Posts Tagged ‘atitudini’

Din nou despre Eminescu si crestinismul sau in Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI. Aviz amatorilor

Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice si despre Brancuşi ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Despre Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămida în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol, dar va fi pus!
Ştim cu anticipaţie că Eminescu era piatră de poticnire a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei. Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfelnic suprem împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând- o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: „Astăzi vei fi cu mine în rai!”
Analizându-se opera lui Eminescu, de fapt nepublicată niciodată integral, căci astfel ar fi condamnat la moarte post mortem, nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu: Rugăciunea. Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.
O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriuzisă este numai una, este un acccident.
Nu domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei Divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate, dornică de Absolut.
Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, îl pun pe acelaşi perete sfânt din casele românilor. Eminescu
e un drept al neamului românesc, ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat, sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii
autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător. Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii lui orbitoare, creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza luminii Lui decât acelea ce-L vor fi preamărit.
De aceea nu „Luceafărul”, nu „Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci „Rugăciunea”. Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos.
Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / Din valul ce ne bântuie / Ridică-ne, ne mântuie / O, maică preacurată / Şi pururea Fecioară / Marie!
Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.
Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi sa încântat în faţa frumuseţilor creaţiei divine, şi pe aceste frumuseţi le-a cântat, închinându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat, sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice, şi a alergat conştient, căzând în genunchi, într-un act de contemplare şi adorare a adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre omeneşti. „Înţeleptii lui Dumnezeu făpturii n-au slujit ci Făcătorului” . În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi, implicit, a Hristosului, Eminescu face din darul său, talantul său, prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii. E cel mai mare act de viaţă pe care dumnezeul-creat-omul îl poate aduce dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.
Astăzi veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorilor politico-economice. Pofta inimii, pofta ochilor şi trufia vieţii. Aşa i-a zis şi Satana Mântuitorului pe muntele Qarantaniei: „Iată lumea şi slava ei, Ţie Ţi-o voi da, dacă Te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc”. Mințea… ca şi în Eden… Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce? „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Astăzi chiar în spatele aparentei fapte bune, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. „Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, căci este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu Şi-o revendică, pentru că nu I-a fost atribuită. Un alt „dumnezeu” o revendică, egoismul luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul, când dăruieşte ceva, zice „primeşte darul acesta şi zi bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte, mulţumire lui Dumnezeu).
De aceea Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare, o mamă suferind lângă o surioară paralitică, şi, jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda Bisericii, din umilinţă, în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului ei, crucificat şi înviat, suprema mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. (…)Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti ai neamului românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.

Şi sunt foarte mulţi!
La Marea Judecată îi veţi putea privi în ochi?

Virgil Maxim
Revista de gandire si traire romaneasca ATITUDINI
An II, Nr 4, Ianuarie 2009
Extras din articolul “Cateva ganduri smerite alaturi de creatia marelui Brancusi”

Cuvant despre eroism. Parintele Gheorghe Calciu

Eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor, sau persoanelor singure. Sensul pe care îl dăm noi eroismului în această accepţie nu are nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul cruciaţilor, celor de bună credinţă. Această categorie de eroi sunt circumstanţiali, tranzitorii, determinaţi de spiritul vremii, de entuziasmul creat local şi temporar, sau de apelul unor persoane harismatice care pun în faţa unei generaţii un scop precis şi tangibil.
Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în materie, ci în spirit. Incertitudinea victoriei nu impietează eroismul persoanei care îl practică, aşa cum pocăinţa cuiva nu impietează asupra perseverării în ea, chiar dacă nu avem certitudinea că suntem mântuiţi.
Taina mântuirii stă în mâna Domnului, taina eroismului stă în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi. Eroismul lui Don Quijote era unul gratuit. El a pornit lupta împotriva duhurilor rele, a strigoilor, a cavalerilor răi, fără o altă ţintă, dincolo de dorinţa de a-i birui. Eroul (nu în sens de personaj) tragic se distinge de orice alt erou prin neaderare la istorie şi la temporalitate. El trăieşte într-o altă dimensiune care este cea mistică. Toate eroismele gratuite sunt mistice, chiar dacă nu apar explicit ca atare.

Extras din
Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului
Pr Gheorghe Calciu
ATITUDINI
Revista de Gandire si Traire Romaneasca
Anul II, Nr 4, Ianuarie 2009

INEDIT – Comentariu la Pateric al Părintelui Arsenie Boca – ATITUDINI

Despre ispite
Avva Antonie: Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască. Adică fără ispite nu te poţi mântui.
Mântuirea înseamnă un alt mod de a trăi, dobândirea altei firi, nu aceasta care o avem. Pentru că aceasta trebuie toată topită, scărmănată, omorâtă prin tot felul de ciopleli, altfel nu e cu putinţă să crească firea după Dumnezeu.
Mântuirea e imposibilă fără ispite pentru că numai cu prilejul lor ne cunoaştem; dându-ţi seama de greşeli şi felul cum puteai să rezolvi, adică cunoscând ceva în vremea ispitei, tot e ceva, adică este un început spre creşterea duhovnicească (aceasta în cazul încercării când ţi se face îndreptare).
Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi).
Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti. În încercări (ispite) îţi trebuie o convingere, adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realităţi religioase, adică realităţi trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le trăieşti. Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ţi: Nu trăi o viaţă aşa de grea, nu-ţi chinui tinereţea. Toate aceste momeli te sustrag de la temelia, Hristos şi de la crucea Lui şi te dai spre plăcere, spre cruţare de
sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău, care să-ţi ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos. În felul acesta, încercările dovedesc de ţi-e mai drag de tine sau de Hristos.
Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos, treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te laşi cu totul în conducerea lui Dumnezeu. Nu-i altă soluţie decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.
Şi dacă am fi curaţi cu inima, L-am vedea şi acum.

La ziua judecăţii ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înţelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.
Însemnări din manuscrisele de la Sinaia
ATITUDINI
Revista de gandire si traire romaneasca
Anul II, Numarul 4, Ianuarie 2009

…semne bune anul are! Editorial – Monahul Filotheu. Revista ATITUDINI

2009 a venit la noi cu paşi mari, grăbiţi. Am crezut, în umbra Duhului Bisericii, în bunătatea vremilor pe care le trăim, oricâte catastrofe ar fi părut că s-au abătut peste noi. Şi ea purcede din mila pe care Proniatorul o face cu noi, cei de acum, aducându-ne în luptă cu vitregia clipei de faţă pentru a câştiga veşnicia; pentru aceea şi veşnicia începe în singura unitate de timp ce ni s-a dat să o trăim, clipa unei respiraţii.
Orice vreme îşi are încercările ei şi luptătorii pentru înveşnicire. Unii luptă să înveşnicească în Dumnezeu clipa, să o îndumnezeiască , iar alţii luptă să o înveşnicească în iad, în îngerul morţii, să o îndrăcească. Adevărata durere vine din aceea că nu realizăm că de bună voie ne aşezăm când într-o parte, când în cealaltă a liniei de bătălie dintre cele două tabere. Dar ceea ce ni se întâmplă dincolo de voia noastră este crucea pe care Tatăl, Bunul Proniator, neo dă să o purtăm.
Anul 2009 aduce crucea unei crize mondiale a sistemului bancar, conceput încă de la început pentru a înlănţui omenirea. Ni se spune că „au dispărut” 58 de trilioane de USD, pe care trebuie să-i plătească nu doar americanii, ci toţi cei 6 miliarde de oameni de pe pământ, în întreaga lor viaţă, şi, ca să nu le fie greu doar lor, şi copiii, şi nepoţii lor. Criza aceasta nu este prima din istorie. Exceptând criza petrolului de acum 30 de ani, provocată de lipsa de măsură a consumului, criza Americană din 1929, exportată întregii lumi imediat după aceea, este foarte asemănătoare cu cea de astăzi. O mare sumă de bani a dispărut, pentru a se instrumenta mai apoi un război care să schimbe ordinea mondială. Doar Dumnezeu ştie dacă acest scenariu se va repeta. Oamenii obişnuiţi doar descoperă că toţi marii politicieni şi bancheri vorbesc despre o nouă ordine mondială ca rezultat al crizei financiare, şi că au devenit sclavi ai sistemului, nefericiţi de astă dată . Poate şi de aceea Antihrist va fi primit ca eliberatorul cel mult aşteptat, un izbăvitor din robia pe care mai marii zilei de astăzi ne-au pregătit-o, nouă şi urmaşilor noştri, iar păruta lui eliberare va fi cea mai cumplită tiranie din istoria întregii omeniri, o robie asumată, voluntară, care va veni prin lepădarea puterii raţionale a sufletului, anularea de bună voie a voinţei şi împietrirea desăvârşită a simţirii inimii faţă de tot ceea ce este politic incorect (corectitudinea politică fiind noua dogmă şi noul cod de legi al sistemului viitorului). Dar ca să nu fiu proroc mincinos, mă voi opri la a spune doar că ceea ce va urma va fi cumplit, va fi mult mai rău decât tot ceea ce putem să ne închipuim acum.
O parte din această urâciune care va stăpâni pretutindeni este nevoia resimţită şi la noi de o nouă ordine politică. Cei 20 de ani brucanieni au însemnat un timp foarte binecuvântat faţă de ceea ce urmează de acum: Puţinii indivizi frustraţi care s-au ostenit din răsputeri să otrăvească sufletele intelectualilor din România acestei perioade cu anti-creştinism, anti-românism, anti-tradiţionalism, anti-clericalism, anti-dogmatism, anti-canonicitate, imoralitate ori liberschimbism, pun astăzi la cale o mare mişcare politică, după modelul neoconservatorismului american . De mâine, fiii răsfăţaţi ai bolşevicilor şi reeducaţilor primilor ani de comunism vor vorbi despre unitate, moralitate, decenţă, normalitate, părându-li-se că suntem proşti şi am uitat că în ultimii 20 de ani au şuierat cu limbile despicate împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale în reviste subvenţionate precum 22, Dilema, Idei în dialog şi altele cărora istoria le-a vădit nonsensul existenţei.
Dacă aşa sau altfel se va întâmpla în România, rămâne ca Dumnezeu să rânduiască, pentru sângele şi lacrimile Mucenicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, sau pentru păcatele noastre fără de număr şi fără de hotar. Dacă însă li se va îngădui această enormă mişelie, e limpede că orice recurs la Adevăr, Frumos, Bine, Dreptate, Milă, adică la Dumnezeu Omul Hristos, va fi socotit drept extremism, fanatism şi ultra-naţionalism, şi s-au întors la noi vremurile în care a fi creştin va fi tot una cu a fi gata de moarte pentru Hristos, gata de a-L mărturisi, cu preţ de suferinţă şi de sânge , de data aceasta fără a mai putea fi auziţi ori cunoscuţi. Veacul XXI de la Hristos le aduce Ortodocşilor din România experimentul paşapoartelor şi permiselor auto biometrice. Până acum Germania a fost singura ţară din lume care a primit paşapoartele electronice, dar România, prin oamenii săi politici, îşi doreşte să fie premiantă şi, pe lângă cipurile pe care nemţii şi le-au pus în paşapoarte, se vor include şi amprente biometrice: amprenta irisului şi amprenta digitală. Nu ni se spune, însă, şi nu vom putea verifica niciodată ce vor conţine cipurile din paşapoarte şi din permisele auto şi la ce bun atâtea măsuri de siguranţă într-o ţară atât de mică, unde depăşirea vitezei legale, conducerea sub influenţa alcoolului şi contrabanda cu ţigări sunt de zeci de mii de ori mai numeroase decât falsificarea actelor. Este uluitor tupeul celor ce vor să ne bage pe gât noile acte, dar uluitoare este şi trădarea politicienilor şi nepăsarea cetăţeanului obişnuit. Libertate, unde eşti? Celor ce credeau că totuşi sufletul românului nu-şi va pierde libertatea, de vreme ce «unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea» , le putem spune că, dacă până astăzi Tainele Bisericii au fost singurele care dădeau libertate sufletului creştin, şi vor rămâne în veac arma cea mai puternică de luptă împotriva răutăţii veacului prin puterea Duhului Sfânt, e strigător la cer cum se caută de către anumiţi „ortodocşi” minimalizarea şi dispariţia lor. Cum aceasta? Când încetează Tainele Bisericii a mai fi Taine? În chiar clipa în care clericul care le săvârşeşte se leapădă de credinţa apostolică şi patristică a Bisericii, stă pe faţă împotriva Evangheliei şi recunoaşte ereticilor puterea săvârşirii vreunei Taine, Duhul Sfânt încetează a mai lucra prin mâinile sale. De aceea, responsabilitatea ierarhilor faţă de adevărul de credinţă al Bisericii este tot una cu a fi gata clipă de clipă pentru moarte.
Nu degeaba a rânduit Biserica primelor veacuri ca arhiereii să se aleagă dintre călugări, adică dintre cei mai fierbinţi pentru credinţă. Sunt însă şi din cei care au crezut că pot să-l înşele pe Dumnezeu vânând arhieria de parcă ea s-ar da de la oameni, nu de la Dumnezeu, şi nu s-au făcut vrednici numelui de păstori episcopi (supra-veghetori) ai turmei lui Hristos, ci sau vădit a fi năimiţi prin înseşi vorbele şi faptele lor, şi simplii credincioşi sensibili la gândul mântuirii îi cunosc bine. Recenta împărtăşire din otrava papistaşă a mitropolitului Timişoarei şi atitudinea sa faţă de Ortodoxie după apostazia sa, la care adăugăm cocoloşirea sa şi minimizarea gestului de către cei care ar fi trebuit să-I aplice canoanele Sfinţilor Apostoli, plus tăcerea lor desăvârşită în faţa numeroaselor mărturii de apostazie a lui Nicolae Corneanu şi a altora care şi-au continuat nestingheriţi lepădarea de credinţă, plus invitarea papei prin oamenii politici intermediari, acestea toate ne arată că sfârşitul este lângă uşi. Un imens tăvălug mondial nivelator al conştiinţelor şi înrobitor al sufletelor şi trupurilor, o mincinoasă „conştiinţă” politică ce va dobândi puteri inchizitoriale, un sinod care se leapădă de adevăraţii slujitori ai Bisericii şi iubeşte apostaţii şi apostazia, iată semnele bune ale anului 2009! Din mila Sa cea mare Dumnezeu ne cheamă să purtăm cu bărbăţie aceste cruci. Nu era deloc roză situaţia socio-culturalo-economicopolitică a imperiilor în care au propovăduit Sfinţii Apostoli; şi totuşi au îndrăznit şi au biruit lumea!
Hristos le-a dat putere să treacă cu înţelepciune de şarpe şi blândeţe de porumbei prin toate ispitirile la care lumea antică i-a supus. Şi toţi şi-au pus sufletul pentru turmă mărturisind pe Hristos. Creştinii de azi suntem chemaţi la aceeaşi mare încercare, aceea de luptă împotriva unui sistem foarte bine articulat şi pus la punct, prin lepădarea de faptele trupului şi ale întunericului şi prin scoaterea de sub praf a armelor Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor –, prin împlinirea tuturor poruncilor Evangheliei, prin răstignirea trupurilor împreună cu patimile şi cu poftele. Avem puterea să o facem, suntem singurii şi ultimii care o putem face şi avem, tocmai pentru aceea, datoria de a o face. Hristos, Cel ce ne-a poruncit să îndrăznim, căci cu El vom birui şi noi lumea, ne aşteaptă. La mântuitori şi îndrăzneţi ani!
Monahul Filotheu

ATITUDINI
Ianuarie 2009

Parintele Arsenie Papacioc: "Cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut"

A aparut numarul trei al Revistei de gandire si traire romaneasca ATITUDINI

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc
Părinte Arsenie, ni se spune în ultima vreme de către înalţi prelaţi că nu mai avem voie să folosim cuvintele eretic, papistaş şi că ar trebui să redefinim dogmele ca să ne aliniem şi noi constituţiei Uniunii Europene, cum vi se pare lucrul acesta?
Uite, domnule, parcă de la Uniunea Europeană ne tragem! E foarte grav cuvântul eretic, nu poate să fie rătăcire în învăţătura creştină… Şi cu ce să înlocuim cuvântul eretic? Parcă noi am făcut cuvântul acesta! L-au făcut Sfinţii Părinţi şi cine atacă problemele de dogmă cade în erezie. Iar ăştia au atacat (vezi Filioque) Crezul a fost schimbat, iar papa nu cu mult timp în urmă a declarat că singura Biserică este Biserica Catolică… O mare greşeală tactică din punctul lor de vedere… Cum să zic, dacă a schimbat Crezul şi s-a umplut tot Occidentul de infailibilitatea papală acum vrea să se reverse şi în tot Răsăritul?! Eu uite ce vă spun: Biserica a dat anatemizare pe toţi care n-au respectat nişte lucruri, la toate sinoadele ecumenice. Şi peste tot a anatemizat patriarhi şi alţi oameni din Biserică şi peste tot în istoria Bisericii au fost astfel de exemple.
Anatema ştiţi ce înseamnă? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana şi intrarea în iad de pe pământ; aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe care a dat-o Biserica – anatemizarea. Să avem o poziţie de eroi, nu de milogi.
Care trebuie să fie atitudinea noastră de mărturisire? Cum pot fi nişte oameni simpli, care nu cunosc dogmele şi nu ştiu cum să apere adevărul, eroii?
Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui simplu: noi nu ne facem eretici. Ce au zis Sfinţii Părinţi, acela-i adevărul pe care-l credem şi noi, căci după învăţătura catolică Sfântul Duh ar fi nepot al lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în Crez, de fapt – şi sărmanii oameni nu ştiu nimic, pentru că preferă să fie milogi decât eroi, care caută să afle adevărul. Noi rămânem la crezul nostru, la sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Nu trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici Mântuitorul nu a vrut să ia crucea, dar dacă i-a dat-o a luat-o şi n-a mai lepădat-o, dar n-a zis ca ei. Să spunem aşa: nu, domnule, eu sunt ortodox şi nu am încredere în papistaşii ăştia.
Cum să creăm o atitudine la nivel de mase atunci când este multă dezbinare şi între noi, ortodocşii?
Ca să creăm o unitate între noi, trebuie să ne aşezăm pe relaţie de poziţie cu veşnicia. Voi nu vă daţi seama, cercetând adâncul canoanelor, însemnările şi subînsemnările lor, cât este de grav să faci altfel decât a hotărât Biserica, prin sinoadele ecumenice. Dacă vom acţiona în conformitate cu canoanele şi învăţăturile Părinţilor, atunci vom crea şi unitate, dar aşa, dacă ascultăm mai mult de părerile organizaţiilor mondiale de azi, nu are cum fi. Dar nu se poate nici fără cruce. Şi ştii ce înseamnă cruce? Să-ţi iei ce nu-ţi convine. Şi toată frumuseţea învierii Mântuitorului, dacă n-ar fi fost crucea, nu era aşa de grozavă. Întâi e muncă şi apoi roada muncii. Deci suntem în starea de efervescenţă, adică de mărturisire. Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă
îţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea – toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea. Mântuitorul a zis să nu facem noi schimbări de dogme cum ne vine nouă pe chelie, că oricine ne-ar porunci, înger de sus de ar fi şi dacă ne învaţă altfel decât ne învaţă Evanghelia şi Sf. Părinţi, nu avem dreptul să ascultăm, cădem anatemei.
Nu este o întrebare grea dar este auzită greu. Ce teolog poate să-ţi spună să faci crucea altfel, să asculţi de cutare, şi nu de Crezul fixat la sinoadele ecumenice? S-au gândit ei la 1054 să schimbe hoţeşte Crezul! Păi ei au fost daţi anatemei şi rămân aşa până când revin la aceste adevăruri. Adevărul trebuie apărat, argumentul suprem este că cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut.
Cum vedeţi situaţia actuală în care Sinodul BOR a trecut cu vederea aşa de uşor problema împărtăşirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco‑catolici şi numai singur Î.P.S. Bartolomeu Anania a opus rezistenţă şi nici un alt ierarh nu l-a urmat?
Nici pe Hristos nu l-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a biruit. Adică ne-au minţit o dată cu greco-catolicii la anul 1700 şi aşa vor şi acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele care roade Ortodoxia. Lor nu le convine să se ştie adevărul, pentru că adevărul, mai ales în problema de credinţă, te roade şi te macină. Şi cei mai mari duşmani ai catolicismului, tot între catolici sunt. Pentru că sunt oameni care văd adevărul. Dar la Roma credeţi că e numai catolicism? Acolo e şi masonerie, acesta e de fapt fundalul, ţine Biserica în frunte ca să poată cuceri şi ademeni pe mulţi.
Ce ascultare trebuie să facem noi faţă de episcopii compromişi?
Dragii mei, în ierarhia bisericească credinţa e cea mai înaltă. Nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare, ci adevărul prezentat smerit. Smerenia este cea mai mare. Şi s-a făcut scandal prin sinoade şi adevărul a ieşit lămurit. Deci mai trebuie şi un pic de scandal, ca să existe o rezistenţă creştină. Dar întotdeauna era în sinod câte un sfânt care să povăţuiască poporul credincios şi oamenii se luau după el… Nu trebuie să căutăm care este sfânt şi care nu, asta Dumnezeu o ştie. Nu vă păcăliţi, adevărul este numai unul. Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca să o ducem la urechi. Am primit un telefon de la cineva care îmi spunea că a căzut din pat şi mă întreba ce să facă. Şi eu i-am zis: Domnule, ai numai două variante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat. Şi pisica, care era aflată sub pat, a zis: Nu, domnule, eu am drept de moştenire, eu aici nu-l primesc. Să se suie în pat, pentru că în pat este născut, nu-l dă nimeni jos. Dar în pat nu poate să stea, adică adevărul. Şi atunci dracul vine şi-ţi spune: uite vino la noi, te asigur că nu te mai deranjează nimeni pe veci. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Adevărul trebuie apărat în întregimea lui. Să acceptaţi să muriţi. Dacă nu accepţi lucrul acesta, te păcăleşte uşor. Nu vă păcăliţi. Eu n-aş vrea să fim în foc, dar dacă până la urmă ne bagă, nu suntem noi vinovaţi. Mai bine să arzi în foc decât să zici ca duşmanul. Frumuseţea întâlnirii noastre nu mai există.
E nevoie de diplomaţie în Biserică?
Ce diplomaţie!? E nevoie de ţigănie, mai degrabă, de târg. Adevărul e unul. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracţiune din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia să fiţi acel unul. Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc şi el este unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze. Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei. Dar eu nu sunt decât un mic preoţaş care vrea să moară în culcuşul acesta creştin. Nu vă jucaţi cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar nu murim.
Nu vă temeţi, tată! Dar să ştiţi că nu poţi să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morţii întâi. Acum sunt semne de sfârşit de veac şi dracul vrea să schimbe adevărul. Şi mi se pare mie că sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă haina morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul deja eşti pe tine cu haina morţii.
Mântuitorul n-a cedat cu nici un chip şi nu o să ajungem la marea cinste în care a fost El, de L-au jupuit, de L-au băut, de L-au umilit; vă daţi seama, dracul prinsese momentul. Cine a biruit: cel care a fost lovit sau cei care loveau? Apostolul Pavel, această grozavă figură, spune că dacă înger de sus vă va învăţa altceva, anatema să fie. Bine, că unii vor să fie ortodocşi şi să mai stea şi la o cafea sau la masă cu ereticii. Exact ca greco-catolicii – închinaţi-vă ca voi, dar să ţineţi administraţia de noi. Şi aşa greco-catolicii au fost foarte catolicizaţi. Acesta e sistemul – ca să te amorţească, să nu mai vezi, pentru că neadevărul în care ei trăiesc îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un om vândut. Încă o dată vă spun: adevărul poate fi la unul singur, şi să fii fericit că eşti singur, căci cu atât mai puternic vei fi. Pentru că de acum urmează să mă ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, de acum Hristos va birui întru mine.
ATITUDINI, Anul I, Nr 3

Parintele Justin Parvu la Aiud, "altarul sfant al neamului romanesc si fabrica de martiri"

Vizita Părintelui Justin Pârvu la Mănăstirea Aiud
de Monahia Fotini
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este împărăţia cerurilor”, (Matei 5:10)
Vineri, 12 septembrie a.c., mulţime de credincioşi din toate părţile ţării l-au urmat pe Părintele Justin Pârvu la mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci din Aiud, să înalţe rugăciune lui Dumnezeu pentru cei ce şi-au pierdut viaţa în temniţa Aiudului şi să se închine sfintelor lor oseminte,
ale celor ce au suferit mai bine moarte de martiri decât să-şi vândă credinţa şi neamul lor.
Belşug de mucenici a înghiţit temniţa Aiudului, pe care Părintele Justin o numeşte altar sfânt
al neamului românesc şi fabrică de martiri. Trupurile lor, aruncate ca nişte gunoaie la gropile comune de la marginea Aiudului, s-au ridicat ca nişte stânci de neclintit, care spulberă
pe toţi cei ce se lovesc de ele şi scuipă în obrazul acestui neam creştin. Călcăm pe sânge de
martiri, spunea Părintele Justin, şi ne cinstim jertfa înaintaşilor noştri.
De ce nu sunt cinstiţi martirii din temniţele comuniste?

De ce se tem politicienii de azi să rostească numele lor, să amintească jertfa lor, de parcă n-ar fi existat, de parcă aceeaşi putere comunistă conduce şi azi? Au crezut că vor îngropa memoria lor cu betoane şi ciment, turnând peste sfintele lor trupuri blocurile bolşevice, care dăinuiesc cu groază şi acum pe Râpa robilor, de la marginea Aiudului. Oare ce puteau face nişte trupuri moarte? De ce le este frică de nişte oase? Să se piardă modelul, să nu cumva să reînvie curajul şi atitudinea lor. În numele unei false democraţii ei luptă de fapt împotriva tradiţiei şi a adevăratelor repere existenţiale, şi au identificat tradiţia cu fundamentalismul şi iubirea de neam cu şovinismul.
Frumos spunea Părintele Ilarion Felea, ale cărui moaşte zac şi ele aruncate în gropile Aiudului: „Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu este şovinism, cum se spune uneori (adică iubirea oarbă faţă de greşeli şi exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte), ci este respect faţă de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi grijă pentru generaţiile viitoare”.
Ce respect acordăm noi jertfei acestor martiri, care sufereau nedreptate şi chinuri neasemuite şi cine va putea povesti felurile şi mulţimea torturilor lor? Că erau bătuţi până la sânge, înfometaţi până la moarte, arşi de vii, tăiaţi cu pânza de circular, ciuruiţi de gloanţe, îngropaţi de vii, ei, de care lumea nu era vrednică. Că spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur:
„Nu este ceva mai fericit decât sufletul care s-a învrednicit să sufere pentru Hristos vreuna din
suferinţele ce ni se par groaznice şi cu neputinţă de îndurat”.
Îndrăznim să credem că aceştia sunt de două ori mai fericiţi ca martirii recunoscuţi ai Bisericii,
deoarece aceştia suferă prigoană şi după moartea lor şi defăimaţi sunt şi azi, şi de mai-marii poporului şi de mai-marii Bisericii, pe care ei au iubit-o cu preţul vieţii lor.
Dorind să se reîntâlnească cu fraţii lui de suferinţă şi să le aducă un cald prinos de mulţumire, Părintele Justin împreună cu un sobor numeros de preoţi şi de credincioşi, au cântat în mausoleul înălţat în cinstea lor un acatist închinat martirilor din temniţele comuniste, după care, în osuarul unde sunt depuse cinstitele lor oseminte, care bunul Dumnezeu a rânduit să fie scoase la iveală odată cu săpăturile făcute pentru ridicarea schitului, s-a făcut slujba de pomenire a eroilor
şi martirilor lui Hristos. După slujbă, Părintele Justin a rostit, printre lacrimile care îi şiroiau pe obraji, un emoţionant cuvânt:
Cuvântul Părintelui Justin rostit în osuarul mănăstirii Aiud
Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi şi ostenitori,
Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le‑ai făcut! Cu adevărat, cu câteva ore în urmă ne-am gândit să venim aici în Aiud să facem o comuniune cu generaţiile tineretului jertfelnic din perioada carlistă şi comunistă. Ca o minune, din toate părţile, aşa după cum suntem aici, aţi plecat maşină după maşină, ostenindu-vă, şi am ajuns aici, să facem în sfârşit această sfântă şi înaltă comuniune cu aceşti eroi şi Cuvântări de laudă la sfinţii martiri ai noştri. Când am coborât din maşină, am intrat în monument şi am văzut toate aceste ziduri şi am citit câteva nume, aflate sub o acuzare de care n-am fost vrednic şi eu.
Nu e nevoie să spunem mai mult decât a spus frumuseţea acestui acatist care s-a citit aici şi dacă am fost atenţi, în acest acatist e cuprinsă toată nevoinţa şi toată istoria acestei generaţii de martiri; este, în sfârşit, toată esenţa neamului nostru prin viaţa şi jertfa lor, este tot ce a avut mai scump ţara noastră. Până şi copilul de la sânul mamei vorbeşte de tirania acestor vremuri. În 1948 era o mamă care năştea într-un spital din Suceava. Soţul era la uşă şi aştepta să vadă noul venit – ce să fie: băiat sau fată? Că pe atunci nu se ştia de înainte ce iese, acuma se ştie îndată. Ei bine, numai cât a născut, au luat călăii pruncul şi pe tatăl lor; pe tatăl l-au băgat în celulă la parterul puşcăriei Suceava, iar pruncul cu mama – într-o celulă de la etajul 1. Plângea copilaşul acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană cu lapte. Iată, deci, aceştia sunt eroii şi neamul nostru… copiii din faşă, copiii născuţi şi făcuţi într-adevăr pentru ţara aceasta, pentru neamul nostru creştinesc.
Şi câte alte întâmplări – mama care era pusă în ţâţâna uşii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce mamă poate să fie aceea care să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi după zece zile a murit şi fiul ei pe munţii Făgăraşului şi a fost împuşcat tot în numele şi jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt mărturia sfinţeniei lor pentru noi, aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu atâtea greutăţi şi necazuri, poate chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă modernă. Avem şi noi în acelaşi timp datoria sfântă să stăm cu puterea, cu dârzenia cu care au luptat înaintaşii noştri. Aici suntem straja Europei, aici suntem vârful de sabie al întregii culturi şi civilizaţii europene. Ei spun că suntem înapoiaţi. Suntem într-adevăr înapoiaţi, dar ridicăm biserici, construim altare, şi suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea ţării noastre.
Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari şi în aur. Aici, în Europa, de strajă stă România, ţara noastră sfântă, şi osemintele acestea vorbesc oricând peste veacuri de ceea ce este românul. Îmi povesteau acum câteva zile nişte cetăţeni din Maramureş, că la mănăstirea Peri le-au spus bătrânii că nu este biserica aceea pe care o ştiau ei, aceea au luat-o ruşii…, pentru că ei s-au băgat în Maramureş, au intrat mai mult de jumătate, au luat şi locul, tot, au dărâmat şi biserica, şi românii şi-au făcut un sălaş alături care într-adevăr preînchipuie Biserica şi istoria hotarului nostru. Dar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare la Putna, fiţi siguri că Bucovina noastră nu mai era printre noi. De aceea şi noi avem datoria, repet, de a ne pune în viaţa noastră cu toată puterea, cu toată forţa, să putem contrabalansa forţele acestea ale întunericului care vin peste noi, sub formele acestea de ecumenism, globalizare, prin sărăcia, mizeria care ne împrăştie în toată lumea – că vin străinii în locul nostru şi ne ocupă locul şi vai de noi, să nu cumva mâine să rămânem slugi pe pământul ţării noastre. E atât de frumoasă ţara aceasta, cât am străbătut-o eu acum din zorii zilei până aici, încât nu am putut să aţipesc. (…)
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc tare mult pentru osteneala pe care aţi depus-o, şi aţi venit să ne împărtăşim din acest moment frumos, cu părinţii care s-au ostenit şi au citit acatistul, şi apoi această slujbă de pomenire a celor adormiţi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala şi Maica Domnului să ne ocrotească, aşa de frumos cum este pictată aici, ocrotitoarea tuturor deţinuţilor care au plecat dintre noi şi priveghează mai departe la osemintele fiilor ei.
ATITUDINI, Revista de gandire si traire romaneasca, Anul I, Nr 3

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova