Rep.: Elena Băsescu a cîştigat? A.M.P.: Cum cîştigă întotdeauna beizadelele, cu cost mare. Prietenii zac prin pulbere şi praf, aliaţii sînt discreditaţi de nu pot scoate capul din casă, dar s-a dovedit că familia e invicibilă. Mă rog, aşa cred ei. Preţul de imagine externă şi internă e enorm. (…) Băsescu e părăsit de inspiraţie. Mare noroc are cu contracandidaţii lui, care spun pe faţă că se vor amesteca în justiţie şi astfel se fac de nevotat. Chiar şi aşa, discursul ăsta cu copiii care nu mă ascultă deşi eu le spun, sau că toată lumea e de vină, numai familia nu, e penibil. Familia nu are ce căuta în politică, după cum am spus de la început, e doar sursă de slăbiciuni şi scuze permanente. Băsescu s-a încăpăţînat, vrea să ne transmită că vrea un al doilea mandat fără condiţii, unul în care face ce vor muşchii lui. Or, acesta e un semnal greşit, exact un asemenea mandat devine indezirabil. Cu linia asta a lui îi face pe foştii lui susţinători să stea acasă în ziua votului. (…) Rep.: Intelectualii pro-Băsescieni? A.M.P.: Categorie în curs de dispariţie, la cei dezinteresaţi. Restul, să nu ne luăm de ei, că vor fi pedepsiţi pe unde au păcătuit, TRU a ajuns în aceeaşi comisie cu copila, de exemplu. Cel mai bine o duc cei care nu au fost niciodată fani, îl folosesc cu sînge rece pe Băsescu ca să ajungă undeva, prin ambasade cu jacuzzi, PE, sau oriunde se poate, în străinătate să fie.
Ion Cristoiu o pune la punct pe Alina Mungiu Plugaru cu un simplu PS
PS.Un interviu acordat de Alina Mungiu Pippidi revistei Academia Caţavencu ne lasă să bănuim de ce e atât de furioasă distinsa pe Traian Băsescu: nu-i mai ascultă sfaturile! Nu ne miră că Traian Băsescu nu-i mai ascultă sfaturile. Ne miră că a putut la un moment dat să stea cu Alina Mungiu Pippidi în aceeaşi încăpere. Eu n-aş sta cu ea nici măcar în acelaşi tren!
Doi parlamentari ieşeni PDL cer conducerii filialei să-şi asume răspunderea pentru eşecul în alegeri
IAŞI (MEDIAFAX) – Doi parlamentari ieşeni ai PDL cer conducerii fillialei locale să-şi asume răspunderea pentru eşecul înregistrat de democrat-liberali la alegerile europarlamentare din judeţul Iaşi, rezultatul scrutinului plasând PDL în urma PSD la peste 12 procente, transmite corespondentul MEDIAFAX. Senatorul PDL Mihaela Popa, totodată prim-vicepreşedinte al filialei judeţene a partidului, şi deputatul PDL Daniel Oajdea au declarat, luni, presei că Biroul Permanent Judeţean al organizaţiei ar trebui convocat cât mai rapid, pentru a face o analiză serioasă asupra rezultatelor filialei. “Rezultatul PDL Iaşi este slab. Voi cere o analiză detaliată a situaţiei. Eu, personal, sunt capabilă să îmi dau demisia din funcţia de prim-vicepreşedinte al organizaţiei, deşi nu am fost solicitată să fac parte din echipa de campanie. Cred că se impun schimbări atât la vârful filialei judeţene, cât şi la şefia filialei municipale”, a afirmat senatorul Mihaela Popa. La rândul său, deputatul PDL Daniel Oajdea a afirmat că “este necesară în mod cert o schimbare de strategie a filialei, inclusiv a omului din fruntea organizaţiei, Dan Cârlan”. “Rezultatele sunt încă mari, faţă de modul în care PDL a făcut campanie la Iaşi. Cei de la centru sunt la fel de vinovaţi ca şi liderul filialei PDL Dan Cârlan, pentru că l-au susţinut după eşecurile repetate ale acestuia”, a spus deputatul Daniel Oajdea. În replică, liderul PDL Iaşi, Dan Cârlan, a declarat pentru MEDIAFAX că orice comentariu făcut la cald e superficial, adăugând că se va face o analiză a rezultatelor PDL Iaşi. “Cu siguranţă că vom face o analiză. Dacă se ajunge la concluzia că trebuie asumate şi nişte responsabilităţi, se va întâmpla asta”, a mai spus liderul PDL Iaşi. PSD s-a situat pe primul loc în judeţul Iaşi, după alegerile europarlamentare, potrivit rezultatelor finale centralizate de Biroul Electoral Judeţean, cu 37,63 la sută, fiind urmat de PDL – 25,2 la sută şi PNL – 17,41%. Departamentul Corespondenţi, [email protected]
Tema Mungiu – candidată la europarlamentare – readusă în actualitate de un cârlan (mânz înţărcat, care nu mai suge ci doar linge – cf. DEX) al politicii de la Moldova, ilustrează, încă odată, precaritatea şi futilitatea ofertei politice actuale. Nu se mai găseşte altceva pe piaţă, în 2009, decât tot o fostă activistă a organelor de partid, cam asta ar fi fondul disputei generate de propunerea înaintată de dubiosul traseist de la Iaşi, Dan Cârlan. Înainte de primele ei apariţii la 22/GDS şi înainte de a-şi fi pippidizat numele, Tatiana Alina Mungiu nu era nimic altceva decât încă o ieşeancă sosită pe meleaguri dâmboviţene în căutarea confirmării politico-literare. A obţinut repede notorietatea, nu confirmarea, lansându-se pe piaţă cu o lucrare porno-politică, realizată iniţial pentru degustarea simţurilor activiştilor comunişti de dinainte de 1989.
Familie de cadrişti comunişti sosiţi din Basarabia sovietizată
Tatiana Alina Mungiu provine dintr-o familie sosită din Basarabia, familie comunistă cu mari împliniri dacă avem în vedere că Mungiu-tatăl, Ostin Mungiu, era preşedintele Biroului de partid din UMF şi vicepreşedinte pe centrul universitar Iaşi, mama era directoare de liceu şi şefă a Biroului de partid. UMF Iaşi era plin de studenţi străini, iar şeful cadrelor didactice care avea misiunea de a-i „supraveghea“ nu era altul decât… tatăl Tatianei. Domnişoara Tatiana Alina Mungiu a călcat pe urmele bătucite de familie devenind şefă ASC pe UMF Iaşi şi redactor-şef la „Opinia Studenţească“, ziarul ASCR-ului, patronat de CC al UTC. Din această poziţie, la 24 de ani, a simţit nevoia să încununeze linia comunistă a familiei printr-o operă trainică, menită să o aşeze în panteonul viitorilor politruci de stat şi de partid. Refulările Alinei au produs „Evangheliştii“, o „operă“ utecistă, de nivelul unei însăilări de nivel de liceu industrial, care a fost băgată în seamă exclusiv datorită intenţiei provocatoare grosiere unde blasfemia „compensează“ sărăcia imagistică. Vulgaritatea erotică ostentativ afişată trădează cu siguranţă frustrările tinerei activiste UTC, dar şi libidinoşenia mediului de activişti care încurajau astfel de „opere“ ce se rezumă la batjocorirea fără limite a tot ce este sacru pentru credincioşii creştini, folosind parodierea, insinuarea perfidă şi blasfemia. Astfel a ajuns Mungiu, în 1992, când compunerea sa a primit un premiu ilustrativ pentru nivelul intelectualoid al epocii, să fie băgată în seamă la Bucureşti, de către activişti ca şi ea, concentraţi acum la „centrala Soros“. Cu „Evangheliştii“, Mungiu a reuşit să parvină în rândul „lumii bune“ pentru care copro-cultura a devenit o alternativă de gust a culturii flatulente. În anii care au urmat, fosta activistă a U.T.C. şi U.A.S.C.R. îşi îndeplineşte vocaţia de cerber ideologic, lansată pe orbita politicii de grupuri ieşite din cavernele ideologice scobite de un Silviu Brucan, fondatorul GDS, tocmai pe Calea Victoriei.
Acuzată de blasfemie
În 2006, probabil pentru relansarea sa, opera ei de bază, „Evangheliştii“, este scoasă de la naftalină în scenă la Iaşi, la Ateneul Tătăraşi, sub privirea aprobatoare a Mitropolitului Daniel Ciobotea. Totuşi BOR, ca instituţie, alături de Arhiepiscopia Romano-Catolică, a taxat piesa drept „blasfemie“, amendând mizeria de la Iaşi, piesă în care Fecioara Maria apare goală pe scenă, în chip de târfă, iar evanghelistul Ioan, prezentat ca un homosexual, îşi expune fesele dezgolite publicului servit şi cu sugerarea unei felaţiuni (interesant că Mungiu caligrafiază numele lui Iisus evreieşte – Isus – ceea ce înseamnă măgar în ebraică), urmată de comentarii de genul: „- Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?“ sau „- Dimpotrivă… e un amant cu totul incapabil…“. Cina cea de Taină este prezentată drept o beţie ordinară, pe fond muzical de acordeon, iar Iisus este înlocuit de Mungiu cu Baraba, crucificat în locul Său, în timp ce El, avertizat de Iuda, ia cei treizeci de arginţi şi fuge ca un laş pentru a scăpa de răstignire. Apostolii mor otrăviţi de Pavel care îl înjunghie pe Iisus, un fals Hristos care de fapt nici n-ar fi existat, propovăduieşte Mungiu, ca din cărţulia roşie a ateistului bolşevic. Un comentator avizat, Radu Negrescu-Şuţu, care a avut răbdarea să urmărească piesa, mi-a oferit ocazia de a prezenta esenţa purulentă a „operei“ lui Mungiu. Asta este viziunea despre lume şi taine a obsedatei activiste de partid. Culmea – din declaraţiile ei reiese că piesa a fost reprezentată tocmai pentru a ilustra principiul „libertăţii de expresie“, aşadar mesajul „operei“ este şi un fanion politic semnificativ. Familia Mungiu, originară din Bălţi, de unde a venit bunica, Tatiana, intră astfel în cartea recordurilor proaste ca fiind prima familie din lume excomunicată cultural atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă pentru afronturile la adresa vieţii din „432“, produs subcultural mediocru al fratelui activistei UTC, Cristian, şi a creştinătăţii, din piesa „Evangheliştii“. Considerat „un film sordid şi plin de vorbărie“, „432“ a fost desfiinţat de cotidianul oficial al Vaticanului „Osservatore Romano“. La Alina Mungiu nu mai ai ce să desfiinţezi, e suficient să o priveşti cum arată şi înţelegi că a fost desfiinţată deja de Dumnezeu.
Lider de porno-partidă
Recent, împinsă de doruri irepresibile, Mungiu a anunţat că este gata de un nou partid, unul plin de sevă democrată, care va aduna coptura fetidă a grupărilor cu care a colaborat dumneaei până acuşica. Nu este greu de aproximat din ce fel de personaje se va încropi Partidul Alinei Mungiu Pippidi (PAMP) – e suficient să ne amintim care au fost organizaţiile care au susţinut piesa-fanion a aşa-zisei mişcări a libertăţii de conştiinţă, în fapt o adunare de neo-bolşevici hrăniţi din resturile putregăite aruncate sub masă de Soros: Cristian Pîrvulescu – Asociaţia Pro Democraţia, Emil Moise – pionul lui Gabriel Andreescu în încercarea nereuşită de scoatere a icoanelor din şcoli, Gabriel Andreescu însuşi, Remus Cernea, limbricul lui Andreescu, Ioana Avadani – Centrul pentru Jurnalism Independent, Iustina Ionescu – Centrul de Resurse Juridice, Mircea Toma – de la organizaţia SOV, Romaniţa Iordache – de la Accept, organizaţii de pripas. Toţi aceştia au semnat public, în octombrie 2006, un protest, cică de susţinere – împotriva cui, a bunului-simţ? – a gonoreii interpretative a Alinei Mungiu. Scandalul din aceste zile din jurul aşa-zisei propuneri pentru europarlamentare din partea PD-L Iaşi a Tatianei Mungiu nu este decât debutul unei relansări în atenţia publică a piticaniei guşate uteciste, obsedată de pomenirea numelui său în cât mai variate circumstanţe, fie şi scrijelit pe marginea unui pisoar. Onoare de care n-are parte, deoarece nu ar putea inspira pornografic nici măcar un cârlan dezabuzat de absenţa sugiucului. https://www.curentul.ro/2009/index.php/Actualitate/Alina-Mungiu-vedeta-porno-politica-de-Iasi.html
Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei
În anul care a trecut s-au petrecut şi rostit câteva lucruri demne de trecut la catastif. În cele ce urmează mă voi referi la trei dintre ele.
1. În “Observator cultural” (nr. 19/7-13 iulie 2005), într-un articol trasând idei directoare pentru asortarea culturii române cu Occidentul civilizat, Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, a scris: “Un posibil obiectiv major ar fi, să zicem, o cultură modernă, competitivă, bună de ieşit «la export». Or, ca şi în cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea îndeplinesc asemenea condiţii. Cititorul român cultivat, scria într-un răzvrătit articol din Suplimentul de cultură tânărul prozator Adrian Şchiop, «merge la duhovnic, îşi face cruci în autobuz şi are idei dure de dreapta». Cel occidental e altfel. Ceea ce primul caută cu nesaţ, celuilalt îi este îndeobşte indiferent. «Păşunismul» folclorico-religios şi derivatele sale […] nu pot duce decât la idei de «uz intern» […] O cultură gregară şi conservatoare, steril moralizatoare, care reflectează mai curând asupra propriului ei trecut, decât priveşte către viitorul imediat este, de la sine înţeles, una a «contrasensurilor». Or, în pofida unor zvâcniri juvenile recente, cultura română are tendinţe gerontologice“ Înainte de orice alt comentariu, trebuie să notăm că “Suplimentul de cultură” e o publicaţie a Poliromului şi că Adrian Şchiop e şi el un produs Polirom. Romanul său, Pe bune/pe invers, face parte din noua serie de proză programatic mizerabilistă editată de Polirom. Dacă, în cadrul noii direcţii poliromice, Cecilia Ştefănescu ne oferă scene de lesbianism studenţesc în anii ’80, iar Ioana Băeţică personaje compulsiv coprofage, personajul lui Şchiop e un “ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social” (apud C. Rogozanu pe coperta a patra a cărţii). Ce e interesant în ruminaţiile lui Lupescu e dispreţul arătat tradiţiei româneşti de directorul celei mai active edituri româneşti la ora actuală. Silviu Lupescu, directorul editurii care publică Biblia în noua traducere girată de Cristian Bădiliţă, e scârbit de faptul că cititorul român se spovedeşte. Dar poate că Biblia e, pentru domnia-sa, doar literatură. Sau doar o afacere. Asta înţeleg. Ceea ce nu înţeleg însă e cum de, în condiţiile unui divorţ atât de marcat între gusturile lui Lupescu şi cele ale publicului cultivat, a putut editura Polirom să ajungă lider de piaţă. Dacă publicul român e atât de obscurantist, cum de a putut proiectul editorial al lui Lupescu să reziste? Cine îi cumpără pe cei ca Şchiop? Sau pe Elfriede Jelinek, de exemplu, laureata Nobel din 2004 pe care Lupescu s-a grăbit să o traducă, o scriitoare pornografic-comunistă a cărei lipsă de valoare literară a şi făcut pe unul din membrii juriului care i-a decernat premiul să demisioneze de ruşine. Dacă cititorul român cultivat are îndeletniciri bisericeşti care îl fac incompatibil cu viziunea estetică a lui Lupescu, să înţelegem că Polirom e editura publicului român incult? De obicei oamenii religioşi sunt învinuiţi de “obscurantism” şi “analfabetism”; or, acum reiese că ei sunt, de fapt, cititorii “cultivaţi” ale căror gusturi trebuie cu necesitate schimbate. Şi de asta se ocupă Lupescu, în numele reducerii păşunistei “rapsodii române” la atonalismul Occidental. 2. Dar, se pare, nici Occidentul nu e chiar aşa obsesiv-erotic precum insistă Lupescu. În “Ziua” din 12 mai 2005, s-a putut citi un articol în care Andrei Şerban se dezlănţuia împotriva puritanismului american. La 21 aprilie, când la Metropolitan Opera din New York a avut loc premiera operei Faust de Charles Gounod în regia lui Şerban, spectatorii şi cronicarii prezenţi au avut surpriza să-l vadă pe “dracu’ gol”. Adică nu chiar gol, dar într-un costum de cauciuc mulat pe corp, cu muşchi de halterofil, genitalii la vedere şi coadă de şarpe. Astfel deghizat în Mefisto, basul (est-) german Rene Pape a cântat, spun cronicarii, excelent, deşi vizibil stânjenit de caraghioasa montare a lui Andrei Şerban, considerată de cronicarii de la “New York Times” şi “American Record Guide” drept kitsch. Supărat de primirea montării sale, Andrei Şerban declara în articolul din “Ziua” că “bogătaşii” care subvenţionează Metropolitanul au un “gust burghez”, diferit de “gustul estetic” pe care-l are el. Citez în continuare din articolul semnat de Simona Chiţan: “Ziarul «New York Times» a criticat faptul că Rene Pape, interpretul lui Mefisto, apare dezbrăcat pe scenă. «Trăim în America în perioada lui Bush, când puritanismul şi ipocrizia religioasă devin periculoase», a declarat Şerban. «Până şi Mefisto ar trebui îmbrăcat în costum şi cravată, ca politicienii de la Casa Albă, ca să fie aprobat», a comentat regizorul. «Dar şi mie, ca şi lui Mefisto, puţin ne pasă de ce scrie New York Times», a conchis el”. Ceea ce trebuie să ştie cititorul român care citeşte asemenea articole e faptul că “New York Times” nu e o publicaţie pro-Bush. E, mai degrabă, un ziar de stânga, perfect adaptat şi promotor al corectitudinii politice, multiculturalismului şi avangardei artistice de pe meterezele cărora trage cât poate în conservatori. Din 1974 şi până acum, în paginile acestui ziar au apărut sute de articole, notiţe şi cronici laudative la adresa lui Andrei Şerban. Aşadar, deşi “New York Times” nu e la fel de radical ca hipiotul “Vilage Voice” sau ca foile care se distribuie gratis la metrou sau pe stradă, el nu e un ziar pentru conservatori, ci pentru stânga moderat radicală şi cu nevroze şi despuieri la modă. De fapt, ceea ce critică Anthony Tommasini în “New York Times” şi Kurt Moses în “American Record Guide” e faptul că, în lipsa unei concepţii regizorale cu adevărat înnoitoare, Andrei Şerban a ales să fie convenţional neconvenţional şi original la modul clişeistic. Dar nu avatarurile Metropolitanului mă interesează aici, ci modul cum realitatea culturală Occidentală e filtrată în România. Silviu Lupescu spune că Occidentul e maniac sexual, Andrei Şerban se plânge că e dominat de mic- sau mare-burghezi, de o respectabilitate pe care el, ca artist, nu o poate aproba. Lasă că şi “Faustul” lui Gounod, ca operă scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, e “artă burgheză”, dacă e să folosim concepte sociologice în artă. Dacă Occidentul e aşa de conservator precum pretinde Andrei Şerban, atunci de ce să ne dedăm auto-erotismului de dragul integrării? Dacă Occidentul e atât de pidosnic pe cât susţine Lupescu, atunci oare exemplul lui Şerban nu ne arată că, saturaţi de propria lor mizerie umană, nu mai au nevoie şi de a noastră? Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei, între “integrarea” unor dezintegraţi şi autonomia unor oameni integri, oare care e de preferat? Să ne descompunem interior de dragul protezelor sufleteşti Occidentale – care, de altminteri, nu sunt decât o variantă mai otrăvită teoretic a comunismului de care de-abia am scăpat – sau să ne înfigem în straturile de adâncime ale fiinţei, să ne modelăm după ierarhiile cereşti şi după fireasca ordine a tradiţiei? În primul caz, odată deconstruiţi, nu vom mai avea de ales: va trebui să cerşim asistenţa Vestului, Estului, a oricui. În cel de-al doilea caz, integraţi sau nu, vom fi măcar sănătoşi şi liberi interior, indiferenţi la asistenţa dar bucuroşi de compania oricui poate să ţină pasul cu noi. 3. Dacă, din fericire, Andrei Şerban a ales să vină în România mai ales cu spectacolele sale de rezistenţă, de un teribilism acoperit estetic, nu acelaşi lucru se poate spune despre Alina Mungiu, care ne colonizează din interior cu “Evangheliştii”, o piesă transformată de Benoit Vitse dintr-un mai vechi eşec dramatic într-un flop nou-nouţ. Plin de blasfemii şi cu un Iisus căruia i se atribuie isprăvi sexuale demne de Mefisto-ul lui Andrei Şerban, piesa a stârnit proteste din partea bisericilor Ortodoxă şi Catolică. În apărarea operei sale, autoarea a declarat că “piesa nu a fost scrisă pentru a spune vreun adevăr despre Iisus sau credinţă, ci numai unul despre alegerea intelectuală între intoleranţă şi bigotism.” După cum bine s-a remarcat, dacă subiectul acestui exerciţiu dramaturgic ar fi fost Mahomed sau Moise, probabil că el nu s-ar fi montat nicăieri. La Londra, în 2005, în urma ameninţărilor cu proteste de stradă, au fost anulate reprezentaţiile unei piese care jignea onoarea sectei indiene Sikh. Şi stânga europeană a privit acest lucru ca pe un firesc tribut adus multiculturalismului. La fel se întâmplă şi în cartierele europene dominate de musulmani – din Belgia, Suedia, Olanda, Franţa – unde, pe durata Ramadanului, poliţiştilor nu li se mai îngăduie să mănânce sau să bea în public, în timpul patrulării, unde o femeie a fost bătută pentru că mânca pe stradă un hamburger din carne de porc – nesuferită musulmanilor -, unde poliţiştii care fac razii în cartierele musulmane nu au voie să intre cu câini în casele musulmanilor – pentru că aceştia consideră câinele un animal murdar –, nu au voie să intre în baie – pentru că îl ruşinează pe musulman –, nu au voie să le filmeze nevestele fără iaşmac etc. etc. etc. La Mohamed nu ai voie să atentezi, că te reperează dom’ Bombică. La Iisus însă, voie ca de la banu Ghica. Asta am înţeles-o. Ceea ce nu înţeleg este altceva. Alina Mungiu publică, în săptămânalul “22”, un jurnal de călătorie, amuzament şi propagandă din care reiese cât de bună prietenă e cu neoconservatorii americani cu care ia masa, pentru ca apoi să le dea sfaturi de viaţă şi scobitori, şi de a căror filosofie s-a contaminat. Or, neoconservatorii – unii foşti troţkişti, alţii nu, unii evrei, alţii nu – sunt angajaţi, în interiorul Americii, într-un război cultural împotriva stângii seculariza(n)te. Cine citeşte “National Review”, “Weekly Standard”, “American Spectator”, “Commentary”, “First Things”, “National Interest”, cine urmăreşte FoxNews, cine citeşte chiar şi publicaţii paleo-conservatoare, precum “American Conservative”, ştie că o componentă importantă a arsenalului neoconservator e retorica creştină – de substanţă catolică şi neo-protestantă – îndreptată împotriva stângii care vrea să scoată religia din şcoli, să transforme Crăciunul într-o sărbătoare non-denominaţională, să oficializeze căsătoriile homosexuale etc. Creştinismul e o componentă esenţială a “războiului împotriva terorismului” şi probabil că Silviu Lupescu, la braţ cu Andrei Şerban, ar fi complet scârbit de păşunismul şi bigotismul americanilor. Mirarea mea e cum de unui important pion propagandistic american în România i se îngăduie să-şi scoată de la naftalină o piesă anticreştină scrisă pe vremea când se afla sub inspiraţia mai politic corectă a lui George Soros – finanţator al campaniei anti-Bush şi considerat de neoconservatori un periculos terorist de stânga. Sau poate creştinismul american e aidoma naţionalismului german din anii ’30: rezistă doar stârpind orice altă varietate. Sau poate libertatea Alinei Mungiu de a comite, în România, sub umbrela autorităţii americane, lucruri pentru care baptiştii americani ar “excomunica-o” din orice funcţie şi sinecură, nu e decât o dovadă, după cum reiese şi din cazul foştilor torţionari ai Securităţii angajaţi de către serviciile secrete americane, că guvernul de la Washington ştie să recunoască şi să folosească un profesionist al propagandei, torturii şi spălării de creier. Cine ştie? Mircea Platon
Radu Moraru: „De ce nu a făcut nimic Ion Iliescu, dar Adrian Năstase?” „Adrian Năstase cum să îl dea pe Dinu Patriciu în gât, cum, că erau pe aceeaşi mână. Chiar nu se sesizează”, spunea domnul Ioan Talpeş. „Chiar vreţi să ştiţi cum s-a făcut şmecheria aia?” Reporter: „Iar mă manipulaţi cu vreo poveste mică?” „Să vezi ce poveste mică îţi dau”, spune Ioan Talpeş. „Cea mai mare şmecherie de după revoluţie. Eram la Washington, domnul Ion Iliescu, eu şi domnul Mihai Tănăsescu. Şi mă trezesc dimineaţa cu un funcţionar american care spune: „Aveţi un fax“. Mă uit, „dar nu îmi este adresat. Nu sunt eu Tănăsescu“. „Ştim cine sunteţi, de aceea vi l-am adus”. Ce eraţi atunci, domnule Ioan Talpeş? Ioan Talpeş: Eram şeful Administraţiei prezidenţiale şi consilier pe probleme de apărare şi securitate. Radu Moraru: Deci americanul ştia cui i-l duce. I se cerea lui Tănăsescu acordul de a semna ordonanţa în favoarea lui Dinu Patriciu. Trebuia semnat pe loc ca să se rezolve în aceeaşi zi problema lui Dinu Patriciu. În ce an eram? Ioan Talpeş: În octombrie 2003. Radu Moraru: Deci octombrie 2003 – Washington, Adrian Năstase – Dinu Patriciu. Ioan Talpeş: Nu, ei erau în afara Washington-ului. Radu Moraru: Da, dar era vorba de ordonanţa de urgenţă… Ioan Talpeş: Numărul 118 din 2003, 24-10-2003. Radu Moraru: Staţi că mai am de citit. „Trebuia semnat pe loc pentru ca să se rezolve în aceeaşi zi problema lui Dinu Patriciu. Mă duc la Tănăsescu, spune domnul Ioan Talpeş. „Domne, gândeşte-te, nu semna!” Ioan Talpeş: Da. I-am dat-o în mână, s-a uitat la ea şi am văzut că vrea să semneze. Şi i-am spus, domnule Tănăsescu, eşti tânăr, domne, cum să semnezi asta, e păcat de dumneata! Nu vezi ce înseamnă? Înseamnă că scoţi din ceea ce ar trebui să fie al românilor 600 de milioane de dolari. Cu ce drept?
Tot felul de pidosnici si matracuce s-au trezit acum ca trebuie sa reprezinte ei si numai ei asa-zisa “dreapta” romanesca. De la procurori si agenti comunisti ca Valeriu Stoica si Volodea Tismaneanu la extremisti care scuipa pe credinta, Romania si Mantuitor, ca HRRPatapievici si Alintutza Bulinutza Mungiu. Sa observati cum se repozitioneaza, la ordin, vedetele homo-intelectuale si ale “deep-trouth”-ului din politica damboviteana. Si pe la Cluj am inteles ca tot felul de pecicani, adepti “provinciali” ai disolutiei statului roman, acum se dau drept “frati ortodocsi”. Ma rog, sa revenim la analisdele noastre. Alina Mungiu o tot trage editorialistic “pe dreapta”: face chiar “proiectul reunificarii dreptei, la zi” si fariseic, se gudura la “fratele ortodox Ioan ” din Kosovo dupa ce a tunat si fulgerat pentru dreptul la independenta al teroristilor albanezi care au taiat mii de capete de “frati Ioan”. Dar spectacolul micimii ei este dat, aproape pe fiecare cearsaf din Rl, de “preteniile ei”. Una-doua o baga, doar-doar se va lustrui si mari si ea mai bine (atentie, sa nu explodeze!) despre “bunul meu prieten” presedinte, filosof, astronaut, sau te miri ce. Ultima gaunosenie a aparut azi, vezi Doamne pe aceeasi linie “de dreapta”, ca nu e bine cum e la bac. S-a trezit, evident, la doua saptamani dupa ce raul s-a facut… Ei bine si, iarasi, ii da cu prieteniile: “…ne trezim in mod cam unilateral cu programe din care Eminescu lipseste, in schimb figureaza bunul meu prieten Jon Schaele. Or, asta e o eroare. Sunt prietena cu autorii Raportului Tismaneanu…”
Pai, daca tot se lauda cu “bunul ei prieten” nu credeti ca ar trebui sa-i stie si numele?! 🙂 Vezi si Foto.
Si comentatorii Rl observa: sorin: Surprins…. Joi, 26 Iunie 2008 12:43 Ce s-a intamplat cu dna. Mungiu? Pana acum era angajata in demersul concertat de distrugere a constiintei nationale alaturi de Patapievici, Manolescu, Tismaneanu, etc. si deodata critica ideea citatelor ideologice ca temei de invatare a limbii romane in detrimentul clasicilor si contemporanilor literaturii. Ciudat!
Cineastul Andrzej Zulawski, la Bucureşti, ca invitat al Festivalului B-EST:
“Vă consideraţi un autor?
Nu înţeleg acest cuvînt. Cred în libertate şi atît.
Dintre filmele româneşti, aţi văzut vreunul?
Nu, de acum mulţi ani. Ştiu că există un nou val de cineaşti. Cred că am văzut vreun sfert de oră din filmul lui Mungiu şi n-am vrut văd mai mult. De ce? Pentru că m-a plictisit de moarte. Nu vreau să văd aşa ceva, am trecut deja prin asta. E o perioadă din viaţa mea, un sistem, nu îmi plac oamenii care exploatează aşa ceva.
Comunismul?
Da, comunismul. Îl exploatează ca să ia Oscarul. Din fericire, n-a reuşit.
Dar a luat Palme d’Or.
Da, l-a luat. Cunosc Cannes-ul prea bine ca să zăbovesc asupra acestui subiect.(…)
Pentru mine, arta care nu produce plăcere nu există. Am trăit suficient ca să pot spune asta. De-asta m-a şi deranjat „4, 3, 2“: e neplăcut, nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănînc mîncare proastă sau să vorbesc cu proşti. Nu pot vedea diferenţa dintre cel mai prost film hollywoodian şi filmele astea, „de artă“. Viaţa e prea scurtă pentru aşa ceva (…) Toată industria este despre sex, e primitivă. De-asta nu mi-a plăcut filmul românesc.”
Interviu luat de A. Olivotto si aparut in Cotidianul (ma mir!)
Sub pretextul ca isi descrie, dupa moarte, “un vechi prieten”, Alina Mungiu Plugaru ii mai trage niste lopeti tovarasesti in cap cadavrului lui George Pruteanu. Rareori mi-a fost dat sa citesc un text atat de execrabil in presa romana. Poate doar cateva din Cotidianul sau Dilema sa-l mai concureze. La moartea unui clovn, scrie “papesa” societatii civile.
Pentru ca cineva ma sesizase ca “evanghelista” cuibului de anarhisti din Iasi (vezi https://www.civicmedia.ro/) si-a permis sa ma mentioneze intr-unul din deseurile ei din Romania libera, am aflat cu ocazia cautarii articolasului ca Muingioaca este obsedata de mine. Din ultimele ei 15 editoriale ma pomeneste in vreo 10. Bleah!
July 22nd, 2009 
VR 
Papesa “societatii civile” dixit via Catavencu
Posted in Uncategorized 
Tags: 
