi creştine, Codrescu n-a reuşit să-şi însuşească cea mai importantă lecţie, aceea a smereniei creştine. Tot Codrescu susţine că “nici măcar în treacăt nu apare vreodată la Eminescu noţiunea creştină a mântuirii”. “Înalţă-ne, ne mântuie” este un vers din ruga lui Eminescu către Maica Domnului, de care autorul articolului face abstracţie.
Prin această execuţie “creştină”, Răzvan Codrescu se alătură sectei detractorilor lui Eminescu, aşezându-se în compania ideologică a persecutorilor mai vechi sau mai noi ai valorilor româneşti (Zigu Ornea, Ovid Crohmălniceanu, respectiv Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu sau Cristian Preda). Deşi a scris ani în şir despre personalităţi exemplare ale societăţii româneşti, cum ar fi Petre Ţuţea, Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Părintele Anania sau Părintele Galeriu, şi a stat în preajma unor mari conştiinţe româneşti, nu a înţeles să împumute şi dragostea acestora pentru Eminescu, dragostea pentru tot ce e românesc şi creştinesc în opera eminesciană. De pe înalta poziţie în care s-a erijat, de mentor al teologiei oficiale româneşti, Codrescu consideră discutabile interpretările Părintelui Galeriu şi crede că Nichifor Crainic este stânjenit că opera eminesciană nu slujeşte prea bine tezelor sale ortodoxiste (vedeţi bine, ortodoxiste, şi nu ortodoxe). Publicarea studiilor celor doi mari teologi români ortodocşi ne scuteşte de alte comentarii.
Dar aprecierile rău-intenţionate abundă în textul lui Răzvan Codrescu. Astfel: poezia Christ este un “rebut de atelier poetic”, capodopera eminesciană Luceafărul este lipsită de substanţă creştină, Eminescu putându-se “gîndi tangenţial, cum rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar niciodată la vreo figură din sfera creştinismului”. Studiile publicate pe această temă în acest număr al publicaţiei noastre arată caducitatea afirmaţiilor acestuia.
Detractorii de astăzi ai lui Eminescu au ajuns la nivel epidermic. S-au făcut consideraţii de ordin exterior, sa intrat cu bocancii în intimitatea sa sufletească, s-a încercat o caricaturizare a persoanei sale. Din păcate, nici Codrescu nu face excepţie. Ba, mai mult, prin atacarea biografiei eminesciene, prin judecarea familiei lui Eminescu, autorul atinge un vârf al nesimţirii, nemaiîntâlnit până acum în cultura română. Pe bună dreptate, doamna Aspazia Oţel Petrescu se întreabă “cât de creştină şi de ortodoxă este scotocirea cu impietate în personalitatea eminesciană”.
În orgoliul său nemăsurat, Răzvan Codrescu crede că, după cele prezentate de el, nu mai rămâne nimic în sprijinul creştinismului eminescian. Sărmanul!
Nu putem să nu observăm că receptarea operei lui Eminescu întâmpină anumite “bruiaje”. Există riscul, dezonorant pentru noi, cei de astăzi, ca cei care vor veni după noi să găsească o imagine a lui Eminescu distorsionată de detractorii acestuia. Dar cine sunt aceşti detractori? Ne spune Părintele Profesor Ovidiu Moceanu, care sesizează cu precizie originea ideologică a detractorilor şi imixtiunea politică a acestora în viaţa de credinţă: “De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.)”.
Eminescu crede că “misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere ce va veni”. O idee la care, tot el ne spune, “sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”. Şi, într-adevăr, acesta este câmpul unei bătălii decisive ce o avem de dat. Campania zgomotoasă de demitizare a lui Eminescu are efecte, greu de apreciat în acest moment, asupra cercetării de către tânăra generaţie a operei eminesciene. S-a ajuns până acolo încât a-i eticheta pe cei care cercetează această operă ca înapoiaţi sau extremişti. Credem că atitudinea faţă de
Eminescu vine şi dintr-o criză de identitate dar şi din cauza faptului că acesta nu este nici măcar citit de diverşii “analişti” care se pronunţă asupra operei acestuia.
Deocamdată, ne bucurăm că avem prilejul de arăta chipul creştin al gânditorului, care a încântat atâtea generaţii, fie de tineri, fie de bătrâni, şi care a surprins esenţialul despre fiinţa românească.
Jertfa lui Eminescu nu ne va lăsa să amorţim, ne va menţine “de veghe”. Această jertfă nu ne dă voie să ne despărţim de Eminescu, ci să ne apropiem de el, pentru a-l înţelege în integralitatea sa. Dacă vrem să clădim ceva trainic în această ţară, trebuie să înţelegem gândirea lui Eminescu, ne spunea marele etnolog, Profesorul Ovidiu Papadima. Iar filosoful creştin Petre Ţuţea ne învăţa că “altă formulă în afară de Eminescu nu se poate”.
Despre Eminescu nu se poate vorbi oricum. Trebuie să te apropii de el cu evlavie. Doctorul Teofil Mija îşi aminteşte cum, în perioada interbelică, profesorul său de limba şi literatura română le vorbea despre Eminescu într-o atmosferă de biserică, după ce îşi începea cursul, spunând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!”.
Florian PALAS
VEGHEA
An II, Nr 1, 2009
Editie Speciala Mihai Eminescu

Familia Eminescu si Ortodoxia (II) – Profesorul Nae Georgescu ii pune la punct pe cei fara nici un pic de rost: "naţionalistii creştini rezonabili"

January 15th, 2009 VR No Comments »

“Credinta zugraveste icoanele-n biserici…”

Familia de maici şi călugări

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe – toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare – şi poate că nu e elev care să fi citit “Călin (file din poveste)” şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: “17 ianuarie: … Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.”. Şi alte scrisori fac referire la această casă – pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt…), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.

Spovedania lui Eminescu

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): “Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).
Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie “Lumină lină”, care se regăseşte în sonetul “Răsai asupra mea” (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”):

Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca’n visul meu ceresc d’odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mistica creştinismului profund

Pe noi ne domină acest “eu” liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca “eu generic”, ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: “Răsai asupra mea… este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă – ce-şi propune să iscodească sufletul poetului – poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: “Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian – n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie”… Sau în variantă: “Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură”… în “noaptea gândurilor”, poetul simte nevoia unei “lumini”; “tinereţea”, “credinţa”, “speranţa” pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum “Eşti prea mult înger, prea puţin femeie” (trecut, cu o uşoară ajustare, în “S-a dus amorul”) nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare “Golgotă a dragostei erotice” din “Răsari să dai lumină”, unde nepăsarea iubitei faţă de “ruga mea fierbinte” îl face să se asimileze de-a dreptul… dramei christice: “Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist”)!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite “mariologie” (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria).
Am să amintesc doar atât, că finalul la “Pe lângă plopii fără soţ” este: “Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s’aprinzi/Iubirii pe pământ”.

Icoana Fecioarei Maria

Cum avem noi, prin editori, “candelă”, nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă.
Numai Arghezi în “Psalmul de taină” mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui – şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului “Răsai asupra mea”, ca de pildă: “A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a ‘ncetat a fi femee”, sau, şi mai explicit: “De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea… Marie.”.
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din “Floare albastră”, de pildă” ) – şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu “Rugăciune”, aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin.
Altfel, să ne amintim de “Venere şi Madonă”, versul: “Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin”. Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o “cădere” din om. În 1870, când debutează la “Convorbiri literare” cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine – şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său – încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus – şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei – iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului “Venere şi Madonă” de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris (“ut pictura poesis”, cu vorbele lui Horatius) – dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un “apostat” – şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael – numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codreanu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe INTERNET: „Era necesara o astfel de pozitie. M-am saturat si eu de abordari amatoriste si/sau exaltate fara temei. Ce confortabil este cind vezi ca mai sint si nationalisti crestini rezonabili, care au stiinta de carte, spirit critic si profunzime” !

Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează “Claudiu Târziu” dar scrie cu “î” ? – Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma “naţionalist creştin rezonabil” pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri… insalubre. O tânără care semnează “Vera” este de-a dreptul entusiasmată: “Dle Codrescu, va multumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales ca imi iau licenta anul acesta. Si am o tema foarte dificila “Sentimentul religios in poezia lui Eminescu”. Poate imi sugerati ceva…” – iar autorul îi răspunde tuşat: ” Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veti scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul “cu dreptul”)”.
N-am ce zice, chestia cu “circumscrisul procustian” e haioasă, cum ar zice un tânăr – dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan ?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru “creştinism”, un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n’esistente.
Nae Georgescu
Foto: Cristina Nichitus

INFO – Ce contine cipul cu date biometrice premergator pecetluirii cu 666: inclusiv o antena! UPDATE

January 15th, 2009 VR No Comments »

Pentru ca ne-am intrebat ce contine exact cipul, un cititor avizat – “z” – a postat un comentariu care, cred, merita reprodus aici. Totodata, pentru cine-si permite sa trateze de sus acesta problema, a controlului total (desi, culmea!, multi am trait in comunism) si a insemnarii cu reprezentarea numarului 666, iata o confirmare oficiala, gasita pe site-ul Consiliului Uniunii Europene, REGISTRUL PUBLIC ONLINE AL DOCUMENTELOR AUTENTICE DE IDENTITATE ŞI DE CĂLĂTORIE (https://consilium.europa.eu/prado/RO/1611/docHome.html) privind cipul biometric: acesta contine si o… antena!
Redau mai jos comentariul lui “z”, caruia ii multumesc:
Cred ca cipul de care vorbim contine un microcontroler, un dispozitiv care include un microprocesor. Aveti deja cel putin unul, in calculatorul personal si cine stie cate altele (in telefonul mobil, care e construit cu ASIC-uri – Application Specific Integrated Circuit).
Din cate stiu eu, cipul biometric ar trebui sa fie asemanator cu cel de pe alte smart card-uri (de exemplu, cel de pe SIM-ul telefonului mobil, pe care il avem cu totii de atata timp). Pe langa microprocesor, cipul include memorie, in care stocheaza informatiile respective, un dispozitiv de comunicatii (RFID) si alte chestii. Ar trebui sa fie un cip de securitate, si asta ar putea insemna ca are memorie criptata si semnale criptate (folosind poate criptarea RSA sau AES sau altceva), pentru a fi spart mai greu (desi nu vad de ce ar fi imposibil sa se gaseasca o metoda de a citi, modifica toate informatiile stocate pe cip). Dimensiunile unui cip de genul asta, din cate stiu, descurajeaza de asemenea spargerea, fiind greu sa ii scanezi suprafata pentru a extrage informatiile din memorie.
Cred ca exista, de asemenea, cipuri asemanatoare pe smart cardurile pe care angajatii le folosesc pentru accesul in birourile firmelor pentru care lucreaza, pe cardurile studentilor caministi, pe carduri medicale.
Cipul VeriChip, din cate stiu, a fost clonat acum ceva timp. Ma sperie gandul ca cineva mi-ar introduce, fara sa stiu, un cip sub piele, dar daca cineva l-a bagat acolo, ma gandesc ca ar trebui sa existe metode de a-l localiza si a-l scoate.
In plus, din cate stiu, cipurile sunt construite cu semiconductori MOS care sunt sensibile la anumite chestii, unele se strica daca le atingi, din cauza sarcinii. Daca arunci un smart card in apa, mai merge? Dar un SIM?
In afara de astea, e vorba de date electronice. Daca s-ar renunta total la banii de hartie, de exemplu. Eu n-am auzit niciodata sa reuseasca cineva sa falsifice cu adevarat bani obisnuiti, totdeauna a existat o problema…

Nota mea: in tari occidentale a fost introdusa deja, experimental, plata cu telefonul mobil. De aici pana la plasarea cipului electronic intr-un alt obiect – document personal – si apoi, pentru a elimina posibilitatea pierderii lui, intr-un… loc personal, nu mai sunt decat doi pasi.
Vezi si
Parintele Justin Parvu raspunde neavenitilor care contesta demersul pentru apararea credintei stramosesti: Arie! 1111 contra 666 intr-o singura zi

UPDATE: Cipurile – SPION conţin o antenă şi o memorie de stocare

Parintele Iustin Parvu despre modelul si jertfa tinerilor mucenici romani VIDEO-si ce se poate face contra cipurilor biometrice si a insemnarii cu 666

January 15th, 2009 VR 2 Comments »

Cuvant grav al Parintelui Iustin Parvu catre poporul ortodox: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

INDEMN, PETITIE SI FORMULAR CONTRA 666 https://www.petitiononline.com/NU666/petition.html

Vezi si www.civicmedia.ro

Familia Eminescu si Ortodoxia – cu fotografii rare ale tatalui, mamei, fratilor si surorilor, a matusii sale calugarite si a unchiului sau staret

January 15th, 2009 VR 6 Comments »


„Atâta foc, atâta aur / Atâtea lucruri sfinte  / Peste întunericul vieţii  / Ai revărsat Părinte”
Afis Eminescu (JPG, 372 kB) Descarca »
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu, moment cand are loc si lansarea paginii https://www.mihai-eminescu.ro.

Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme (in realitate, 11, o fetita, Ruxandra, supravietuind doar cateva zile). Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.
Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea
ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”


Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuit un timp.

 

Matusi maicute, unchi calugari
Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton (foto sus dreapta): Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.
Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Arhanghel Mihail
Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”
Victor RONCEA

 

ZIUA: Familia Eminescu

UPDATE: ABSOLUT EXCLUSIV: Scrisorile căpitanului Matei Eminescu despre viaţa fratelui său, Mihai, transmise biografului Corneliu Botez şi reproduse INTEGRAL, prin grija eminescologului Dan Toma Dulciu. Cu FOTO de FAMILIE

Foto: Albumul Omagiu al lui Corneliu Botez

Credinţa lui Eminescu (I) – cu o fotografie rara dupa un portret in ulei al mamei lui Mihai Eminescu, Raluca

January 14th, 2009 VR No Comments »

În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi (“practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. “Eminescu şi creştinismul”, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”
De unde această informaţie?!

Înapoi la surse

Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu”, din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă – dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. Si locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.

“Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici…”

Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului “Melancolie” (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : “Biserică ‘n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (…) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur.” (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică – nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn “cuvioasă, tristă” bate vântul iar “Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas.”
Urmează afirmaţia devenită proverbială: “Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici” – şi textul continuă: “şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu…”
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în “Melancolie”, dezvoltată în alte poeme – şi construită în chip de concluzie în cele patru “Satire” a căror replică este “Luceafărul”. Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă “organ pentru poezie” – iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: ” Mama” – Raluca, fata stolnicului Juraşcu – “mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor – n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) – dar raţionamentul final este de tot hilar.
Prof. univ. dr. Nae Georgescu
(va urma)

Credinţa lui Eminescu (I)
Curentul – joi, 15 ianuarie 2009

Dna Aspazia Otel Petrescu: Apostolul Eminescu, fratele din inchisoarea comunista – Aviz celor fara de rost

January 14th, 2009 VR No Comments »

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie

De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!
Aspazia OTEL PETRESCU

VEGHEA si ZIUA: Apostolul Eminescu, fratele din inchisoarea comunista

Cuvant grav al Parintelui Iustin Parvu catre poporul ortodox: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

January 14th, 2009 VR 10 Comments »


Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

INDEMN, PETITIE SI FORMULAR


Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut. Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

Tabel anexă cu obştile mănăstirilor şi preoţii parohi care se alătură acestei scrisori prin semnătura lor

Vezi si
Crestini, organizati-va! Formular de respingere a insemnarii electronice cu 666. Comunicatul Sfantului Munte Athos catre poporul ortodox

« Older Entries
Newer Entries »
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More
RSS FeedAbonare RSS
Roncea.ro pe TwitterRoncea.ro pe Twitter

  • Featured Video

  • Ads

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova