Învierea
Mihai Eminescu
Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.
C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.
O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tânguioasă puternicile bolti:
“Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,
Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
In pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.
Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:
“Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!
Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lumina ducand-o
Celor din morminte!”
* * *
Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,
Nu plînge pe cenuşa geniilor străbuni,
E timp să nalţi stindardul în numele Dreptăţii,
E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.
Mihai Eminescu, Deşteaptă-te, Române, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII
* * *
Invierea
“Si iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi inca Hristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri. Trista, si mangaietoare legenda! Iata doua mii de ani aproape de cand ea au ridicat popoare din intuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Budha, viata lui Socrat si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, de se asemanatoare cu invatatmintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului Nazarinean, a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru El, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrat a baut paharul cu venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima Mielului simtitor si in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la Tatal-Sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane, acel sambure de adevar care dizolva adanca dizarmonie si asprimea luptei pentru existenta ce bantuie natura intreaga. (…) Omul trebue sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa El incearca crestinul a-si modela viata sa proprie, incearca combatand instinctele si pornirile pamantesti din sine…”
M.Eminescu, “Timpul”, 12 aprilie 1881
April 19th, 2009 
VR 
Posted in 
Tags: 
