Muzeul Municipiului Bucureşti găzduieşte în perioada 20 octombrie – 20 noiembrie 2015 expoziţia-eveniment „Alăptarea e Iubire”, de Cristina Nichituş Roncea, fotografă care revine pe simezele Palatului Suţu, unde a mai fost prezentă şi cu foto-povestea „Precum în cer – Călătorie prin lumea ortodoxă românească”. De data aceasta „Alăptarea e Iubire” iese în stradă, urmând ca în aer liber, pe gardul care înconjură clădirea istorică a Palatului Suţu, să prezinte publicului dragostea mamelor faţă de pruncii lor în 70 de fotografii şi mesaje. „Este o expoziţie-minune”, o recomandă marea personalitate a culturii române Mariana Nicolesco. „Fotografiile Cristinei Nichituş Roncea au reuşit să demonstreze un adevăr tainic: copiii sunt îngeri!”, afirmă profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie „Dimitrie Gusti” al Academiei Române despre imaginile din proiectul „Alăptarea e Iubire”. La vernisajul expoziţiei, care va avea loc la Palatul Suţu din Piaţa Universităţii, str. I. C. Brătianu Nr. 2, marţi, 20 octombrie, la ora 18.00, participă, printre alţii, Peter Hurley, cunoscutul irlandez îndrăgostit de tradiţiile româneşti, biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, şi Mara Popescu, consultantă în alăptare şi totodată protagonistă a proiectului, împreună cu copiii săi.
Expoziţia şi proiectul fotografic “Alăptarea e iubire”, realizate de Cristina Nichituş Roncea împreună cu „Photography Studio” (https://photo-graphy.ro), se înscriu într-o campanie naţională care îşi propune, în parteneriat cu Asociaţia de Pediatrie şi Consultanță în Alăptare, Muzeul Naţional al Satului “Dimitri Gusti”, “IA Sibiu” şi, cu această ocazie şi Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Şuţu, să readucă aminte românilor de o tradiţie care reprezintă un izvor de sănătate pentru copiii României.
Campania “Alăptarea e iubire” conține fotografiile a zeci de mame și bebeluși alăptați din România și informează gravidele și mamele cu privire la recomandările Organizației Mondiale a Sănătății de a alăpta exclusiv primele 6 luni și de a continua alăptarea cel puţin 2 ani. “Rata alăptării exclusive până la 6 luni era de doar 12,6% în 2011, în condițiile în care 98% dintre femei pot să alăpteze dacă au informaţii corecte, susţinerea familiei și a cadrelor medicale și dacă apelează la un consultant în lactație certificat pentru a preveni sau a depăși momentele dificile din timpul alăptării”, afirmă Mara Popescu, membră fondatoare a Asociaţiei partenere. “Alăptarea este o călătorie, o poveste superbă care începe imediat după naştere – pentru care însă te pregăteşti de dinaintea naşterii – şi care trebuie să continue atât cât protagoniştii sunt fericiţi”, consideră dr. Roxana Hristianovici şi dr. Iulia Cristiana Balint-Boia, medici pediatri, consultaţi în alăptare şi membre ale Academiei mamelor şi Asociației de Pediatrie și Consultanță în Alăptare.
“Până recent, a alăpta era cel mai firesc lucru, dar am ajuns acum, după atâtea înstrăinări de condiţia umană, ca alăptatul să fie un eveniment. O asemenea expoziţie este un eveniment dătător de speranţă!”, afirmă doamna Solunca-Moise, cunoscut eseist la Ziarul Lumina al Patriarhiei Române şi publicist şi redactor la revista Academica a Academiei Române. Proiectul, realizat în parteneriat cu Asociaţia de Pediatrie şi Consultanță în Alăptare, este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 – „Investeşte în oameni!”.
Vă aşteptăm la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu, începând cu marţi, 20 octombrie, ora 18.00, şi până pe 20 noiembrie 2015, pentru a vă delecta cu fotografiile Cristinei Nichituş Roncea.
Am în faţă o carte cu imagini: Precum în cer, aşa şi pe pământ, întocmită de Cristina Nichituş Roncea. Titlul este, după cum se vede, un citat din Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru, poate cea mai cunoscută rugăciune, spusă zilnic de milioane şi milioane de creştini, indiferent de confesiune (După câte îmi amintesc, un mare filosof din secolul XX, de confesiune catolic – e vorba de Martin Heidegger -, ceruse ca la înmormântarea sa să fie o slujba simplă, cea mai simplă cu putinţă, să se spună, adică, numai Tatăl nostru).
Dar să ne întoarcem la cartea întocmită de Dna. Cristina Nichituş Roncea! În ea vedem nu numai imagini din mănăstiri, cu viaţa de obşte, de la rugăciune până la muncă – cum se descompune analitic lucrarea celor care au depus jurământul de castitate, sărăcie şi ascultare: rugăciune şi muncă (ora et labora, spuneau bededictinii) -, ci şi imagini din afara mănăstirii, întâlnirea celor rugători cu mirenii, în diverse situaţii, care ţin de munca acestora, de viaţa de familie, de creşterea copiilor, de îngrijirea bătrânilor. Şi, dacă am amintit de vechea tripartiţie indo-europeană a claselor sociale: oratoes, bellatores, laboratores (care, într-un fel s-a păstrat până la Revoluţia franceză, în cele trei stări, care „acopereau” corpul social), dacă am amintit deci, să observăm că, în mănăstirile ortodoxe, pe „drumul” istoriei, pare să se fi pierdut cea de-a treia expresie socială a unei/unui stihii/element din noi (cum frumos traduce Părintele D. Stăniloae în Cap. IV din Despre rugăciunea domnească, a lui Grigore de Nyssa), anume bellum, lupta, şi, odată cu ea clasa luptătorilor, bellatores. Deşi în viaţa socială, în politică există, adică stihia se exprimă, funcţionează, în ordinea Bisericii, şi, în special în Ortodoxie, lupta/bellum s-a „mutat” în cei care se roagă, s-a interiorizat. Rezultatul acestei lupte se vede în munca întemeiată în rugăciune, unde lupta interioară se petrece sub supra-veghere: Facă-se voia Ta!, ce instituie o altă ordine decât cea a lumii. E o asimetrie fiinţială, de care e pătruns cel ce se roagă, când primeşte în inimă Logosul Întrupat. Dealtminteri, sintagma extrasă din Rugăciunea domnească – şi pusă drept orientare în cartea cu imagini, titlul, adică – e „încadrată” între altele două, care nu numai că o explică, dar arată o trecere, de la Facă-se voia Ta!- precum în cer aşa şi pe pământ-, la ceea ce urmează: Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi. Locul de întâl(c)nire al celor două sintagme este chiar: precum în cer, aşa şi pe pământ, potrivit voii Lui şi ne-voinţelor noastre. Am despărţit cuvântul: ne-voinţă, ca să marchez nu numai faptul trudei, muncii, luptei cu noi înşine, dar şi faptul că acestea se petrec sub ascultare, tocmai pentru a învinge voinţa proprie: …pornirea spre rău ivită în noi nu are nevoie de ajutor, răutatea împlinindu-se de la sine, prin voia noastră. Dar când se iveşte o înclinare spre bine, avem nevoie de Dumnezeu care duce dorinţa noastră la faptă (Grigore de Nyssa, Despre rugăciunea domnea- scă, IV).
Vedem în imaginile surprinse şi propuse de Dna. Cristina Nichituş Roncea o desfăşurare comunitară a lucrării celor sub jurământ: călugări, călugăriţe, către lucrarea dezorientată, până la un punct, a mirenilor, o diseminare a rugăciunii lor în fapta celor din urmă.
Nu cred că mă îndepărtez de această carte dacă încerc să o înţeleg cu gândirea Părinţilor Bisericii sau, cum va fi mai jos, cu cea a ultimului mare teolog bizantin, Nicolae Cabasila. Nici nu o pun într-o vecinătate care să o strivească şi nici nu fac o încercare de înobilare a efortului autoarei, ci, simplu, încerc să văd structura pe care se întemeiază imaginile selectate, cu credinţă şi spontaneitate de către Dna. Cristina Nichituş Roncea. Aceste imagini spun ceva, ele sunt faţa văzută a unei antropo-teologii care, deşi se pare că am uitat-o, ni se impune mereu, de la sine, mai ales atunci când trecem prin perioade grele, încurcaţi în idolatrii, cu toate că în noi mai pâlpâie încă urma libertăţii dată nouă.
Numai că acestă încurcătură în care ne aflăm vine din lipsa bună-voinţei noastre, care nu se adaugă lucrării pornite de la Dumnezeu. Spune Cabasila, în Despre viaţa în Hristos:Lucrarea porneşte de la Dumnezeu; din partea noastră s-adaugă bunăvoinţa. A lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună lucrare. Şi, undeva mai jos, tot în capitolul Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră, observă că …noi trăim în această lume văzută, cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. Această schimbare o realizăm prin rugăciune, luptă cu noi înşine şi faptă, deci cu lucrare a toată fiinţa noastră, care se desfăşoară din asimetria antropo-teologică, prin luptă interioară şi rugăciune, în faptă. Când mă gândesc la interioritatea acestei lupte, am în vedere nu numai individul, ci chiar interioritatea speciei, fapt pentru care lupta se complică şi se sedimentează în istoria ei. Mântuirea nu este individuală, ci colectivă, pentru că suntem siliţi să ne asumăm păcatele celorlalţi, ca iubirea de aproapele să se realizeze măcar în negativ, dacă în pozitiv nu putem determina lucrarea, din iubirea noastră! Nu ne mântuim în istorie, ci din istorie.
Încercând să ne explice forma darurilor noastre închinate lui Dumnezeu, ca o pârgă a vieţii omeneşti, în Capitolul III, din Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Cabasila face o comparaţie între darurile aduse spre jerfă de cei vechi zeilor păgâni, şi cele aduse de creştini lui Dumnezeu: cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre înşine. Primele, cele ale păgânilor, nu erau prinoase ale vieţii omeneşti, pentru că nimic din toate acelea nu era o hrană proprie omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare….Chiar carnea de animale este hrana carnivorelor, continuă el, pentru ca, în final, să ne spună că prin (viaţă) omenească înţelegem ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a pregăti pâinea pentru mâncare, vinul pentru băut, este ceva propriu numai omului.Aceasta este explicaţia formei darurilor noastre (s. m. ). Pregătirea pentru pâinea noastră cea spre fiinţă… se realizează făcându-se voia Lui, ca ne-voinţă a noastră, într-o lume în care cerul şi pământul se întâl(c)nesc pe măsura strădaniilor noastre. În raport cu natura, pâinea, vinul, figurile geometrice, numerele au aceeaşi idealitate fenomenologică, nu pot fi derivate din natură, ci numai din ne-voinţa noastră întru ascultare voii Lui. Din acest motiv, ele sunt pârga vieţii noastre, cu specificarea că, pâinea şi vinul, în măsura în care sunt hrană nouă, perpetuând viaţa şi posibilitatea adăugării celorlalte, amintite, sunt, în acelaşi timp, trupul şi sângele lui Hristos, au concreteţea Vieţii. În ele vedem natura şi supranaturalul Logosului Întrupat, adăugat ei prin lucrarea omenească îndumnezeită.
Structura albumului, selecţia şi succesiunea imaginilor, surprinse, deci alese, de Dna. Cristina Nichituş Roncea, ne arată/duce către locul acesta al întâl(c)nirii între cer şi pământ. E o teleoghisire, cu ajutorul imaginilor, cum ar fi şi pictura bisericească, realizată însă cu multă artă, sensibilitate şi talent, cum, din păcate, nu prea mai întâlnim la pictura bisericească contemporană.
Se impune însă o întrebare: în ce măsură, în lucrarea noastră cea de toate zilele, reuşim să interiorizăm acel bellum/lupta, în aşa fel încât să nu întoarcem, să nu cădem, cu produsele date nouă şi prin noi, altele decât pâinea şi vinul – care sunt, cumva, matricea celorlalte -, în naturalitatea din care suntem chemaţi să ne ridicăm/înălţăm!? Iată, trăim într-o lume a noastră pe care o ocultăm numind-o „complexă”, dominată de economic şi de interes, de dorinţa de putere, în care, dacă ne adâncim, vom pieri ca Narcis ce se admiră în luciul apei, în care încă nu s-a botezat.
Aceste cuvinte sunt şi o provocare pentru Dna. Cristina Nichituş Roncea, în sensul investigării realităţilor din sectorul Bisericii – pentru că Biserica suntem noi -, care nu aparţine lumii satului şi, mai mult, cercetarea continuităţii sau discontinuităţii- aşa cum apar în lumea de azi- dintre împărtăşania cu pârga vieţii noastre (care, repet, e ce se adaugă grâului şi strugurelui, pentru a ajunge pâine şi vin) şi celelalte, în care lucrarea noastră s-a întrupat.
“Prin fiecare fotograma am incercat sa deschid ochii celor care judeca fara a sti si, in acelasi timp, sa impletesc o camasa de zale, o armura de inele, legate intre ele, pentru a-i apara pe cei din manastiri – adeseori denigrati de dusmanii ortodoxiei -, cu imaginile adevarului. Fiecare fotografie este o za.”
Sa te uiti la fotografii e altceva decat sa vezi fotografii. “Oricine poate sa se uite la fotografii, insa a vedea o fotografie implica si capacitatea de a o citi” ne spune Bernlef. Cred cu tarie in cuvintele lui, iar a citi o fotografie este o arta.
Zilele acestea, zbuciumate de atata tensiune, am descoperit linistea in fotografii, care dupa parerea mea, lasa cel mai cald si linistitor sentiment.
Anul acesta a inceput cu decoruri triste, oameni care protesteaza, indura frigul si spera cu tarie ca pot avea un viitor mai frumos. La cativa metri departare, de locul unde acum cateva luni pancarte pline de revolta umpleau piata, o oaza de liniste si caldura te inalta, inghetand orice gand rau dand speranta sentimentului ca bunatatea exista.
Cristina Nichitus Roncea ne propune sa traim “Precum in cer”. O expozitie de fotografii ce te inalta si care te duc spre o lume in care cuvintele sunt de prisos.
Cu mare caldura sufleteasca am intervievat-o pe autoarea fotografiilor. Va invit sa lecturati un interviu in care Cristina ne destanuie povestea din spatele cortinei expozitiei “Precum in cer”.
FemeiaStie.ro: Aceasta calatorie in lumea ortodoxiei din Romania a fost o provocare, o dorinta personala sau pur si simplu o idee?
Cristina Nichitus Roncea: A fost o minune, in primul rand. In sensul ca aceasta poarta mi-a fost deschisa de Parintele Iustin, intr-o seara de Craciun, cand eram la usa chiliei sfintiei sale alaturi de pelerini, maici si calugari, cantandu-i colinde. Este si prima fotografie facuta cu Parintele, cu care de altfel si deschid expozitia. E drept ca cineva m-a dus de mana pana acolo… Dar dupa aceea toate au venit de la sine. Am vrut sa descopar taramul tainic al manastirilor Romaniei si, mai ales, sa-i trimit prin fotografiile mele si pe altii sa se impartaseasca din “gura de rai” pe care o reprezinta orice sfant asezamant ortodox. Traim intr-o lume in care stresul ne inunda si tinde sa ne domine viata, asa ca tanjeam dupa linistea si inaltarea spirituala care stiam ca se regasesc dincolo de zidurile unei manastiri, acolo unde sunt oameni care traiesc frumos. Fotografia este mare mea pasiune, la care m-am intors dupa peregrinari prin Drept si Finante. Prin expozitie pledez – ca si in cazul experientei mele personale – la aceasta intoarcere la radacini, la traditie. Si m-am straduit sa transmit prin lucrarile mele acea stare minunata pe care o poti avea cand esti alaturi de oameni care traiesc in stransa legatura cu Dumnezeu. Nicaieri nu se poate vedea mai bine ca omul sfinteste locul decat in gradinile Maicii Domnului care sunt manastirile Romaniei. Bunatatea si linistea sunt transmise de fiecare coltisor din manastire, de fiecare fir de iarba, de fiecare floricica, de fiecare privire a oamenilor de acolo care stiu sa ierte, care au o rabdare infinita si o generozitate care poate schimba lumea. Si mai ales multa iubire, pe care o simti si simti ca trebuie sa o intorci chiar si celor mai putin norocosi, a nefericitilor care au uitat comandamentele Mantuitorului, au uitat sa iubeasca.
Fără a concura cu iluştri corifei din istoria Mitropoliei Moldovei ca Varlaam, Dosoftei, Veniamin Costachi, Iosif Naniescu şi alţii, mitropolitul Visarion Puiu, deşi nu a avut o păstorire îndelungată, totuşi, prin activitatea sa, a reuşit să înscrie în cartea de istorie a Bisericii moldave o pagină memorabilă. În preajma zilei de 27 februarie, când, în urmă cu 133 de ani, la Pașcani venea pe lume cel care avea să fie numit călugărul ostaș, vă propun să descoperim o altă latură a activității sale, filantropia.
Nota mea: Bunurile in care a investit Mitropolitul Bucovinei si apoi al Transnistriei, martirul, in conceptia mea, Visarion Puiu, de aproape o tona de aur, sunt acum in custodia statului comunistoid Ucraina si a bisericilor “surori” rusa si ucraineana (cu ramurile lor). N-am auzit de nici un ortoflex “nationalist-crestin” din cei care se agita sub acoperirea unor manastiri ce aluneca usor-usor spre “muma-Rusie” macar sa scrie doua randuri despre soarta asezamintelor ortodoxe romanesti din biata Bucovina sfartecata, daramite sa le revendice de la “surorile” noastre kaghebiste. Ce-i drept, Parintele Visarion Puiu i-a scris direct lui Stalin pentru soarta romanilor ocupati alegandu-se in schimb cu o condamnare la moarte si calea exilului, unde a si murit in saracie lucie, calugareasca (sau, ma rog, asa cum ar trebui sa traiasca calugarii). “Ai nostri ca brazii” na-ti-o-bolnavi de mentalitate francmasonica in stadiu final clevetesc pe bloguri, cu ura “crestineasca” si creiere de furnica. Biata ortodoxie romaneasca…
Vernisaj Precum in Cer – Profesorul Radu Ciuceanu despre fotografiile Cristinei Nichitus Ronceade Precum-in-cer
În perioada 15-25 ianuarie 2012 se desfăşoara la Muzeul Bucurestiului – Palatul Sutu Expoziţia de Fotografie “PRECUM ÎN CER” cu fotografii din albumul “Precum în cer, aşa şi pe pământ”- Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească, de Cristina Nichituş Roncea. La vernisaj au luat cuvantul profesorul Radu Ciuceanu, fost detinut politic (1948 – 1963, fost membru in conducerea Mișcarii Naționale de Rezistență Anticomunistă din Oltenia), președinte al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, Doctor în istorie si membru al Asociatiei Artistilor Fotografi din Romania si al Federatiei Internationale de Arta Fotografica si Academicianul Alexandru Surdu, Filosof, Doctor în filosofie, Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Membru titular al Academiei Române din 1993 (corespondent – 1992).
Academician Alexandru Surdu despre Expozitia Cristinei Nichitus Roncea Precum in Cerde Precum-in-cer
De asemenea, pentru prietenii nostri care nu au reusit sa ajunga la Expozitia de Fotografie “Precum in cer”, fotografa Cristina Nichitus Roncea a creat posibilitatea unei vizite virtuale. Puteti sa va plimbati intr-un tur virtual disponibil aici, apasand sageata din mijlocul imaginii si folosind meniul din stanga jos (apropiere, indepartare, rotire, full screen, etc). Vizionare placuta!
PS: Expozitia este deschisa pana pe 30 ianuarie.
October 20th, 2015 
VR 
Bioeticianul Virgiliu Gheorghe, promotoarea culturii străvechi româneşti Iulia Gorneanu, actriţa Aniela Petreanu şi creatorul festivalului de tradiţii de la Săpânţa, irlandezul ortodox Peter Hurley (foto sus), vor conferenţia despre familie, copii, alăptare şi tradiţie, la expoziţia “Alăptarea e Iubire”, alături de fotografa Cristina Nichituş Roncea şi consultanta în alăptare Mara Popescu de la Asociaţia de Pediatrie şi Consultanţă în Alăptare (foto jos). Lansarea-eveniment va avea loc astăzi, cu începere de la ora 18.00, la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu, din Piaţa Universităţii. Vă aşteptăm!
Posted in 
Tags: 
