Posts Tagged ‘GDS – noul komintern’

IN APARAREA lui MIREL ZAMFIRESCU: NELU GROSAN il pune la punct pe poneiul cultural al lui Patapievici, Erwin Kessler, si Revista de dejectii "22"

Josnicie
Ioan GROSAN

Publicatia “22” (intitulata “re­vis­ta Grupului pentru Dia­log Social”) gazduieste in numarul 29, din 14-20 iulie a.c. un atac imund, de o jos­nicie pe care rareori mi-a fost dat sa o vad, la adresa imen­sului artist care e Vladi­mir Zamfirescu. Porcaria e semnata de unu’, Erwin Kes­sler. Nu ma voi referi la el, pentru ca tipu’, ca critic, si cand sta in picioare, parca sta pe vine. (Totusi, doua vorbe: numitul, bietu’, crede ca daca ataca mari valori ale artei plastice romanesti – Corneliu Baba, Caltia, Ilfoveanu, Stendl, Anghel, Bernea, Codre – isia face un nume. Asa e: si asta – cum dracu-l cheama… zi-i sa-i zic… – care a sustinut ca “Napasta” lui Caragiale e plagiat dupa “Puterea intune­ricului” a lui Tolstoi, a ramas in literatura. Nu?).
Deci nu despre ciumete voi vorbi. Ma gandesc doar la echipa de la “22”, din care o buna parte o pretuiesc sincer. Apai, dragi prieteni, voi nu vedeti ce publicati? Nu vi se pare ca o fraza ca asta: “Fara sa faca artei un atat de mare deserviciu ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper si denaturat al artei din muzee, este profund ostila si daunatoare picturii ca pictura, ca iconografie, ca profesie si vocatie”, sea­mana cu o delatiune ordinara? La inceputul anilor ’50, dupa o astfel de “asertiune” in presa, urma arestarea.
Deci, Inca o data: aceasta revista, asa usor elitista cum era dupa 1990, a fost o tribuna credibila nu a dialogului social – nici nu cred ca si-a propus, in fond, “dialogul social” – ci a dialogurilor spirituale, estetice. Pai cu baietasul asta vulgarel vrei tu, draga redactor-sef Rodica Palade, sa continui linia lui Stelian Tanase, a Gabrielei Adamesteanu? Nu crezi ca daca ar putea citi, ACUM, un ase­menea text, bunul nostru prieten, Virgil Mazilescu, s-ar rasuci in mormant?

Ce a putut sa scrie pigmeul Erwin Kessler, “consilier” ICR, care apara “arta” vaginului lui Benedek Levente si a poneiului cu zvastica de la New York, acelasi care a primit de la Radu Calin Cristea 55.000.000 pentru o “prelegere” de 10-11 minute (adica cinci milioane pe minut, mai tare ca Alina Plugaru si Simona Sensual la un loc!):

Revista “22”, 14 Iunie 2009
Fata Babei
Erwin Kessler
(foto langa cei doi papitoi culturnici Patapievici si Paleologu)

Fata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna – teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic.
Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată.
Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu este, comparativ, doar o glumă de salon din Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul trist, retras într-un extaz ursuz. Dacă este luată în consideraţie şi factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică.
Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte.
Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust.
Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai radicală, prin mascarea divertismentului în avertisment şi a cinismului în bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă. Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei.

Incredibil! ICR, plin de rahatul kominternistilor!

SOBOLANII rosii parasesc corabia lui Basescu si scuipa unde au pupat. Cum n-au inteles nimic "intelectualii" anti-romani din scandalul Spiru Haret

Pe scurt, pentru prostimea (sau ar trebui sa spun, ca domnul primar, doctorul Sorin Oprescu, “pulimea”?): Scandalul Spiru Haret a fost instrumentat, printr-o strategie de tip biliard, de Ion Iliescu, prin intermediul supusei sale din Clubul de la Bucuresti, IPID si Asociatia Romana pentru Clubul de la Roma, Ecaterina Andronescu. Miza nu are nici o legatura cu sistemul de invatamant: este pur electorala. Urmareste practic indepartarea unui numar urias de voturi (aproximativ 1.000.000 – absolventi, securisti, familiile lor, etc) de PSD si candidatul lui actual, Mircea Geoana. Este posibil ca, in curand, sa vedem si catre cine doreste Ion Iliescu sa canalizeze aceasta felie de electorat. Implicarea lui Basescu a fost, asadar, fireasca, conform informatiilor pe care le are si instinctului sau politic. Dupa parerea mea, gasca sobolanilor rosii, a profitorilor tuturor regimurilor, recte GDS-22 si trupa kominternistilor, de abia astepta un pretext ca sa abandoneze corabia. A venit. Si, ce reproseaza ei, printre altele? Ca Bondrea a fost comunist? Da. Si, cine semneaza, printre altii? Paul Cornea! Taticul lui Andrei Cornea. Care ce-a fost el, pana in ’89? Propagandist comunist, ba chiar sef al propagandei comuniste la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, trecut de la UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc) in CC al UTC, impreuna cu tov Mircea Malita, apoi chiar vice-ministru al Invatamantului comunist si director la cinematografia comunista. A luptat, saracul, ca si fiu-sau, o viata intreaga cu comunismul. Pana a ajuns, acum, prin semnatura aceluiasi Basescu – care primeste informari false de la aceeiasi sobolani rosii dar din servicii -, in Consiliul Director al ICR. Asa da condamnare a comunismului!

Iata cum sar de unde au venit sobolanii rosii:

Liiceanu şi Pleşu acuză: Băsescu vrea să muşamalizeze scandalul “Spiru Haret”
24 Iul 2009 / Izabela Niculescu /Cotidianul

Un grup de personalităţi publice printre care filozofii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, reprezentanţii GDS Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Andreea Pora, Rodica Palade, Smaranda Vultur şi istoricul Adrian Cioroianu acuză mai mulţi politicieni, printre care şi pe şeful statului, că vor să muşamalizeze cazul “Spiru Haret”, unul în care Parchetul ar trebui să se autosesizeze.

“Intelectualii lui Băsescu” pun tunurile pe şeful statului în scandalul “Spiru Haret”. Într-un apel semnat de Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Dan Perjovschi, Armand Goşu, Andreea Pora, Rodica Palade, Smaranda Vultur, dar şi de două personalităţi ce nu sunt apropiate şefului statului – Andrei Pleşu şi Adrian Cioroianu, aceştia îl acuză pe Traian Băsescu că, alături de alţi politicieni importanţi, încearcă să ascundă sub preş scandalul născut în jurul Universităţii “Spiru Haret”.

“Noi, subsemnaţii, universitari, cercetători, oameni de cultură, am luat la cunoştinţă cu stupoare de încercarea sosită din partea unor politicieni importanţi, între care chiar preşedintele Traian Băsescu, de a muşamaliza şi atenua scandalul din jurul universităţii private «Spiru Haret», ca şi de tentativa de a sugera că acest scandal are ca substrat o luptă pentru influenţă între universităţile de stat şi cele private. Publicitate

Nu există nimic care să legitimeze uriaşa impostură universitară pe care a creat-o Universitatea «Spiru Haret» cu singurul scop de a face o afacere pur lucrativă. Nu subversiunea din partea universităţilor de stat sau a sindicatelor a creat sutele de mii de studenţi «de la distanţă» ai Universităţii «Spiru Haret», şi nu ea a produs raportul aberant de peste 400 de studenţi la un cadru didactic (când norma europeană nu depăşeşte 20 de studenţi la un cadru didactic). Nici o maşinaţiune nu explică cataloagele cu 9.000 de studenţi, toate semnate de un singur cadru didactic, nici o conspiraţie împotriva învăţământului privat nu explică de ce s-au numit aproape 100 de profesori şi conferenţiari fără validarea comisiei Ministerului Educaţiei care, prin lege, are această responsabilitate”, se arată în document.

Reprezentanţii societăţii civile afirmă că nu acceptă “lamentarea ipocrită pentru absolvenţii care au terminat în ultimii trei ani programe neacreditate ale Universităţii «Spiru Haret». Acele programe nu au rămas neacreditate din întâmplare, ci fiindcă universitatea ştia că nu poate obţine acreditarea din partea ARACIS. În consecinţă, majoritatea respectivilor studenţi sunt rău pregătiţi, iar diplomele pe care ar trebui să le primească sau le-au primit deja nu au acoperire. Absolvenţii respectivi ştiau sau aveau putinţa să afle care dintre programele de studiu din fiecare an academic erau sau nu acreditate, dar au omis să o facă”.

Aceştia susţin “demersurile Ministerului Educaţiei de a verifica funcţionarea acestei universităţi şi a altor universităţi private sau de stat care s-ar putea afla în situaţii asemănătoare”.

În acelaşi timp, grupul de personalităţi publice solicită “ca toate diplomele de la Universitatea «Spiru Haret», obţinute la programe de studii neacreditate în ultimii trei ani (de când există actuala formă a legii acreditării), să fie considerate valabile numai în mod provizoriu, şi anume pe o durată de patru-cinci ani, definitivarea lor urmând să fie condiţionată de un nou examen de licenţă susţinut la o facultate acreditată. Cerem din partea tuturor politicienilor şi a partidelor politice să se abţină de la presiuni şi de la deturnarea anchetelor în scopuri electorale. Cerem Parchetului să se sesizeze în cazul «Spiru Haret»“.

“Considerăm că, în absenţa unor astfel de măsuri energice, dar necesare, învăţământul universitar românesc, indiferent de calitate, fie el privat sau de stat, va fi discreditat fără drept de apel, iar impostura, non-valoarea şi ilegalitatea vor fi răsplătite”, se arată în finalul documentului.

Andrei Cornea
Dan Perjovschi
Armand Goşu
Andreea Pora
Rodica Palade
Smaranda Vultur
Andrei Pleşu
Gabriel Liiceanu
Adrian Cioroianu

“Boul solemn” Cristian Teodorescu revine cu amanunte si semnaturi de tovarasi intelectuali, ca sa ne stricam de ras mai bine:

Cerem Parchetului să se sesizeze în cazul Universităţii „Spiru Haret”.

Considerăm că, în absenţa unor astfel de măsuri energice dar necesare, învăţămîntul universitar românesc, fie el privat sau de stat, va fi discreditat fără drept de apel, iar impostura, non-valoarea şi ilegalitatea vor fi astfel răsplătite.

Semnatari:

Andrei Cornea
Andrei Oişteanu
Dan Perjovschi
Armand Goşu
Andreea Pora
Rodica Palade
Smaranda Vultur
Andrei Pleşu
Gabriel Liiceanu
Livius Ciocarlie
Zoe Petre
Serban Foarta
Stefan Andreescu
Vintila Mihailescu
Alina Mungiu Pippidi
Andrei Pippidi
Florin Iaru
Daniel Vighi
Viorel Marineasa
Vasile Docea
Lucica Iancu
Adrian Cioroianu
Mihnea Berindei
Alex Leo Serban
Ion Vianu
Marius Oprea
Stefan Borbély
Ioana Both
Calin-Andrei Mihailescu
Filon Morar
Liviu Antonesei
Radu Filipescu
Liviu Rotman
Paul Cornea
Leon Volovici,
Ioana Pârvulescu
Ana Blandiana
Romulus Rusan
Anca Manolescu

Ce mai: toti “intelectualii” KGB!

Un comentator ii spune in fata:

mitica Says:

July 24th, 2009 at 11:26 pm
D-le Teodorescu, cum se face ca articolul semnat de colega dv. Izabela Niculescu prezinta o alta varianta de text?
Sa fie vorba de clasica manipulare prin omisiune?
Si inca o intrebare: Din cite stiu universitatea cu pricina nu-i in regula de cel putin 5 ani. Semnatarii n-au fost in tara?
Cum se poate ca atita “minte” sa nu actioneze ci doar, din cind in cind, sa reactioneze? Daca nu zicea Basescu nimic, nu era tema importanta?Cind a zis Basescu ce scoate scoala romaneasca( adica timpiti) nu cumva avea dreptate? De ce semnatarii n-au vazut atunci care-i starea din invatamint si sa faca atunci apelul?

Lista si “Apelul” asta al GDS imi aduce aminte de altul, cu Liicheanu. Oare le au in sablon si schimba doar numele putin? Cititi si va cruciti:

Revista 22:
Apel la solidaritate intelectuala si civica
Grupul Pentru Dialog Social

Am luat cunostinta cu indignare si dezgust de grupajul publicat de ziarul Ziua în 27 februarie 2007, intitulat Liicheanu (autori: Ion Spanu si Victor Roncea). Îl consideram un atac abject si calomnios la adresa lui Gabriel Liiceanu, dar si a altor membri ai Grupului pentru Dialog Social, a GDS în ansamblu. Scris în stilul stalinist al “demascarilor”, plin de minciuni si ineptii, articolul i-a facut, desigur, sa paleasca de invidie pana si pe cei de la revista Romania Mare. In ce ne priveste, nu am contestat niciodata dreptul cuiva de a critica, inclusiv atunci cand cel vizat a fost Gabriel Liiceanu. Aici însa nu e vorba de critica, ci de o tentativa de linsaj.
Nu credem ca aparitia unui astfel de articol, tocmai acum, e întamplatoare. Este lesne de observat ca, în ultimul timp, o seama de posturi de televiziune si de ziare precum Ziua au declansat o veritabila campanie îndreptata împotriva intelectualilor. GDS, alte organizatii ale societatii civile – Fundatia pentru o Societate Deschisa, Societatea Academica din Romania, APADOR-CH etc. -, precum si personalitati marcante ale vietii intelectuale sunt supuse unor acuzatii defaimatoare, a caror stilistica ne duce cu gandul la o parte a presei romanesti de la începutul anilor ’90. Din pacate, exista si personalitati politice care profereaza cuvinte de dispret si calomnii la adresa GDS. Este evident ca atitudinile politice adoptate de unii intelectuali – printre care si Gabriel Liiceanu – si de unele organizatii nonguvernamentale – printre care si GDS – i-au iritat pe unii potentati ai momentului.
Faptul ca iritarea ia forma unor campanii sistematice de denigrare ni se pare deosebit de grav. Este dreptul nostru, de cetateni, sa ne exprimam opiniile politice în afara presiunilor de orice fel, a insultelor si a calomniilor. Este, de asemenea, dreptul nostru sa sustinem ori nu prin apeluri, mitinguri sau articole o persoana politica sau alta. Opiniile noastre pot fi împartasite sau nu de altii, dar, de fiecare data, dezbaterea trebuie facuta prin dialog civilizat, si nu prin intoxicarea opiniei publice cu calomnii josnice sau prin represalii.
Cei care pun la cale aceste campanii ar trebui sa nu-si faca iluzii. Asa cum nu ne-am lasat intimidati cand au venit peste noi minerii sau cand am fost împroscati cu noroi de ziarele FSN-ului si de Romania Mare, nu vom tacea nici acum, cand Romania a devenit parte a Uniunii Europene. Dupa cum nu ne vom lasa intimidati nici de amenintarea ca GDS sa fie evacuat din sediu, in urma unui vot din Senat exprimat in ziua mitingului pro-Macovei.
Regretam ca oameni de buna-credinta, colaboratori ai ziarului Ziua, continua sa cautioneze prin semnatura lor un jurnal ca Ziua. Solicitam Clubului Roman de Presa sa se sesizeze si sa condamne modul ignobil de a face jurnalism al celor de la Ziua.
Mai presus de opiniile politice care ne despart uneori – si e firesc sa fie asa -, apelam la solidaritate intelectuala si civica.
(Ha, ha, ha!nota mea)

EMIL BOC isi reclama public pentru nedeclararea averilor proprii consilieri, mosteniti de la Tariceanu si impusi de Tismaneanu, cum ar fi MARIUS OPREA

Aproape incredibil, primul ministru Emil Boc si-a reclamat proprii consilieri care nu si-au depus declaratia de avere pe site-ul Guvernului Romaniei. Printre acestia, Marius Oprea, inca director al IICCR, cu rang de secretar de stat, fostul consilier pe probleme de securitate al fostului premier al Guvernului PNL-UDMR, Calin Popescu Tariceanu, cu toate ca era si este lipsit, si azi, de certificatul ORNISS. Desigur, ceva pute la Palatul Victoria, daca un asemenea personaj, sluga umila a lui Tariceanu si cel care ii terfeleste regulat familia lui Basescu este mentinut in continuare in functie. Dar am aflat si de ce: membru al GDS, Marius Oprea este “powered by” “Guvernul din umbra” condus de Tismaneanu. Confirmarea a venit zilele trecute, cand neo-kominternistul si-a exprimat “solidaritatea” sordida cu acest personaj. Iata: “G. Roncea scrie in Curentul un articol de o rara violenta lexicala impotriva generalului Pacepa. Invocand o scurta recenzie a jurnalistului David Binder care a lucrat la New York Times pana acum cativa ani, autorul in cauza recurge la termeni inacceptabili in orice discutie civilizata atunci cand se refera la Lucia Hossu-Longin, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea si subsemnatul. (Adica, pentru a fi exact, Volo e pomenit o singura data, tangential. Asta l-a deranjat?: “La umbra brandului Pacepa s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu acesta – de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud Traian Băsescu – n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.”. Saracu’ – Nota mea)

"CURVA" PACEPA – TISMANEANU – AFACEREA TRADARII (VII). Cercetatorul CNSAS dr Liviu Taranu despre "cel mai controversat personaj al spionajului roman"

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. În episoadele următoare, istoricul şi cercetătorul Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securităţii, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad. (G. Roncea)

Pacepa, cel mai controversat personaj al spionajului român

Ion Mihai Pacepa este, fără îndoială, cel mai controversat personaj al spionajului român şi, după mai bine de 30 de ani, rămâne în istorie ca unul dintre cei mai înalţi demnitari din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil politic într-o ţară NATO. Acesta face „carieră“ şi astăzi prin interviurile sau articolele pe care le publică în ţară sau în afară.
De curând, fostul adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) a anunţat că este pe punctul de a finaliza o nouă carte autobiografică „semnată de doi autori: generalul român care la 24 iulie 1978 a cerut azil politic la ambasada SUA din Bonn şi americanul de origine vest-europeană care la 28 iulie 1978 a coborât din uriaşul avion militar Hercules pe aeroportul prezidenţial de la Andrews Air Force Base, de lângă Washington“. Este partea de biografie a lui I.M. Pacepa cea mai puţin cunoscută de publicul românesc.
Din 1989 încoace, presa a scris despre el foarte mult, fiind editată şi o largă serie de cărţi, îndeosebi de memorii, în care subiectul Pacepa este amplu tratat. În timp ce unii autori îl laudă pentru anticomunismul său şi sunt convinşi de lovitura de graţie pe care i-a dat-o lui Nicolae Ceauşescu, alţii au vorbit despre faptul că Pacepa ar fi responsabil de moartea unor subordonaţi, înainte şi după defectarea sa.

Profilul Pacepa – „jumătăţi de adevăr cu falsuri şi fantezii personale“

Folosirea acestor izvoare, confruntate cu lucrările semnate chiar de Ion Mihai Pacepa, necesită un amplu efort critic pentru istoric, din cauză că în ele se utilizează strategia clasică, deosebit de eficace, a împletirii unor jumătăţi de adevăr cu falsuri şi fantezii personale.
Referiri la activitatea fostului adjunct al şefului spionajului românesc până la defectare se fac în mai multe lucrări care au apărut România având drept subiect principal sau colateral trădarea lui I.M. Pacepa. Practic, orice carte scrisă pe tema serviciilor de informaţii abordează acest subiect. O asemenea lucrare, bazată pe documente de arhivă, este cea semnată de Mihai Pelin şi intitulată „Culisele spionajului românesc“. D.I.E. 1955-1980. Stilul jurnalistic adoptat în scrierea cărţii, datorită formaţiei autorului, o face accesibilă nu însăşi riguroasă, deşi autorul a avut privilegiul de a naviga nestingherit mai mulţi ani prin arhivele Securităţii.
Ion Mihai Pacepa s-a născut în Bucureşti la 28 octombrie 1928 într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind de origine cehă. A urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială din Bucureşti, fiind încadrat în Securitate cu puţin timp înainte de absolvire, la recomandarea organizaţiei UTM, în 1951, ca sublocotenent. Devine apoi şef serviciu în Direcţia a IV-a (Contrasabotaj) a Securităţii, datorită îndeplinirii cu succes a unor misiuni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Odată cu mutarea sa în Direcţia I (1 ianuarie 1956) a avut o ascensiune rapidă, fiind numit şef adjunct al grupului operativ din cadrul Biroului Comercial Român din Republica Federală Germania (1956-1959), deţinând practic funcţia de şef al rezidenţei de spionaj a României în RFG. Este rechemat în ţară şi numit mai întâi locţiitor şef serviciu, iar după un an, şef al structurii care se ocupa cu procurarea de tehnologie avansată din Occident (compartimentul TS şi apoi direcţia Ştiinţă-Dezvoltare – SD). În 1963, deja colonel, este numit adjunct al şefului DGIE, pentru ca în 1967 să fie avansat general-maior.
Cinci ani mai târziu, este numit secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului şi prim-adjunct al şefului DIE. În 1974, este din nou avansat, la gradul de general-locotenent, Ion Mihai Pacepa fiind cotat ca potenţial succesor al lui Nicolae Doicaru la conducerea DIE. La şefia spionajului avea să fie, însă, instalat, în martie 1978, un general din Colegiul MI, Alexandru Dănescu, care nu avea nicio tangenţă cu munca operativă şi, cu atât mai puţin, cu cea de informaţii externe. Aceste schimbări ar putea constitui, între altele, un posibil motiv al defectării generalului Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978). Aflat în misiune în RFG, la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanţii CIA de la Ambasada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite.

Scenarii privind motivele şi momentul trădării

Pentru a cerceta condiţiile în care s-a produs actul trădării fostului adjunct al şefului DIE, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei – Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Această comisie şi-a desfăşurat activitatea până în primăvara anului 1980, audiind peste 500 de ofiţeri care, prin activitatea lor, au avut tangenţă sau au activat în spionajul românesc între 1956-1978. În cele peste 2500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operaţiuni ale DIE, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid.
De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese faptul că, timp de mai bine de un deceniu, I.M. Pacepa şi Nicolae Doicaru au deturnat DIE de la obiectivele sale – ceea ce nu este regretabil până la un punct – proliferând corupţia în rândul structurilor de comandă, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând, totodată, o bună parte a diplomaţiei româneşti.
Din momentul în care pentru oficialităţile de la Bucureşti a fost clar că I.M. Pacepa nu este nici răpit şi nici asasinat în RFG, ci era vorba de o fugă la inamic, a început judecarea în lipsă a generalului, iar la 17 august 1978 Secţia Militară a Tribunalului Suprem l-a condamnat pentru „trădare prin ajutarea unor puteri străine, transmiterea unor secrete de stat, dezertare şi pentru refuzul de a se înapoia în ţară“. Magistraţii au hotărât atunci condamnarea la moarte a generalului, degradarea militară şi confiscarea tuturor bunurilor acestuia.
În prezent, generalul este repus în toate drepturile militare şi civile, averea urmează să i se restituie, iar pensia aferentă întregii perioade se recalculează.
În acest context, au fost exprimate opinii conform cărora trădătorilor români din epoca Războiului Rece trebuie li se spună simplu şi definitiv că ei nu au trădat un regim politic, care de altfel s-a şi dovedit trecător, ci au trădat România, poporul român şi interesele sale.
În spatele unor asemenea afirmaţii se ascund întrebări mai grave şi profunde pe care şi le pun foştii ofiţeri de informaţii externe: dacă Ion Mihai Pacepa este erou, atunci noi, cei care am îndurat consecinţele actului său „eroic“, ce suntem? Şi întrebările nu se opresc aici.

Pacepa, instrument şi produs politic al comunismului

Generalul a trădat un regim politic al cărui instrument şi produs a fost. El a funcţionat în cadrul structurilor de informaţii timp de 27 de ani, parcurgând ierarhia militară de la gradul de sublocotenent până la cel de general şi având o contribuţie însemnată la toate marile acţiuni de spionaj ale DIE până în 1978, de pe urma acestora beneficiind economia românească (îndeosebi industria chimică).
Atât prin intermediul spionajului industrial, cât şi prin aducerea de valută în ţară prin diferite mijloace, inclusiv prin taxarea celor care voiau să emigreze în Israel sau în RFG, regimului politic din acea vreme i-a fost asigurată, între altele şi prin aceste contribuţii, supravieţuirea şi chiar prosperitatea pentru aproape un deceniu. Generalul a participat la organizarea şi la reuşita mai multor vizite ale cuplului prezidenţial, dar şi la recuperarea din străinătate a unor bunuri din patrimoniul naţional. Îi sunt recunoscute faptele atât în documentele de arhivă, cât şi în memorialistica unor generali. În toate aceste cazuri şi în multe altele, iniţiativa nu a pornit numai de la „conducătorul suprem“ (aşa cum susţine Ion Mihai Pacepa în cărţile sale), ci şi de la cei doi „aşi“ ai spionajului românesc, Nicolae Doicaru şi generalul defector, afirma in concluzie cercetatorul CNSAS Liviu Taranu (foto).
(va urma)
„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (VII)
Curentul – joi, 23 iulie 2009

„CURVA“ PACEPA – TISMANEANU – Afacerea Trădării (VI)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (VI)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, cånd se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduririi“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Cum îl punctează foştii săi colegi vom vedea în cele ce urmează… (G. Roncea)

Minciunile pacepiste din Orizonturile dezinformării

Un „superagent FBI“, pe numele său Wayne A. Barnes, se lăuda într-un cotidian central din iulie 2008 că „timp de 29 de ani s-a ocupat de contra-informaţiile FBI pentru România şi Uniunea Sovietică“ şi că, în această calitate, printr-o bravă misiune încredinţată, l-a întâmpinat, în ziua de 28 iulie 1978, la scara avionului militar C-131, pe baza aeriană prezidenţială Andrews din Washington, pe trădătorul român Ion Mihai Pacepa, ex-general şi fost adjunct al directorului DIE din anii ’70.
După spusele „superagentului“, în astfel de situaţii „…în SUA, primul element care ne interesează este să aflăm sfera sa de cunoştinţe şi amploarea lor… asta se numeşte «knowledgeability» şi ne ajută să stabilim de ce experţi avem nevoie pentru a-i exploata şi evalua informaţiile… De regulă, un «debriefing», cum îl numim noi, durează între câteva săptămâni şi câteva luni. Doar că au trecut 30 de ani de atunci şi continui să aud noutăţi de la general“, spune, oarecum amuzat, agentul american.
Îi spunem noi colegului american că tot ce „a avut a spune“ Pacepa, a spus în „Orizonturi roşii“. Iar dacă mai „spune“ ceva, este superfluu (sau mai degrabă, mincinos), acum când kilometri întregi de dosare (la unele din ele a lucrat şi el, este adevărat) se află „la dispoziţia“ oricui, adică a întregii opinii publice româneşti.
În „Orizonturi roşii“, Pacepa se referă mai pe larg la „faimoasele operaţiuni TS“ ale serviciului de spionaj al României, iar prietenul lui, domnul Barnes, adaugă că acestea au avut ca scop „furtul de tehnologie militară şi civilă… cele mai complexe au fost însă acţiunile de influenţă“. Referirile, în acest context, la aşa-numita „clauză a naţiunii celei mai favorizate“, constând în posibilitatea acordării de credite avantajoase pentru România, l-au descalificat demult pe Pacepa în faţa românilor, pentru că aceştia au văzut cu ochii lor, au participat prin munca lor, la realizarea investiţiilor făcute cu respectivii bani. De altfel, domnul Barnes recunoaşte că acestea au „transformat România într-un monument“ (chiar dacă numai „pentru sine însuşi“, adică, vezi Doamne, pentru Ceauşescu). Pentru a „privatiza“ acest „monument ceauşist“ s-au înghesuit şi firme americane (Ford, Bechtel etc.)!

Spionajul – legitim doar pentru alţii?

Nu putem, însă, să nu amintim că astfel de acţiuni de „furt de tehnologie“ constituie o bună parte din „bijuteriile coroanei“ serviciilor de informaţii. O confirmă reputatul Alexandre de Marenches, fost şef al informativului Franţei: „Spionajul propriu-zis devine din ce în ce mai mult spionaj economic, industrial, ştiinţific… şi este foarte rentabil. Serviciile de informaţii descoperă astfel un procedeu folosit de o altă ţară. Dacă respectivul procedeu ar fi trebuit inventat şi pus la punct, s-ar fi cheltuit, poate, ani de muncă şi milioane de franci. Această formă de spionaj se poartă nu numai faţă de duşmani, ci, trebuie s-o spunem, şi între prieteni“. Şi, adăugăm noi, „afacerea Texas Instruments“ confirmă spusele contelui.
Iar un agent tot de la FBI ne spune şi el: „la ordinul ofiţerului operativ, agenţii fură secretele, planurile, documentele, benzile informatice … de unde ei (ofiţerii n.r.) nu pot ajunge: în interiorul guvernelor sau al instituţiilor ştiinţifice secrete ale ţărilor lor“ (Robert Baer: „See no Evil“, Crown Publishers, New York, USA, 2001). Aşa încât, nimic extraordinar în „acţiunile serviciului de spionaj român în SUA!!!“.
Dar Pacepa şi emulul său le prezintă ca şi cum ele ar fi fost inventate de „odioasa Securitate“, din care, cu mult profit personal, material şi moral, a făcut parte şi ex-generalul trădător. Tot minciună se numeşte şi acest mod de a prezenta lucrurile. Iar domnul Barnes o întăreşte, lăudându-se că acţiunea „Clauza“ „ne-a dat posibilitatea să cunoaştem şi să neutralizăm o bună parte a agenţilor de influenţă ai rezidenţei DIE“. Nu prea ne vine a crede, pentru că, dacă au neutralizat ceva, au făcut-o nu cu „ajutorul“ clauzei, ci cu ajutorul trădătorului Pacepa, care a „turnat“ ceva agenţi pe care el îi ştia, pentru că, până la trădare, coordonase „operaţiunile TS“ ale DIE. Iarăşi, minciunele…

De cine se teme Pacepa?

Cât despre „Orizonturi roşii“, ce să spunem? O fi vrut el, „generalul, să schimbe istoria … şi să-şi reabiliteze trecutul…“. Numai că istoria nu a schimbat-o el, iar trecutul său este reabilitat, eventual pentru cei cărora trădătorul le-a adus servicii, în niciun caz nu pentru români. Căci românii ştiu că cel ce scoate sabia la poporul său se numeşte simplu: trădător. Şi atunci, de cine se teme Pacepa?
Răspuns: „Pacepa se află în continuare sub protecţia guvernului SUA, iar înfăţişarea şi vocea sa sunt clasificate şi azi strict secret. Autorităţile de specialitate i-au construit o nouă identitate. Asta a cerut imaginaţie, eforturi, timp şi bani. Acum generalul are o viaţă nouă, în care nimeni nu ştie dacă el a auzit măcar de România. Dacă ar apărea la TV sau ar vorbi la radio, prietenii şi vecinii vor realiza că el este, de fapt, generalul Pacepa. Asta ar constitui o încălcare flagrantă a normelor de securitate, precum şi distrugerea noii sale identităţi“.
Deci, domnul general Pacepa se teme de prieteni şi de vecini!! Da, pentru că în România nu mai există „comunişti fanatici care vor să se răzbune pe general pentru gloria şi privilegiile pe care le-au pierdut din cauza lui“, cum afirmă domnul Barnes. „Din cauza lui“ nu nişte comunişti fanatici au pierdut ceva; au pierdut ceva acei foşti subordonaţi ai săi, anchetaţi şi hărţuiţi ca fiind „puii“ lui. Din nou, minciuni şi… minciunele…
„Dar pericolul mare pentru general vine de la Răsărit“, ne spune colegul american, adică „din partea foştilor KGB-işti care conduc azi Rusia“, pentru că, vezi Doamne, „a expus detalii jenante“ într-o carte apărută în 2007 despre „relaţiile operative“ avute de KGB cu Lee Harvey Oswald, asasinul lui Kennedy. În legătură cu respectiva carte s-au emis deja păreri, chiar în SUA, că n-ar fi fost scrisă de Pacepa. De altfel, la vremea respectivă (începutul anilor ’60), Pacepa n-avea cum să cunoască astfel de „maşinaţiuni“ pentru că era… mic… în funcţie. Nu este, însă, exclus ca „maşinaţiuni“ să existe acum, în legătură cu respectiva carte, pentru a mai întârzia adevărul despre asasinarea lui John Kennedy. Alte … „adevăruri“ pacepiste, adică tot minciuni!
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (VI)
Curentul – miercuri, 22 iulie 2009

PRESA PE TIMP DE CRIZA: impostura se duce la fund


“Arta pe timp de criză: valoarea iese la suprafaţă”, se intituleaza un articol de o pagina din Cotidianul de azi ilustrat cu cretinismele lui Perjovschi, “artistul” GDS. Cu astfel de mostre de tampenie normal ca se duce la fund…

„CURVA“ PACEPA – afacerea trădării (III). De ce apara "societatea civila" un cadru KGB/GRU care a anihilat rezistenta anticomunista din munti?!

Scris de George Roncea
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu.
Şi cadre în rezervă ale SRI ne-au contactat pentru a ne pune la dispoziţie informaţii care completează profilul „curvei“ Pacepa, o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence. Materialul de astăzi provine de la generalii de brigadă în rezervă Marian Ureche şi Aurel Rogojan – fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, cel care a coordonat ancheta trădării lui Pacepa, în urmă cu 30 de ani. Intertitlurile şi selecţia materialului ne aparţin.

Cazul Pacepa în viziunea fostelor cadre SRI

Generalul Mihai Ion Pacepa menţionează în memoriile sale că ar fi intrat în serviciul de informaţii în anul 1946 şi că prima sa misiune ar fi fost “să se infiltreze în bandele care acţionau la vremea respectivă în munţi”.
În 1956 se afla la post în R.F.G., ca ofiţer acoperit în cadrul reprezentanţei comerciale. Există unele date din care rezultă că în această primă parte a carierei sale ar fi fost sprijinit de KGB. Mai multe surse semnalează că în această perioadă ar fi fost racolat şi de vest-germani. Simon Bela Titus, ofiţer de informaţii în cadrul Marelui Stat Major, îşi informează superiorii. Informaţia lui Simon este confirmată de contraspionaj: “Pacepa fusese recrutat de sovietici şi infiltrat în serviciul de contraspionaj german, devenind agent dublu, sovieto-german. Ulterior, americanii l-au preluat de la germani…“.
În 1958, Simion Turcu, ofiţer D.I.A., semnalează că Pacepa ar fi fost racolat de B.N.D., având contacte cu Reinhard Gehlen care l-ar fi predat în legătura C.I.A.
În 1964, un alt ofiţer, Vasile Moroşan, semnalează faptul că Pacepa ar fi fost recrutat de C.I.A. Generalul Doicaru – şeful lui Pacepa la vremea respectivă – îşi înştiinţează subalternul în legătură cu informaţia primită. Alte două surse au semnalat aceeaşi situaţie, că Pacepa colaborează cu C.I.A. şi cu aceste date Doicaru şi-a informat subalternul.
Cu toate acestea, ascensiunea lui Pacepa continuă, el ajungând prim-adjunct al şefului D.I.E. Cum a reuşit Pacepa această performanţă? …“Rădăcinile ascensiunii lui Ion Mihai Pacepa în securitate au fost implantate de KGB, al cărui agent era“… în această perspectivă, o „coincidenţă“, pe care o subliniem, are darul de a confirma această apartenenţă.

Decapitarea contraspionajului

Informat de Doicaru în legătură cu sesizările referitoare la el, Pacepa a acţionat ulterior, în direcţia slăbirii unităţii de contraspionaj de care se simţea ameninţat. Ca urmare, sprijinit de Doicaru, în 1973, contraspionajul va fi decapitat.
În 1978, Pacepa, aflat în R.F.G., solicită şi primeşte azil politic în S.U.A. Succesul obţinut de ruşi este dublu: discreditarea lui Ceauşescu şi zdruncinarea solidităţii şi renumelui securităţii româneşti; plasarea unui om cu un statut şi o credibilitate deosebită (aflat în legătura serviciilor secrete occidentale din anii 1956-1960) prin care să se obţină sau să se confirme anumite informaţii şi care ar putea servi unor obiective de dezinformare.

„Omul sovieticilor în anii ‘50“

Autorii, la rândul lor, au efectuat propriile investigaţii asupra relaţiilor lui Pacepa cu serviciile secrete al Moscovei. Astfel, generalul (rezervă) A.B., în anii ‘50 şef al unui raion de securitate din zona petrolieră a Munteniei, ne-a relatat următorul episod:
„Locotenentul-major Pacepa, după studii inginer chimist, a fost la începutul activităţii sale din securitate şeful unui compartiment al Direcţiei de Contrasabotaj, ce avea în atribuţii şi protecţia rezervelor secrete de petrol. Erau vremurile când puterea sovietică de ocupaţie jefuia, pur şi simplu, România, secătuind-o de toate resursele. Lui Gheorghiu Dej i-a dat cineva ideea ca rezultatele a o seamă de prospecţiuni geologice să fie ţinute secrete şi, mai cu seamă, să fie închise şi mascate o serie de exploatări de ţiţei. Această operaţie de protejare a resurselor de ţiţei a fost, însă, deconspirată, iar şeful consilierilor sovietici de la Ministerul Afacerilor Interne l-a ameninţat pe ministrul Alexandru Drăghici cu moartea. Ca dovezi ale infidelităţii faţă de Moscova lui Drăghici i-au fost arătate situaţii şi hărţi ce priveau zonele petroliere excluse cooperării în cadrul „Sovrompetrol“ care, în mod expres, se stabilise să fie păstrate în siguranţă de către securitate pentru a nu fi cunoscute de sovietici. Drăghici a ordonat imediat o anchetă în care m-a implicat direct, cunoscând foarte bine situaţia din teren a acestor zăcăminte, la fel după cum ştiam că hărţile ale căror copii au ajuns la consilierii sovietici le avea în păstrare Pacepa. I-am raportat ministrului Drăghici că numai el putea fi furnizorul hărţilor, adică omul sovieticilor. Nu peste mult timp, Drăghici mi-a confirmat, dar mi-a cerut să nu mai afle nimeni altcineva fiindcă ne riscăm vieţile.“

Cârtiţă KGB plasată americanilor?

Culoarea KGB-istă a lui Pacepa nu trebuie să surprindă. KGB-ul a făcut o profesie din crearea, pregătirea şi plasarea oamenilor săi în Occident. Zeci de asemenea cazuri au contribuit la consolidarea avantajelor, de moment, obţinute în detrimentul adversarilor, precum şi la definitivarea unor acţiuni de propagandă, contrapropagandă şi dezinformare. De notat faptul că spaţiul românesc a fost exploatat, inclusiv pe acest plan, oameni de încredere sau agenţi KGB cu acte în regulă, căutaţi sau curtaţi de diverse state apusene, fiind serviţi occidentului cu galoane de „disidenţi“ români.
Imediat după moartea lui Hruşciov (octombrie 1964), Gheorghiu Dej profită, iar în negocierile cu succesorul acestuia, Brejnev, îşi impune punctul de vedere: retragerea consilierilor sovietici din România, eveniment ce se produce în decembrie 1964.
Această răcire a relaţiilor nu a însemnat încetarea colaborării cu KGB-ul sau anularea activităţilor sale în spaţiul românesc. U.R.S.S.-ul, ca urmare a obligaţiilor ce-i reveneau României în cadrul Pactului de la Varşovia, a continuat să beneficieze de activităţile de spionaj desfăşurate de români în folosul său. Colaborarea dintre KGB şi Direcţia Generală de Informaţii Externe (D.G.I.E.), cât şi dintre G.R.U. şi D.I.A. (Direcţia de Informaţii a Armatei) a continuat să se deruleze fără niciun fel de impedimente.

Ceauşescu, ţintă operativă a KGB şi GRU

Condamnarea actului de invadare în 1968 a Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi distanţarea lui Ceauşescu de politica hegemonistă a U.R.S.S. aveau să atragă însă furia Moscovei!
Liderul de la Kremlin dispune ca România şi, în primul rând, Ceauşescu să se afle în atenţia specială a spionajului sovietic. Ca urmare, KGB-ul şi G.R.U.-ul au elaborat planuri corespunzătoare care să determine înlăturarea lui Ceauşescu. Un plan special, cu nume de cod „DNESTR“, a fost aprobat în august 1969, … „după ce lui Nixon i se lansase invitaţia oficială de a vizita Bucureştiul. Planul prevedea stabilirea comunicaţiilor cu persoane din conducerea partidului, armatei şi D.S.S-ului (Departamentul Securităţii Statului) care îşi făcuseră studiile în U.R.S.S., dintre care unii erau însuraţi cu rusoaice şi care, la semnalul Moscovei, aveau misiunea de a-l aresta pe Ceauşescu şi de a înfiinţa un Front al Salvării Naţionale pentru preluarea puterii“.
Aflând de această întorsătură sau intuind că pericolul principal la adresa lui ar putea veni din direcţia armatei sau chiar a Securităţii, Ceauşescu dispune o serie de măsuri asiguratorii. Astfel, începând din ultima parte anului 1969, la salariul celor din aparatul de securitate este adăugat un spor de 15%. Pe de altă parte, el dă ordin ca ofiţerii căsătoriţi cu cetăţence sovietice să divorţeze ori să demisioneze din armată. În aceste condiţii, multe persoane din conducerea armatei – inclusiv ministrul Apărării, generalul Ion Ioniţă, căsătorit cu o rusoaică, sunt suspectate şi devin obiect al activităţilor speciale de supraveghere şi prevenire.
În baza ordinelor primite, serviciile secrete sovietice şi, în primul rând, G.R.U. îşi intensifică activitatea în România, aspect confirmat de faptul că serviciile secrete româneşti documentează mai multe cazuri de culegere şi transmitere de informaţii sovieticilor.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (II). SPIONII SPARG TACEREA. FOTO Inedita cu Pacepa-Doicaru (KGB-GRU) si Andruta Ceausescu

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (II)

Scris de George Roncea

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva“ Pacepa este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence. Cum îl punctează foştii săi colegi vom vedea în cele ce urmează…

Astăzi – mărturia unui fost ofiţer de informaţii

Fostul ofiţer de informaţii Andrei Zărnescu, care în acea perioadă îşi desfăşura activitatea în cadrul rezidenţei legale a României din R.F. Germania, descrie pentru colegii ziarişti de la „Periscop“ circumstanţele momentului dispariţiei lui Pacepa (intertitlurile şi selecţia textului aparţin redacţiei „Curentul“):

– Domnule Zărnescu, sunteţi, am putea spune, unul dintre martorii oculari ai dispariţiei lui I.M. Pacepa… unul dintre primii ofiţeri…
– Da, este adevărat. Cunosc cazul în desfăşurarea lui, întrucât imediat după constatarea dispariţiei lui I.M. Pacepa, în dimineaţa zilei de 28 iulie 1978, la rezidenţa din R.F. Germania s-a constituit o Celulă de criză din care am făcut şi eu parte.

– Cum s-a descoperit dispariţia şi ce a cuprins, în linii mari, prima telegramă care anunţa în Centrală acest eveniment?
– Prima reacţie a fost de consternare… în dimineaţa zilei de 28 iulie 1978, ofiţerul desemnat să-l preia pe adjunctul şefului DIE de la un hotel situat în zona veche a oraşului Köln, pentru a-l conduce la Aeroportul din Frankfurt/Main, a constatat că acesta nu este în cameră. Uşa era descuiată, televizorul în funcţiune, patul nefăcut şi bagajul personal aşezat pe noptieră.
Analiza acestor date a condus la următoarele variante posibile: răpire, aventură amoroasă cu urmări neprevăzute, hotelul fiind situat într-o zonă rău famată a oraşului Köln, sau trădare. În prima telegramă transmisă în Centrală varianta trădării nu s-a menţionat, considerându-se că este prematur pentru o asemenea concluzie.

– Ce a întreprins Celula de criză în continuare?
– Au fost luate măsuri specifice muncii de informaţii externe, pe care nu-mi propun să le dezvolt, şi s-au declanşat investigaţii discrete în zona veche a oraşului Köln, unde era situat hotelul în care înnoptase I.M. Pacepa. Cu fotografia acestuia în mână, au fost contactaţi barmani, picoliţe, chelneri, oameni ai străzii etc., stabilindu-se că Pacepa fusese văzut în prezenţa a două persoane cu o seară înainte. Versiunea trădării începea să se contureze… în seara aceleiaşi zile, televiziunea locală a transmis o ştire lapidară, potrivit căreia o înaltă personalitate din serviciile secrete din Est a schimbat fronturile.
Iniţial, autorităţile vest-germane, îndeosebi Ministerul de Interne, au refuzat sistematic să ofere date despre situaţia adjunctului şefului DIE, susţinând că întreprind măsuri pentru găsirea lui.

– Puteţi să ne relataţi despre luări de poziţie din partea unor personalităţi vest-germane referitoare la trădarea lui I.M. Pacepa?
– Dintre toate luările de poziţie, unele din ele extrem de politizate, un personaj important şi demn de încredere, prin funcţia ce o deţinea, Günther Nollau, în acea vreme şeful Bundesamtes für Verfassungsschutz (Bfv), principalul serviciu de contrainformaţii vest-german, a făcut o declaraţie radiotelevizată pe care încerc să o redau din memorie: „…Cazul Pacepa este emblematic pentru ţările socialiste… Este cunoscut faptul că acesta se afla în graţiile familiei prezidenţiale din România. De la o vreme, I.M. Pacepa a devenit indezirabil pentru motive mai mult sau mai puţin cunoscute. El se aştepta să fie demis. Noi cunoaştem (n.a. Bfv) că un demnitar socialist care se bucură de avantaje deosebite, când este schimbat din funcţie, eventual degradat, nu mai are nicio şansă să se mai ridice. Pacepa cunoştea acest lucru şi, ca urmare, a hotărât să schimbe fronturile…“

– Cum a început urcuşul lui Pacepa şi cum de a ajuns în apropierea familiei prezidenţiale?
– Ion Mihai Pacepa a avut o carieră fulminantă în DIE începând din anii ‘50, care a culminat cu funcţia de adjunct al şefului DIE. A colaborat cu consilierii sovietici în perioada respectivă, cum de fapt au făcut şi alţi colegi de-ai săi, conform ordinelor şi legilor de atunci. S-a evidenţiat prin viclenie şi uşurinţă în a face relaţii şi, mai ales, determinare pentru a ajunge pe căi lăturalnice, prin relaţii, în graţiile şefilor.

După retragerea consilierilor sovietici şi întreruperea totală a colaborării cu KGB, Nicolae Ceauşescu a ordonat unele schimbări şi în cadrul serviciilor de informaţii şi contrainformaţii româneşti. Schimbările respective s-au făcut ca urmare a neîncrederii în structurile de informaţii româneşti, considerând că prin aplicarea principiului rotaţiei cadrelor, în vogă în acea vreme, poate să exercite un control mai eficient asupra acestora.

„Înlăturarea elementelor alogene din serviciu“

Schimbarea a început, mai întâi, cu înlăturarea elementelor alogene din serviciu şi apoi cu schimbarea din funcţii a unor şefi. Cea mai spectaculoasă schimbare, intervenită abia în primăvara anului 1978, a fost aceea a generalului Nicolae Doicaru din funcţia de şef al DIE şi înlocuirea sa cu Alexandru Dănescu, specializat în probleme de înzestrare-logistică şi fără tangenţe cu munca operativă.
Generalul Pacepa reuşise, prin acţiuni bine ţintite, ca acordarea de cadouri costisitoare, îndeosebi bijuterii, publicarea în străinătate a unor cărţi laudative la adresa cuplului prezidenţial etc., să capete încrederea soţiei lui Nicolae Ceauşescu, fapt ce i-a adus numirea ca adjunct al DIE. După înlocuirea lui Nicolae Doicaru, I.M. Pacepa a intrat într-un con de umbră, Elena Ceauşescu făcându-l responsabil de unele imperfecţiuni şi neîmpliniri, mai ales în organizarea şi realizarea unor acţiuni de imagine a cuplului prezidenţial cu ocazia unor vizite efectuate în străinătate.
De circa 2-3 ani, I.M. Pacepa era angrenat într-un proiect, coordonat direct de Nicolae Ceauşescu, care viza producerea în România a unor avioane în colaborare cu concernul multinaţional Focker. În virtutea acestui mandat, generalul Pacepa făcea dese deplasări în străinătate, îndeosebi în R.F. Germania, astfel că a intrat în legătură cu multe persoane dubioase, unele dintre acestea cunoscute sau suspicionate că făceau parte din servicii de informaţii străine.
După părerea mea, angrenarea lui I.M. Pacepa în acest proiect, având în vedere funcţia pe care o avea, a însemnat o mare eroare din partea puterii de atunci.
Adjunctul şefului DIE era, însă, destul de abil şi perspicace să constate că situaţia lui devenea din ce în ce mai complicată şi că urma să fie demis din funcţie. A profitat de ultima vizită în Austria şi R.F. Germania, hotărând să trădeze. Personal cred că a acţionat în pripă, hotărându-se să facă acest lucru cu ocazia ultimei sale misiuni în Austria şi R.F. Germania.
În timpul acestei vizite, sub pretextul cunoaşterii activităţii specifice a unor subordonaţi, i-a chestionat şi şi-a făcut notiţe cu nume de persoane, acţiuni în desfăşurare etc. În calitatea ce o avea, de adjunct al şefului DIE, aceste date putea să le cunoască din ţară sau, în situaţia că fusese recrutat cu mai mulţi ani în urmă, să le fi furnizat deja. Acest argument, cât şi cele menţionate mai sus, mă fac să cred că Pacepa a trădat în 1978, fiind speriat de perspectiva demiterii şi chiar de tragerea lui la răspundere penală.

„Îl bănuiesc pe Pacepa ca fiind omul ruşilor şi nicidecum al occidentalilor“

Ion Mihai Pacepa a hotărât să trădeze fără să se facă asupra lui presiuni fizice sau psihice, ci pur şi simplu sub imperiul schimbării din funcţie şi al pierderii privilegiilor ce decurgeau din aceasta.
În aprilie 1978 am purtat, la Bucureşti, o discuţie cu şeful structurii de contrainformaţii externe din DIE, pe care l-am informat şi cu unele aspecte din cadrul rezidenţei româneşti din R.F. Germania, care, în opinia mea, creau o vulnerabilizare acută a activităţii specifice şi impuneau măsuri urgente de remediere. De fapt, în viziunea mea, situaţia contrainformativă din Germania era ca o bombă cu ceas, despre care nu ştiam când şi sub ce formă va exploda.
Printre altele, i-am raportat şi despre prezenţa generalului Pacepa în Germania federală (prezentându-i chiar un grafic al deplasărilor acestuia din ultimii doi ani), primind un răspuns de genul: „eu nu ţi-am dat niciodată ordin să-l urmăreşti pe şeful nostru“, menit evident să mă intimideze.
După ce i-am explicat că informaţiile despre adjunctul şefului DIE le-am obţinut colateral şi nu în mod premeditat, şeful structurii de contrainformaţii externe a afirmat, cam cu jumătate de gură: „eu îl bănuiesc pe Pacepa ca fiind omul ruşilor şi nicidecum al serviciilor de informaţii occidentale“.

PROFITORUL VOLODEA TISMANEANU scuipa minciuni din nari pe blog pentru a-si apara afacerea "anti-comunismului"

Suparat nevoie mare ca i s-au deconspirat legaturile de retea kominternista de pe filiera Pacipa-Plesu, agentul Tismaneanu face ce stie mai bine: scuipa minciuni pe nari in timp ce da din coada in tot ce misca. Vezi ca ramai fare ea, tismanianule!

14/07/2009 — tismaneanu
Nu doar Ion Iliescu, Iosif Boda, Ioan Scurtu, V. Ciutacu, C. Nistorescu si unii dintre autorii Iluziei anticomunismului sunt enervati de asumarea de catre presedintele Traian Basescu a concluziilor Raportului Final al Comisiei Prezidentiale privind dictatura comunista din Romania (Humanitas, 2007). Iata ca si dl Ioan Talpes, general-istoric, fost consilier prezidential, sef al SIE, ambasador la Sofia si, la un moment dat, aspirant la un post de parlamentar pe lista PD-L (partid care si-a asumat condamnarea regimului totalitar comunist) isi revarsa naduful pe acelasi subiect. E vorba de cartea In umbra marelui Hidalgo. Rememorari consemnate de Horia Alexandrescu (Edit. Vivaldi, Buc., 2009), vol. 1.
Ioan Talpes rezerva Raportului un loc important, atacand membrii si expertii Comisiei cu procedee similare celor ale lui Vadim Tudor, Stefan Andrei, Ion Stanescu (fostul sef al Securitatii, amabil intervievat in paginile Jurnalului National), ca sa nu mai vorbesc de raposatii Mihai Pelin si Mihai Ungheanu, specializati in invective la adresa Comisiei. Notati fixatia pe tema culpabilitatii genetice, parte a aceluiasi baroc bolsevico-rasist pe care dl Talpes nu parea sa-l impartaseasca (desi sindromul era specific ideologiei Centrului de Studii si Teorie Militara condus de fratele dictatorului, generalul Ilie Ceausescu). In plus, mi-e greu sa cred ca, tinand cont de statele sale de functiuni in aparatul ideologic (Editura Militara), domnia sa nu stie ca niciodata, nici in cei mai negri ani ai dogmatismului, nu a existat un obiect oficial de studiu numit “stalinism”. Dimpotriva, simpla utilizare a acestui concept putea avea grave consecinte. Nu prea inteleg cum poate fi considerat dl Talpes un democrat pro-occidental bona fide cata vreme nu are nimic favorabil de spus (ba chiar dimpotriva) despre actul necesar, solemn si irevocabil al despartirii Romaniei de trecutul totalitar-bolsevic. I se pare futila condamnarea regimului comunist, prin discursul presedintelui Basescu din 18 decembrie 2006, devenit act oficial al statului roman, drept ilegitim si criminal? Daca da, ar fi dezirabil sa o spuna cat se poate de explicit, ca sa se stie care ii sunt de fapt optiunile.
Retin si atacurile virulente la adresa generalului Ion Mihai Pacepa, omul care a stiut sa rupa cu sistemul si, prin revelatiile sale, a dat lovituri puternice mitologiei stalinismului national. In consonanta cu dl Talpes si cu idiosincrasiile seviciilor secrete, G. Roncea scrie in Curentul un articol de o rara violenta lexicala impotriva generalului Pacepa. Invocand o scurta recenzie a jurnalistului David Binder care a lucrat la New York Times pana acum cativa ani, autorul in cauza recurge la termeni inacceptabili in orice discutie civilizata atunci cand se refera la Lucia Hossu-Longin, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea si subsemnatul. (Adica, pentru a fi exact, Volo e pomenit o singura data, tangential. Asta l-a deranjat?: “La umbra brandului Pacepa s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu acesta – de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud Traian Băsescu – n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.”. Saracu’ – Nota mea)
Ma intreb ce simt colaboratorii ziarului Curentul cand citesc asemenea nefaste fabricatii, nascute (parca?) din setea de revansa a unei anumite institutii. O institutie care a cultivat cu diabolica perversitate tehnicile dezinformarii si intoxicarii. (Ha, ha, ha – nota mea!)
Notez ca la lansarea volumului lui Ioan Talpes a luat cuvantul acad. Dinu C. Giurescu, fiind prezenti, intre altii istoricii Mihai Retegan si Mihai Ionescu si romancierul Augustin Buzura.
Citez: de la p. 8 –
”Dupa 20 de ani de la consumarea unor evenimente, (…), aveam sa constatam ‘absurdistanul’ unei condamnari la asumarea unui trecut apropiat ce nu mai avea nici macar scuza unei sustineri si impuneri din afara. Incet, incet vom fi obligati sa invatam chiar de la fosti profesori de marxism-leninism si stalinism ‘aplicat’, sau de la copiii acestora, ca noi, ‘ceilalti’, ‘aplaudacii’ de circumstanta ai marelui Erou din Carpati, eram obligati la taceri vinovate sau marturisiri demonizatoare. (…) // (p. 9) Printre acuzatorii publici, personaje iesite din pacla anilor 1940- 1960, anii de ingemanare a fascismului si revolutiei proletare pe meleagurile Romaniei…”.

NO COMMENT – Nota mea

„CURVA“ PACEPA – TISMANEANU: Afacerea trădării. Tutarii de serviciu din GDS, noul Komintern: Liiceanu, Lucia Hossu Longin, Marius Oprea

Scris de George Roncea
„Curva Pacepa“ este o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder. Veteran al jurnalismului american de elită, personaj cu conexiuni la nivel înalt în administraţia americană, celebru în presa mare, specialist în intelligence, autor al unor analize de profunzime ale spaţiului (ex) sovietic, David Binder, o vedetă a nu mai puţin celebrului „The New York Times“, a executat în tuşe rapide o schiţă a lui Pacepa într-o prezentare critică apărută în 1988 la adresa „Orizonturilor Roşii“ – cartea de căpătâi a lui Ion Mihai Pacepa. Ziaristul american face ferfeniţă cartea lui Pacepa, iar pe general – „hapyy hooker of the spy trade“ – îl punctează în cuvintele memorabile pe care le-am citat şi eu.
În data de 24 iulie se împlinesc 30 de ani de când fostul consilier al lui Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa, secretar de stat la MAI şi adjunct al şefului DIE, a cerut azil politic în SUA. La începutul anului 2005, în ultimele momente ale mandatului de preşedinte al lui Ion Iliescu, Ion Mihai Pacepa îşi primea înapoi gradul de general – restituit de către Justiţia noastră cea „imparţială“ şi nesubordonată politic PSD-ului de nici un fel.

Iliescu, alt gen de curvă bolşevică, ucigaş al celui care i-a fost un fel de tată adoptiv, Nicolae Ceauşescu, în casa căruia a fost adăpostit şi la picioarele căruia a dormit, l-a „servit“ pe colegul său „american“, Ion Mihai Pacepa, personaj care a avut un rol important în „lichidarea“ simbolică a lui Ceauşescu, desăvârşită peste ani de kaghebistul de serviciu Ion Iliescu. Partea neplăcută în „terminarea“ lui Ceauşescu a fost nu atât împuşcarea sa ci regia şi producţia – marca Moscow, care le-a atârnat de gât românilor, în eternitate, o moarte de Crăciun. Troica Brucan-Pacepa-Iliescu, alcătuită din personaje crescute la sânul mamei Rusia, i-a servit pe români cu o ciorbă de „revoluţie“ otrăvită, care le produce vomă şi astăzi, la trecerea termenului de 20 de ani de stupid people – sintagma celebră aruncată în scârbă poporului român de Silviu Brucan.

Brandul Pacepa – brandul „curvelor“ de pripas

General pe stil nou, curvă fericită sau nu – Ion Mihai Pacepa continuă să facă valuri, să ceară diverse lucruri românilor, să scrie şi să acorde interviuri unor alte „curve“ mai mult sau mai puţin nefericite, să aducă profituri unor pseudo filozofi – autentici profitori ai regimurilor politice post decembriste, care îi tipăresc la fosta Editură Politică a PCR producţiile, pe scurt operaţiunea de vampirizare a românilor continuă, sub marca Pacepa. La umbra brandului Pacepa s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu acesta – de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud Traian Băsescu – n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.
Dezbaterea despre Pacepa are relevanţă şi reintroducerea sa pe gâtul românilor via GDS – vechi sălaş al sinistrului Silviu Brucan – a stârnit interes. Din aceste motive, redacţia „Curentul“ va acorda în perioada următoare un spaţiu consistent „dosarului Pacepa“ cu sprijinul ofiţerilor de informaţii în rezervă şi în retragere care ne-au pus la dispoziţie, în exclusivitate, Dosarul special realizat de ei la 30 de ani de la trădarea fostului lor tovarăş.
Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe a decis anul acesta că spionii români au dreptul şi chiar şi obligaţia să vorbească, pe înţelesul tuturor, despre probleme sensibile ale ţării, atâta timp cât amintirile lor nu afectează siguranţa naţională a României, dimpotrivă, o consolidează. Analizele foştilor spioni sunt cuprinse într-o revistă de circuit intern „Periscop“ ajunsă la al şaselea număr. Imaginile, multe inedite, provin de la colegii noştrii „ziarişti“ mai în vârstă.
„Curentul“ va prelua părţi consistente din memoriile foştilor ofiţeri şi va compila date relevante din diferite alte surse externe – inclusiv şi mai ales din surse americane, oficioase sau oficiale de-a dreptul, deoarece caracterizări interesante cu privire la Pacepa „care are nevoie de o cură de sănătate“ („A health warning is warranted“) se regăsesc şi în materiale publicate deschis de CIA.

Scenariul destrămării controlate a Imperiului sovietic şi jocul intoxicării Vestului

Trădarea şi „defectarea“ lui Pacepa are loc într-un context politic al epocii foarte interesant. La sfårşitul anilor ’70, URSS, uriaşul pe picioare de lut, începea să se prăbuşească. Economia era în decădere, ideologia comunistă era din ce în ce mai ferfeniţită şi peticită, după intervenţia militară a URSS împotriva Cehoslovaciei, progresul tehnic stagna sau, mai bine zis, decădea, cercetarea abia subzista într-o izolare cruntă din cauza lipsei de utilaj competitiv şi de idei practice, corupţia, nepotismul şi mediocritatea acoperiseră vârful sistemului administrativ şi politic, popoarele gemeau sub autocraţia unui regim care îşi epuizase resursele ideologice. Riscul politic al trezirii popoarelor de capul lor devenea o realitate pentru liderii sovietici. Trebuia făcut ceva. Astfel, în structurile KGB-ului s-a născut şi s-a copt ideea – susţinută de un conclav de academicieni subordonaţi – reformării imperiului sau a reaşezării pe noi baze ale unui nou imperiu, tot de popoare subjugate, dar cu aparenţa deschiderii faţă de Occident sub un regim formal liber, dar în esenţă totalitarist. Într-o ţară bolnavă ireversibil, cu o clasă de partid depravată şi idiotizată de beţia puterii, unica soluţie era folosirea milioanelor de securişti, mult mai bine educaţi şi disciplinaţi decât membrii activului de partid, loiali faţă de conducerea Aparatului militar care reunea la vârf toate serviciile şi instituţiile cu comandă militară.Miza era supravieţuirea sistemului în altă formă şi împingerea popoarelor din arcul sovietic într-o nouă formă de control, un fel de robie benevolă, prin instituirea unei democraturi – un surogat de democraţie în care controlul statal urma să se desfăşoare prin intermediul agenţilor la vârf educaţi în Uniunea Sovietică. Scenariul s-a aplicat marginilor imperiului, inclusiv României.
Într-un interviu dat unui post de radio occidental prin anii ’80, Mihail Gorbaciov a şi dezvăluit strategia sa: crearea de „fronturi populare“ (la noi Frontul Salvării Naţionale) bineînţeles, sub conducerea discretă a KGB-ului, ca orice organizaţie din URSS…

Prin contrast, „România anilor ’70 era o ţară cu importante succese diplomatice, fiind socotită atât ca un stat disident al comunităţii socialiste, cât şi ca un emisar preţios în relaţia occidentului cu China. Legăturile strânse de ordin politic româno-american, dar şi româno-vest-germane sau româno-franceze contribuiseră la crearea unui prestigiu al diplomaţiei româneşti şi, în primul rând, al liderului de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu“. („Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“ – lucrare a cercetătorului CNSAS Liviu Ţăranu“).
Circumstanţele „defecţiunii“ lui Pacepa sunt semnificative deoarece operaţiunea ieşirii sale în decor are numeroase necunoscute, însă este asemuită tot de către unii analişti americani cu operaţiunile de inducere în eroare prin jocul dezinformării, introdusă de defectori sovietici de tipul lui Anatoli Golitsyn – defectori mai mult sau mai puţin voluntari cu telecomandă la Moscova care au contribuit la un uriaş joc al intoxicării Occidentului de către sovietici.
(va urma)

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării
Curentul – marţi, 14 iulie 2009

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova