Conferinta de presa se va desfasura luni, ora 11.00, la Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice, prof. dr. N. PAULESCU din incinta Spitalului clinic CANTACUZINO, din strada Ion Movila Nr 5 (zona bd Dacia – Piata Galati)
Dincolo de uşile albe şi bolnăvicioase ale rezervei de spital, mă aştepta o eroină. M-a privit în ochi, şoptindu-mi că întâlnirea avea să ne fie „vegheată” de camerele de filmat din rezervă. Şi uite-aşa, mă văd nevoită să-i stau mai aproape decât aş fi cutezat altminteri, şi să-i vorbesc de parcă am fi fost rude. Doamna învăţătoare e mărunţică, mai minionă decât o percepusem la televizor. Într-un trup plăpând ce pare că s-ar frânge doar la cutezanţa de a o privi insistent se ascunde un suflet de eroină. Ochii au culoarea ca de miere, iar în jurul lor, cearcănele mari care-i brăzdează chipul istovit sunt dovada sacrificiului dăscăliţei. De mai bine de 50 de zile refuză să iasă din greva foamei. Ce să-i spun?! „Ştiu, n-ai putea să-mi spui să renunţ, pentru că ştii că n-aş face-o. N-ai putea nici să-mi spui să continui, pentru că ţi-e teamă că m-ai putea avea pe conştiinţă!”. E o rezervă sărăcăcioasă, două paturi de spital, numai unul ocupat, de ea, un frigider gol şi un ghiveci cu un bonsai. Cel primit de la ministrul Funeriu. Dar aşternuturile albe şi hainele ei… dalbe… te fac să simţi că albul lor vine din aripi de înger care o poartă pe această femeie pe o Golgotă izbăvitoare.
„Astăzi, a fi cadru didactic înseamnă a fi sărac!”
Q Magazine: Cum este în amintirea dvs. imaginea învăţătoarei pe care aţi avut-o în anii copilăriei?
Cristiana Anghel: Eu am fost într-una dintre cele două serii-experiment, care nu au avut o singură învăţătoare. De la clasa I până la clasa a VIII-a am avut un profesor pentru fiecare disciplină de învăţământ. Apoi nu s-a mai aplicat această metodă pentru că au constatat că ieşeam foarte buni la carte dar nu intram în tipare. Aveam foarte multă personalitate nefiind dependenţi de o singură persoană şi dovadă e faptul că şi în ziua de astăzi eu sunt altfel decât ceilalţi. Mi-au rămas în minte totuşi chipurile câtorva dascăli, pentru seriozitatea lor, pentru corectitudine…
Q: Când aţi decis să urmaţi această profesie?
C.A.: Te voi şoca. Nu am vrut eu, mama a vrut! Mama fiind tot învăţătoare…
Q: Profesia aceasta este o tradiţie în familia dvs. Dacă ştiu bine, şi fiica tot în învăţământ lucrează.
C.A.: E o tradiţie de moment pentru ea, pentru că nu s-a putut altfel, celelalte posturi au fost blocate. Dar mama, fiind învăţătoare, a considerat că pentru o femeie este cea mai bună meserie. Ca profesor ai ferestre, ai timpul ocupat mai mult, ca învăţător ai programul compact şi apoi poţi să te ocupi de soţ, de casă, de familie… să ai o viaţă liniştită. Până la un punct aşa a fost. După aceea lucrurile s-au schimbat şi a fi învăţătoare uneori este… (oftează…)
Q: Mama dvs. trăieşte?
C.A.: Mama trăieşte, tata a murit.
Q: Şi ce spune când vă vede apariţiile de la tv? Bănuiesc că ştie de decizia dvs….
C.A.: Nici nu trebuie să vadă… Plânge tot timpul, a şi slăbit, este înnebunită şi-mi spune că lupt contra unui şuvoi foarte mare şi îi este teamă ca acest şuvoi să nu mă înece.