Fanus Neagu:“…Tatal meu a luptat pana la Stalingrad si pana la Praga. Tatal lui Patapievici era general de Securitate (KGB). E, (si-acum) cine conduce? Tata a fost pe front cu cinci copii acasa si s-a intors cu prada de razboi o duzina de chibrite si doua sticle de benzina. Macar de mi le-ar fi lasat mostenire sa le pun la sediul lor!”
Un Apel de anul trecut, valabil, din pacate, si azi…
ALERTA: Stafiile simtite de Basescu bantuie la Cotroceni si ICR (Foto: Basescu, comandatul, ajuns intre doua ramasite-fantome comuniste: Ticu si Patapievici)
Intr-o discutie despre “ramasitele umane ale comunismului” efectuata luni, 26 mai 2008, la Institutul Cultural Roman, presedintele Romaniei a afirmat, catre Ticu Dumitrescu, care-si lansa o biografie romantata aparuta la Polirom si isi serba si ziua de nastere: “Mai avem pe băiatul lui Mizil, pe nepotul nu ştiu cui, pe fiul nu ştiu cui pe toate televiziunile. Marea lor problemă este că nu mai au un sistem cu instituţii care să-i susţină”, a detaliat Băsescu intr-o conversaţie cu sărbătoritul şi cu Horia Roman Patapievici, şeful ICR. Ulterior, la Realitatea TV, pe 3 iunie, probabil afectat inca de aceste prezente, Basescu a intarit: “Ştiţi cine sunt cei mai răi de regulă? Copiii stafiilor, iar Oprescu locuieşte în casă cu o stafie a trecutului”, a spus Traian Băsescu. Întrucât moderatorul i-a amintit că numai în comunism se judecau oamenii în funcţie de clasa lor socială şi de părinţi, Băsescu a spus: “Să nu fie vinovaţi, dar să nu fie ipocriţi”. Ingrijorati de posibilele repercusiuni negative asupra conducerii tarii, determinate de prezenta acestor fantome pe culoarele Puterii, am purces la un demers umanitar-national. Drept urmare solicit o Alerta Generala in Stat! Stafiile au invadat Cotrocenii si institutiile statului fara ca presedintele sa stie. Saracul presedinte pare a fi obligat sa se faca frate cu dracu’ pana trece puntea. Dracu’ ca dracu’ dar intrebarea este: unde duce puntea? Daca la lansarea de la ICR ciocnea cu Ticu un pahar cu sampanie apreciind “lupta” sarbatoritului, alaturi de Adrian Nastase care a venit sa-l pupe cu acelasi respect pe tov maistru sef de santier Dumitrescu, nu aceleasi erau simtamintele lui Traian Basescu la momentul loviturii date conducerii CNSAS preferate de Presedintie, moment care a marcat prima huiduire a presedintelui din cariera sa, regizat si perfectat bine-mersi de… aceeasi “societate civila” care il sufoca azi. Atunci, enervat, Basescu i-a administrat lui Ticu ceea ce merita: “M-am intrebat si cum pozam ca sfinti ai luptei anticomuniste, dar am construit, cu Ordinul Muncii Clasa a III-a, socialismul. Eu n-am dobandit o asemenea medalie, desi am comandat nava-amiral a republicii. Ma rog, chestiune de performanta…”, a spus Basescu. Imediat, sifonat, vocalul Ticu l-a admonestat pe presedinte invocand o minciuna. El a dat publicitatii un comunicat in care il compara pe seful statului cu liderul PRM, C.V.Tudor: “Nu doresc sa raspund nici uneia dintre calomniile si acuzatiile care mi se aduc. Ar fi sub demnitatea mea, mai ales ca o mare parte dintre ele au facut obiectul unui proces penal castigat de mine in anul 2000″. Stop: Aceasta, dragii mei, este o minciuna ordinara. In fapt, de frica sentintei, Ticu a renuntat la procesul in care Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti il acuza de impostura si colaborare cu Securitatea. Cocosul Ticu, antrenat la lupte de galine in curti dosnice de catre insusi “Sarpele cu ochelari”, Dom’ Profesor Virgil Magureanu, continua cu stuchitul: “Singura diferenta este ca, atunci, cel care orchestra aceste atacuri se numea C.V. Tudor. Acum, a venit langa el cel care detine functia de presedinte al Romaniei. Ii uneste aceeasi teama de Constantin Ticu Dumitrescu si de ceea ce doreste acesta sa deconspire”. Cine uita, nu merita! – Nicolae Iorga.
Insa Alerta n-are de ce sa fie data pentru un biet impostor. Chestiunea e de fond. Presedintele subliniaza foarte bine: “Marea lor problemă este că nu mai au un sistem cu instituţii care să-i susţină“. Dar ce te faci cand problema este “rezolvata”? La dreapta lui, Basescu il avea pe Ticu iar la stanga pe… Patapievici.
H.R. e nu numai o “ramasita umana” a sistemului comunist, ca fiul lui Mizil (care insa nu are pretentii in stat). El este mai mult decat atat: este o ramasita umana a sistemului bolsevic NKVD, precursorul KGB. Tatal sau, Dionisie Patapievici, a strabatut Romania cu tancurile Armatei Rosii – ca translator -, cu care a ajuns pana in Viena, unde a fost insarcinat sa puna bazele primelor celule ale Partidului Comunist din Austria, ceea ce a si facut. Chemat la ordine de catre tovarasa Ana Pauker, Dionisie a ajuns reprezentant al RSR in CAER. Surse demne de incredere din Ministerul Finantelor, unde-si facea veacul dupa ce Securitatea a cam pus la punct agentii KGB din Romania, ne-au informat ca Patapievici Sr il avea coleg de birou pe… Liiceanu Sr. Ati observat, poate, ca distinsul filososo-disident cu voie de la Securitate vorbaste mai multe despre cremele lui decat despre de tatal sau. Acum aveti si motivul. La reuniunea neo-kominernistilor de la ICR, saracul Basescu a laudat si Raportul Tismanenu afirmand chiar – la cererea profitorilor probabil -, ca “si-l asuma”. Personal, ma indoiesc ca presedintele a avut timp sa citeasca maculatura de 900 de pagini de istorie falsificata, publicata cu larghete de Liiceanu la fosta editura a PCR, actula Humanitas. Poate daca ar fi facut-o ar fi inteles ca mizeriile anti-romanesti nu pot fi scrise decat de cei de care se teme: fantomele trecutului KGB-ist, ale prezentului ICR-ist.
Caci o alta stafie care il bantuie pe presedinte, sau, ma rog, o “ramasita umana” a sistemului bolsevic sovietic si a structurilor NKVD-KGB din Romania, intrata pe sub usa in Palatul Cotroceni, este nimeni altul decat seful Comisiei pentru “condamnarea comunismului”. Tatal sau, Leonte Tismenitky, a fost un brav terorist NKVD din Brigazile Rosii trimise de Internationala comunista la “lupta cea mare” pentru “eliberarea Spaniei”. Si lui, Securitatea i-a pus in vedere sa aleaga: URSS sau Romania. Aschia, mai maestra decat trunchiul! Propagandist comunist de mare viitor, Volodea, dupa ce a scos o carte de socialism stiintific sub indrumarea (ce coincidenta! 🙂 a lui Virgil Magureanu, a sters-o ruseste, via America de Sud, pe filiera Kominternului, conform planului de creare a retelei “disidentii externi”, realizat incepand cu anii ’80, in perspectiva lui ’89.
Basescu are de ce sa se resimta: Volodea a adus cu sine in “Comisia Tismaneanu” alte si alte stafii, ramasite mai mult sau mai putin supurente ale comunist-bolsevismului: Sorin Iliesiu, realizator de filme de propaganda PCR la Studioul Sahia si fiu al operatorului lui Nicolae Ceausescu, Nicolae Corneanu, cel mai prolific turnator al Securitatii din BOR (desi era cunoscut acest lucru; Deh: cine se-aseamana se-aduna!), Mihnea Berindei, un agent trotkist si turnator al Securitatii, Ana Blandiana, remarcata in vreme pentru felatiile pe care i le administra membrului CPEx al CC al PCR Gogu Radulescu si altii de acelasi gen. Nu in ultimul rand, sa nu uitam stafiile mai grase, gen Andrei Plesu, bursier in RFG si rezident langa Consiliul de Stat al RSR, in strada Paris, ai carui parinti erau tot… nomenklaturisti si produsul sau “spiritual”, mai slabut, Mihai Razvan Ungureanu, fost membru supleant al CC al UTC.
Cu totii sunt sutinuti de noua centrala a Kominternului din Romania: GDS-22, unde au activat si activeaza alte “ramasite”, chiar daca “fondatorul” Silviu Brucan a ajuns unde trebuie, in cazanele din iad: Alin Teodorescu (tutar Ion Iliescu, fost sef al Soros, informator diverse servicii), Mariana Cialik (ramasita comunista-tatal, gagauz, instalat de sovietici ca prim prefect comunist al Craiovei; fratele, Sergiu Celac, suspectat ca agent KGB), Andrei Cornea (ramasita Paul Cornea, stalinist din UB), Rodica Culcer (diverse servicii), Smaranda Enache (informatoare Secu si PCR), Radu Filipescu (ramasita-nepot al lui Petru Groza, daca ati auzit cumva de aceasta stafie), Andrei Oisteanu (ramasita-nepot al lui Leonte Rautu, Sef Dir Propaganda-Cultura CC al PMdR si CC al PCR si rector al pepinierei PCR Stefan Gheorghiu), Anca Oroveanu (ramasita de lux – chiar fiica ideologului sef al regimului comunist, Leonte Rautu, acum “giratoare” la GDS si Colegiul “Novaia Europa”), Tanase-Dinescovici, ehe… Si lista e lunga, fratilor… De aceea, fac acest strigat catre beduinii si pustnicii care mai rezista in desertul numit Romania:
Salvati-l pe Basescu pana nu e prea tarziu!
PS de azi: Probabil, din motive de criza, SRIMURD-ul national intarzie in trafic…
In atentia Presedintiei Romaniei, a Clubului Roman de Presa, a Uniunii Sindicale MediaSind – membra a Federatiei Europene a Jurnalistilor si a Federatiei Internationale a Jurnalistilor – si a Asociatiei MT – “Active Watch” – Catavencu Production (sa nu ramana pasiv/a/e): un ziarist (io) a castigat un nou proces cu mafia societatii civile. De notat: mi se solicitau cele mai mari “daune morale” din istoria presei romane – 3.300.000.000 lei adevarati (adica vechi). Rezultat: Instanta a dat dreptate cuvantului liber si adevarului: Mihnea Berindei, fondatorul GDS alaturi de Silviu Brucan, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu si bagator de seama in afacerile murdare ale neo-kominternului de la Chisinau (se pare ca ii e de folos rusa invatata in particular de la Tatiana Pauker, aceeasi care-l striga pe Tismaneanu, pe strazile cartierului bugheziei rosii, “micul onanist – micul onanist!”), ramane “recunoscutul agent al Securitatii” (si nu numai:-) si este obligat sa ne plateasca el 30.000.000 (3000 Ron), pentru cheltuieli de judecata (sa zica mersi ca nu il dau si eu in judecata pentru timpul pierdut… sau poate…). Ziarul ZIUA, Asociatia Civic Media si subsemnatul, Victor Roncea, gratie Justitiei Romane si a celor mai tari avocati pe profil din tara asta, de la Casele George Papu si Tuca, Zbarcea & Asociatii, au reusit sa-l puna la pamant pe agentul de influenta al GDS, “lider” al “dreptei neo-conservatoare” si al grupului de interese mafiot al societatii in civil, in timpul liber avocat, fostul ministru al Justitiei Valeriu Stoica, cu toate sforile si sortuletele lui de mason. Slava Domnului! Multumesc Victor Frunza, dincolo de nouri!
Mai jos dovada – Decizia Instantei (cititi si amuzati-va), Decizia CNSAS care cuprinde numele conspirative ale lui Berindei “Mircea” si “Sandu” folosite “inclusiv dupa plecarea sa definitiva in Franta” – si articolul incriminat, extrem de actual si azi: Cand Minciuna sta cu presedintele la masa.
Cand Minciuna sta cu presedintele la masa de Victor RONCEA
“In societatea noastra socialista, o conditie primordiala a victoriei noului o reprezinta infaptuirea consecventa a politicii Partidului Comunist Roman.” – Vladimir Tismaneanu, 1981
Destinele intrepatrunse ale lui Vladimir-Volodea Tismaneanu si Horia-Roman Patapievici sunt legate chiar si prin indicativul unitatii DSS care ii avea in grija. Tismaneanu a parasit Romania socialista cu acordul si sprijinul oficial al Directiei a II-a a Securitatii. Patapievici a ramas. Dar ambele familii de “ex-patzi” sovietici se aflau in atentia aceleiasi unitati speciale: UM 0110, responsabila cu monitorizarea si contracararea activitatilor agentilor URSS din Romania. Sigur, nu ei erau agenti sovietici, ci doar parintii lor. Regretatul opozant anticomunist, jurnalistul si scriitorul Victor Frunza, afirma in ultima editie a monumentalei sale lucrari “Istoria comunismului in Romania” ca propagandistul Vladimir Tismaneanu este urmasul direct al kominternistului Silviu Brucan, fiind insarcinat cu existenta in a doua sa ilegalitate a Partidului Comunist si a structurilor Internationalei a IV-a din Romania. Numele celulei de baza a PCR este astazi GDS – Grupul pentru Dialog Social, scrie Frunza, amintind ca acesta a fost infiintat de Brucan; prin intermediul recunoscutului agent al Securitatii Mihnea Berindei, membru de vaza al “Comisiei Tismaneanu”. Victor Frunza explica: “In interesul puterii sale, PCR putea si poate sa imbrace orice haina, sa-si ia drept travesti orice chip, chiar si acela al adversarilor sai”. Ceea ce se si intampla astazi: Tismaneanu face pe anticomunistul, Patapievici pe preacucernicul. Ambii se pretind drept detinatori ai unui alt “adevar unic”, veritabili “gardieni ai democratiei”, pretinsi “intelectuali”, de loja, furtunari de cuvinte aruncate peste un imens pustiu de idei, ocupanti si manipulanti cu brevet ai opiniei publice. Arma lor preferata este minciuna. Saptamana trecuta, Tismaneanu s-a apucat sa scrie, negru pe alb, ca nu a facut parte din nici o redactie comunista, ca altii – exemplificand cu Sorin Rosca Stanescu, Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu – si ca a scris doar “cateva texte de conjunctura”. “Profesorul” cu catedra platita in Maryland, din banii nostrii – prin intermediul retelei de profitori din Institutul Cultural Roman patronat de H.R. Patapievici -, are grave probleme de memorie. Neo-trotkistul uita ca suntem in 2007 si nu a apucat inca sa rescrie istoria din functia de Ministru al Gandirii si Implementarii cu Forta a Raportului Tismaneanu. Inca mai avem biblioteci, ne-“prelucrate”, in care inca se mai gasesc colectiile organelor de Partid in care-si facea slujul: “Tanarul leninist”, “Viata studenteasca”, “Amfiteatru”, “Scanteia tineretului”, “Convingeri comuniste” sau pana si lucrarea publicata sub bagheta lui Virgil Magureanu, in care il pupa in fund pe Ceausescu, la fel cum o face astazi cu Basescu sau cum a facut-o ieri cu Iliescu. Autorul celui mai ticalos afront la adresa Bisericii Ortodoxe Romane si a Patriarhului Teoctist, in fond, a istoriei reale a Romaniei – mincinosul “Raport final” Tismaneanu – se doreste si inchipuie drept prim lustrationist si moralizator sef, acum pe santierul “anticomunist” al tarii. Si aceasta de la stanga presedintelui care i-a oferit Patriarhului cea mai inalta distinctie nationala oferita vreunui roman al lumii. Daca insa Traian Basescu vrea ca gestul acesta chiar sa aiba o semnificatie pentru Romania si Patriarhului ei, pana dincolo de moarte, trebuie sa-i gaseasca Raportului si autorului lui locul cel mai potrivit, indicat fara gres de autentici militanti anticomunisti ca Ionel Cana si regretatul Victor Frunza: la cosul de gunoi al Cotrocenilor, al Romaniei. Altfel, Minciuna va sta mereu cu presedintele la masa.
O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu de Mircea Platon
Motto:„Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).
Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.
Un exercitiu de lectură 1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.” Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”). 2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.” 3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul.E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «natiune» sau chiar comunitatea de sînge.” Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”: „VLADIMIR TISMĂNEANU e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa. MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate. VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!” 4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.” Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu. În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”. Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul. Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’? 5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.” 6. Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor. Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.” Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.
Cîteva conluzii Citind “opera” dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică. Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă. De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie. Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist? Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului. Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită. De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”. „De ce sîntem atît de ticălosi?”se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.
(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)
————————- Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea: https://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/. Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.
Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (https://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.
„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.
„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu, Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).
Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).
Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.
Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (https://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.
Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.
Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.
Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).
Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.
La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.
Acest eseu e aparut in revista Convorbiri literare si in ultima carte scrisa de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici – Masura vremii: indemn la normalitate.
Cu foarfeca prin ziare Mircea Mihăieş: Între şuturi şi limbi pe bani
Când era un ziarist rupt în fund, îl călca în picioare pe primarul Traian Băsescu. De când a fost numit vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, Mircea Mihăieş îl linge pe preşedinte de dimineaţa până seara.
Mircea Mihăeş – “Masca de fiere”, anul 2000
„Sunt departe de a împărtăşi simpatia multora dintre gazetari faţă de fostul căpitan de vapor ajuns multiplu ministru. N-am apreciat niciodată umorul lui cam grosolan, şmecheria unsuroasă a superiorului care se bate pe burtă cu subordonaţii. Nu cred nici în marile lui calităţi manageriale, pentru simplul motiv că prezenţa în acelaşi minister, în urmă cu cinci ani, n-a depăşit în consecinţe trecerea gâştei prin apă” (Mircea Mihăieş – „Masca de fiere”, p. 13).
“Întrucît e Băsescu mai eficient decât Decebal Traian etc. Remeş? Aş spune chiar că pedistul de la Transporturi e infinit mai priceput în a trage zeci de piei de pe spinarea contribuabilului decât omul care, prin lege, e obligat să adune banii de la populaţie…
Poate în felul acesta vom vedea şi noi cum „banii dumneavostră” au, de fapt, una şi aceeaşi destinaţie: găurile negre din conştiinţa oamenilor politici actuali” (p. 191).
„Ilustrată superlativ de „cazul Băsescu”, în care orgoliile mitocăneşti, interesele de gaşcă, proasta creştere, incompetenţa şi neruşinarea îşi dau graţios mâna, viaţa politică de la noi pare, tot mai mult, o afacere între mafioţi. Clientelismul generalizat, teama pierderii privilegiilor (de la cele mărunte la cele inimaginabil de mari), reflexele totalitare fac din România o ţară în care normalitatea e tot mai mult excepţia, şi nu regula” (p. 213).
De ce i se mai spune şi Mircea Limbăeş?
Restauraţia prin oligarhi (Mircea Mihăeş, Evenimentul Zilei – 22.06.2009)
„Îi spuneam de curând unui prieten – celebritate mediatică, personaj de un farmec şi de-o capacitate de seducţie devastatoare -, aterizat, cu tot idealismul lui cu tot, în tabăra furibund-anti-Băsescu: „Tu chiar vrei să ajungi să trăieşti într- o ţară aflată la cheremul exclusiv al lui Patriciu, Voiculescu şi Vîntu? Chiar vrei să-ţi laşi copiii într-o ţară în care colhoznicii levantini şi bonapartiştii cu nuanţe sud-americane ne vor da nu numai porţii bine chibzuite de mâncare, dar ne vor contoriza şi aerul?”.
Ei bine, eu n-am chef să trăiesc într-o astfel de ţară. Prefer de-o mie de ori gafele lui Traian Băsescu nemerniciei cu gura pungă a îmbogăţiţilor devoraţi de lăcomie. Prin nu ştiu ce întorsătură a lucrurilor, nici PDL-ul nu se simte prea bine avându-l în coastă pe Traian Băsescu. Şi e firesc să fie aşa. Nici Videanu, nici Berceanu, nici Blaga (pentru a mă reduce doar la liderii proeminenţi) nu cred c-au intrat în politică din pur idealism. Sunt oameni cu interese economice precise, pe care un personaj cu profilul lui Traian Băsescu nu poate decât să-i jeneze.” Cotidianul – Cu foarfeca prin ziare
Cel mai cunoscut scriitor din România ultimelor zile acuză că va da în judecată statul român
La sfîrşitul lunii iunie, jurnaliştii de la „Cotidianul” lansau bomba: Petru Romoşan a fost turnătorul lui Horia Bernea şi Ion Negoiţescu. Citînd amplu din documentele puse la dispoziţie de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), „Cotidianul” l-a transformat pe Romoşan într-un „caz”, caz care a luat amploare pe fondul conflictelor apărute între redacţie şi noul director, Cornel Nistorescu, prieten al criticului de artă şi analistului politic. Nu a lipsit mult pentru ca „scandalul Romoşan” să se transforme, în ăresa centrală, într-un adevărat „scandal Cotidianul”. După liniştirea apelor, Petru Romoşan, unul dintre cei mai stabili colaboratori ai Foii transilvane, vorbeşte despre cei care se află în spatele „scandalului” şi despre legăturile pe care le-a avut cu Securitatea.
– Cum comentaţi faptul că articolul despre colaborarea dumneavoastră cu Securitatea a apărut pe site-ul „Cotidianului” chiar în momentul în care Cornel Nistorescu a fost desemnat redactor-şef al publicaţiei de conducerea grupului Realitatea-Caţavencu?
– Nu cunosc detalii relevante în legătură cu preluarea „Cotidianului” într-o vineri după-amiază de Cornel Nistorescu şi postarea imediată a unui articol orientat şi „distrugător” despre mine, Petru Romoşan, pe site-ul aceluiaşi ziar. Decizia lui Nistorescu, pe lîngă dorinţa de a pune piciorul în prag din primul moment, are şi o dimensiune sentimentală. Eu, ca editor, aş fi procedat diferit: aş fi tipărit articolul în forma existentă, cu o notă a redacţiei precizînd că vor urma documente, clarificări, alte puncte de vedere. Cît despre concedierea pseudojurnalistei Mirela Corlăţan, înţeleg că ea trebuie decisă de patron, Sorin Ovidiu Vîntu, şi de reprezentantul său în redacţie, Doru Buşcu. Înţeleg aceste lucruri din presă, şi nu de la Cornel Nistorescu. Pentru a înlătura alte suputaţiuni.
– Ştiaţi că se pregăteşte un asemenea articol?
– Da, evident. Acest articol mi-l pregătesc „prietenii” mei de la CNSAS şi din „cultură”, împreună cu prietenii lor adevăraţi din servicii de cînd m-am întors, ca un prost, în România, din 1997. Desigur, CNSAS a fost inventat abia în 2000. În 2001 deja, oameni din Consiliul CNSAS citeau cu delicii anchetele la care am fost supus în adolescenţă şi se preocupau de publicitarea „cazului”. Nu m-a interesat invitaţia „amicală” a lui Patapievici de a-mi studia dosarul pentru că ştiam că o asemenea lectură, cu fotocopiile aferente, ducea automat la scurgerea în presă a dosarului. În 2005, ziariştii de la „Jurnalul naţional” au putut citi acest dosar, pus la lectură liberă la CNSAS – de altfel, singurul dosar de persoană care se găsea acolo, toate celelalte „mostre” etalate pentru cercetători fiind dosare tematice. „Jurnalul naţional” nu a considerat necesar să publice extrase din gîndirea Securităţii. În 2007 am avut prima conversaţie telefonică contondentă cu Mirela Corlăţan, care era deja în misiune. Această foarte lungă istorie nu se datorează nici vreunei anchete aprofundate, nici vreunui studiu istoric. Dacă s-ar fi făcut aşa ceva, „cazul”nu mai ajungea în ziar. De fapt, interesul „băieţilor” nu e să dovedească dacă am colaborat sau nu cu Securitatea, ei ştiu foarte bine că nu am colaborat, ba dimpotrivă (vezi Planul de măsuri, semnat şi de generalul Marian Ureche). Tot ce doresc culturnicii şi securiştii actuali e ca detalii picante din viaţa mea să ajungă în presă. Iată că, după ce s-au scremut îndelung, au reuşit.
– Aţi apelat la Cornel Nistorescu, a cărui legătură de prietenie cu dumneavoastră este binecunoscută, pentru a preveni publicarea articolului sau, ulterior, pentru a o „scoate din presă” pe jurnalista Mirela Corlăţan?
– Nu, nu am apelat la Cornel Nistorescu ca să scoată articolul din ziar. Cît despre „scoaterea” din presă a Mirelei Corlăţan, enervarea mea avea şi are o bază serioasă. Mirela Corlăţan a fost plantată în redacţia „Cotidianului” de un serviciu secret, lucru care încalcă flagrant separarea puterilor în statul de drept. Vă promit că voi reveni cu precizări, inclusiv la tribunal.
“Am castigat fabulos”
– Ce regretaţi din întregul scandal?
– Cel mai mult regret faptul că i-a fost stricată poate ultima vacanţă a fiicei mele în România. În ce ne priveşte pe mine şi pe soţia mea, calomnierea la care am fost supuşi a fost enormă, dar tot ce nu te omoară te întăreşte.
– Pentru cîteva zile, numele Petru Romoşan a fost mai folosit decît cel al preşedintelui Traian Băsescu, al premierului Emil Boc, care între timp se întîlneau cu delegaţia FMI. Aţi cîştigat ceva din faptul că, involuntar, aţi devenit „cel mai cunoscut om din România”?
– Da, am cîştigat fabulos. Toţi cei care şuşoteau despre mine pe la colţuri, liber sau „organizat”, din 1978 încoace pot să se aprovizioneze astăzi liniştit pe Internet cu bîrfe, minciuni şi insinuări, mai ales pe blogurile lui Vladimir Tismăneanu şi Ioan T. Morar sau din ziarul „Adevărul”, manevrat „intelectual” de Andrei Pleşu. În acelaşi timp însă pot citi în pdf., pe site-ul „Cotidianului”, dar şi pe altele, atît documentarul CNSAS, trimis Curţii de Apel, dar şi mie şi „Cotidianului”, ca şi Planul de măsuri care viza aneantizarea mea la Paris. Cine citeşte cu atenţie, cu judecată şi bună credinţă hîrtiile de la CNSAS, se poate lămuri, în cîteva minute, odată pentru totdeauna, despre ce e vorba.
– Din tot ce s-a scris despre dumneavoastră – reacţii în presă, pe bloguri, comentarii pe siteuri, reacţii directe ale celor din jurul dumneavoastră – ce v-a afectat cel mai mult?
– Cunosc destul de bine autenticul nivel al presei din România, ca şi peisajul cultural -scriitori, artişti etc. În plus, în ultimii zece ani, pentru a face faţă unor presiuni enorme şi stupide, a trebuit să-mi însuşesc o foarte solidă pregătire în materie de servicii secrete. Nu mă afectează deci mare lucru. În schimb, am fost plăcut surprins să văd pe bloguri şi pe forumuri că oameni care nu mă cunosc personal, care n-au nici o legătură cu mine, pot să gîndească sănătos şi independent, strict cu capul lor. E un semn bun pentru România viitorului.
Securitatea ca armată de ocupaţie
– Care e răspunsul la întrebarea ultimelor zile: „A fost Petru Romoşan turnător la Securitate”?Care au fost legăturile pe care le-aţi avut cu Securitatea înainte şi după ce aţi plecat din România?
– Nu, categoric şi definitiv, nu am colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, am fost, sînt şi voi fi un adversar al Securităţii. Să vă explic de ce dumneavoastră, cititorilor, ca şi ofiţerilor foşti şi actuali. Pentru că o mare parte a Securităţii a fost o armată de ocupaţie, pentru că o bună parte a serviciilor de astăzi nu servesc interese româneşti, pentru că România a fost şi este o răspîntie a imperiilor moarte, unde e foarte greu de ştiut cine pentru cine lucrează.
– Vă regăsiţi în afirmaţia lui Cornel Nistorescu: „Petru Romoşan (…) era în septembrie 1988 un erou”?
– Căutaţi-l, vă rog, pe ziaristul şi scriitorul maghiar de origine română Bodor Pal la Budapesta şi întrebaţi-l pe Domnia-Sa.
– Îi veţi ataca în instanţă pe cei care au fost implicaţi în publicarea ultimelor articole despre legătura dumneavoastră cu Securitatea?
– Vor fi cîteva procese punctuale. Dar e posibil să se pună în mişcare şi un mare proces „Romoşan împotriva statului român”. Avocaţi şi jurişti serioşi studiază această posibilitate.
Un articol de Daniel Iftene
Citiţi AICI comentariile semnate de Petru Romoşan în paginile cotidianului Foaia transilvană. Urmăriţi Cazul Romoşan şi documentele de la CNSAS publicate de Cotidianul, AICI.
“Cine, in clipa inexorabilei evaluari mai stie care a fost imparatul si care osteanul, care domnii si judecatorii si care supusii, care filosoful si care bacanul? Incertitudinea, relativitatea si coincidenta contrariilor atunci se vor desfasura mai in deruta si mai infricosator ca oricand…” urmare a celor “care-si petrec gaunoasa lor existenta intru superficialitate, estetica, literatura si alte forme diverse de amagire.”
Catarii de la Paltinis – Parintele Nicolae Steinhardt Revista Familia, Decembrie 1983
Distinsa doamna Isabela Vasiliu-Scraba, istoric al filosofiei, dupa ca a scris si publicat analiza “Hidra cripto-comunistă contra Vetrei Monahale de la Râpa Robilor”, postata de mine sub titlul general TORTIONARII KOMINTERNISTI si urmasii lor intarziati vs Manastirea de la AIUD. Tismaneanu si executantii lui: Tarziu, Codrescu, Corlatan, etc…, a primit zilele trecute un mesaj mizerabil de la un individ care se pretinde ortodox: Claudiu Richard Tarziu. Nu i-as fi dat, niciodata, vreo importanta, acestui infatuat venal si filfizon provincial, daca suspiciunile si indiciile mele asupra apartenentei sale la o retea anti-ortodoxa si anti-romaneasca nu ar fi primit, iata, o ultima confirmare. Redau doar doua pasaje din mesajul vitriloc al “crestinului” Tarziu, relevante, pe care le comentez pe scurt pentru a inchide definitiv discutia despre aceasta subspecie umana, a “orthomorfilor”.
A. Claudiu Tirziu denuntandu-l pe Roncea doamnei Scraba: “Ultima diversiune, cea cu apelul (pe care multi din cei trecuti acolo nici nu l-au semnat – de pilda dl Andronescu, pe care cred ca il cunoasteti si il puteti intreba) catre IPS Bartolomeu Anania este chiar o diversiune de maestru. Dar probabil ca nu va intereseaza.” Minciuna cu semnatura inexistenta a dlui Andronescu este sustinuta “oficial” si de Razvan Codrescu alias Vasile Adolf Crivat Marian (numele real) pe blogul sau insalubru.
2. Dl Demostene Andronescu a semnat printre primii Apelul doamnei Aspazia (dovada in foto pentru necredinciosi).
3. IPS Bartolomeu Anania a fost fericit cand a primit scrisoarea despre Aiud a fratilor lui din inchisori.
II. Claudiu Tirziu aratandu-si adevarata fata: “Prin acest recent text al dvs imi dati dreptate si ca nu am publicat anumite articole in care atacati vehement personalitati ale vietii publice, texte care mi s-au parut cam “supte din pix”. Am mirosit si acolo ca nu va documentati si ca platiti polite. Oare atacul de pe blogul Roncea este o polita pe care mi-o platiti mie tocmai pentru refuzul tacit al acelor articole?”
2. Ce demonstreaza aceasta, pentru cei care nu s-au dezmeticit inca din amorteala si se cred niscavai razboinici de guma, incapabili insa sa-si analizeze propriile caderi (iar de-s doar prosti nu-i bai, ca mare e Gradina Domnului!):
Aparatorii oficiali ai “orthomimului” Dan Puric, Claudiu Tarziu si Razvan Codrescu, sunt si agentii lui Andrei Plesu, Andrei Oisteanu (Oigenstein – nepotul lui Leonte Rautu, incadrat de NKVD/KGB), Teodor Baconsky (fiul poetului proletcultist Anatol E. Baconsky) si Vladimir Tismaneanu (fiul lui Leonte Tismenitki, agent NKVD/KGB), membri ai GDS, ICR, SAR, ETC, cu totii ne-romani si anti-romani in acelasi timp, definiti, pe scurt, de catre Parintele Nicolae de la Rohia, si el ne-roman dar ortodox si pro-roman, drept membri ai sectei catarilor. Cat adevar!
Formula “în patria lui Eliade si Culianu”, folosită de Teodor Baconsky în Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) pentru a camufla cacialmaua numirii Institutului de istoria religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, am regăsit-o la dir. IHR Andrei Plesu în discursul din 20 oct. 2008, unde trebuia să escamoteze acel hocus pocus prin care Mircea Eliade a fost înlocuit printr-un Culianu înobilat de securistul Antohi cu titlul de “nou Eliade”. Evident, formula lui T. Baconsky (1), preluată de Pleşu (sau vice versa) conţine un fals: patria lui Culianu este patria ciuntită (de Bucovina de Nord, Basarabia si Cadrilater) a fostului asistent al lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti. De fapt, menirea acestei false formule nu este aceea de a atrage atenţia asupra micşorării patriei lui Eliade, ci este de a-l coborî pe marele Eliade la nivelul lui Culianu. Formula a fost repetată de Pleşu după Baconsky pentru impunerea acestui neadevăr, pentru propagarea falsului prin care Culianu este făcut de-o potrivă cu Eliade. Dar “patria lui Eliade şi Culianu” este o formulă de-a dreptul vrăjitorească, ea având în sine capacitatea de a face pustiu în jur. Atenţia celor înteresaţi de istoria religiilor în România lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan G. Coman, Lucian Blaga, Constantin Micu-Stavilă, Mircea Vulcănescu, Irineu Mihălcescu, Vasile Gheorghiu (prof. teologie Cernăuţi), Th. Simensky, Gheorghe Muşu, Cicerone Poghirc, Sergiu Al-George, Arion Roşu, Angelo Moretta, Anton Dumitriu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Stan M.Popescu, Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu, Benedict Ghius, Iustin Moisescu, D. Stăniloaie, etc., magic dirijată de formula repetată ritualic, “patria lui Eliade şi Culianu” se va focaliza negreşit pe cei doi, pe Eliade si Culianu, sau doar pe unul din doi (în orice caz nu pe Eliade căruia i se tot pun în cârcă închipuite vinovăţii politice, nicicând dovedite). In nr. 83 din noiembrie 2008 al revistei Oglinda literară a apărut numele fişierului (“cacialmauaIIR”) în dreptul titlului articolului meu: Un hocus-pocus si o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor cu numele lui Culianu (p.3895). Faptul poate deruta în măsura în care mi s-ar putea atribui pe nedrept un gând pe care nu l-am avut, întrucât nu consider înfiinţarea Institutului de Istoria Religiilor (aflat sub tutela Sectiei de istorie a Academiei) o cacialma. In schimb, extrem de nepotrivită îmi pare numirea Institutului cu numele unui discipol al lui Eliade, dar si al lui Sergiu Al-George si Cicerone Poghirc (dintre profesorii români pe care i-a avut). In articol notasem că Ioan Petru Culianu a scris în bio-bibliografia alcătuită în noiembrie 1990 că n-a apucat să fie angajat ca profesor asociat (sau conferenţiar) de istoria religiilor la Divinity School. De aici cacealmaua de a nesocoti poziţia academică si onorurile conferite lui Eliade, spre a da (în cadrele unui for academic) întâietate discipolului Culianu (nerecunoscut drept mare savant de mediul academic american şi nici de cel francez unde si-a trecut în zece ani doctoratul de Stat), numind Institutul de istoria religiilor întemeiat “sub auspiciile Academiei Române”, cu numele unui visiting professor la Chicago. La un an de la moartea lui Eliade, un universitar american din şcoala de la Chicago scria despre Culianu că ar fi un “est-european” promiţător, după opinia lui Eliade, “the most promising young scholars in the History of Religion” (Kitagawa, 28 sept. 1987 în rev. Obs. Cult., nr.87/23 oct.2001). Aşadar, la data când lista celor cinci volume de istoria religiilor scrise de savantul I.P.Culianu era deja completă(2), în America era considerat un tânăr promiţător, si nicidecum savantul de renume mondial, marea personalitate comparabilă cu Eliade sugerată de formula lui Pleşu/Baconsky. In paranteză fie spus, recunoaşterea “internaţională” a savantului Culianu, atâta câtă este ea, se datorează ascocierii numelui său cu cel al lui Eliade, ceea ce a echivalat (uneori la propriu, cum s-a întâmplat cu Dicţionarul religiilor tradus în 15 limbi) cu o confiscare a gloriei lui Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri). In total dezacord cu afirmaţiile lansate vreme de aproape două decenii despre “strălucita sa carieră” de istoric al religiilor, în bio-bibliografia redactată în vederea angajării permanente la Divinity School, I.P.Culianu consemnează că, luându-şi doctoratul de Stat în 1987, nu a predat istoria religiilor decât în anul universitar 1987-1988 si atunci doar ca “visiting professor la Divinity School si la Universitatea din Siena-Arezzo”. Desigur, visiting professor (plătit cu ora) a fost si Sergiu Al-George, la Universitatea din Bucureşti. Dar ce diferenţă! E suficient să se citească “corespondenţa ştiinţifică si colegială, la rang de paritate” (apud. Alexandru Paleologu) purtată de Sergiu Al-George cu Jean Filliozat, Madelaine Biardeau, Claude Levi-Strauss, Giuseppe Tucci, Johannes Schubert, Pavel Poucha, etc (3) si să se compare scrisorile lui Sergiu Al-George către Eliade cu misivele din Italia si din Olanda trimise maestrului său de Culianu (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2004). Tot în nr. 83 al revistei Oglinda literară, în cea de-a treia parte a articolului meu Culianu în locul lui Eliade? (p.3858) s-a strecurat o greşală pe care n-am mai putut s-o îndrept, desi în site-ul meu (www.geocities.com/isabelavs/ ) o remediasem. Citind în volumul Convorbiri cu si despre Eliade (editor M. Handoca, Ed. Humanitas, Buc., 1998) înterviul lui Culianu din 1981, am crezut că la un moment dat el face referire la postul de radio din Bucureşti, de unde am dedus că a fost în ţară. De fapt, Culianu vorbise la BBC, iar cele scrise de mine despre revenirea în ţară nu aveau temei. Eroarea se înscria însă perfect în seria excepţiilor de la regulă pe care le semnalasem în comparaţia dintre Ion Omescu şi Culianu, exilaţi amândoi în 1972. Primul, o personalitate de valoare recunoscută în Occident, un specialist în Shakespeare premiat de Academia Franceză de care comuniştii din ţară se făceau că nu ştiu, că nu există, Ion Omescu fiind ostracizat, ca toţi ceilalţi exilaţi. In schimb, Culianu, care nu impresionase prin nimic ieşit din comun lumea istoricilor religiilor, era puternic mediatizat înainte de 1989 (de Oişteanu si Antohi) cu interviuri si recenzii în reviste academice. La Institutul de Istoria Religiilor pe care Pleşu a ţinut să-l numească “Ioan Petru Culianu” se pare că a ajuns si biblioteca indianistului Arion Roşu. Îmbucurătoare este şi vestea că directorul interimar al institutului înfiinţat prin H.G. nr.32/ 9 ian. 2008 a desemnat pe unul din cei cinci angajaţi să fie secretar al Consiliului ştiinţific. Cum bine se ştie, Institutul de istoria religiilor înfiinţat de Andrei Pleşu în 1990 sub cupola Ministerului Culturii a funcţionat (condus de Radu Bercea) vreo 14 ani fără Consiliu ştiinţific. Să nu se repete ilegalitatea petrecută la Institutul “Sergiu Al-George”, noul institut “Ioan Petru Culianu” se mândreşte a-l avea drept secretar ştiinţific pe autorul următoarelor rânduri: “Vizitator care, initial, nu îti putea preciza câte luni va rămine la Chicago, Eliade s-a transformat de mult timp intr-o categorie, cumva genetică, a studiilor transcontinentale de istorie a religiilor. Acesta e si suportul prin care noua carte a lui Bryan Rennie [Changing Religious Worlds. The Meaning and End of Mircea Eliade. Religious Studies, Albany, State University of New York Press 2001, 306 p.] se justifica. In ceea ce ne priveste, acest meaning a survenit, cu toate volutele lui, in intervalul 1927-1943, pentru ca de acolo pina in 1967 sa se monumentalizeze tacerea ca sonorizare a unui sfirsit impus. De atunci încoace, nu exista in fond nici un semn definitiv ca prodigiosul înregistrat de Eliade a primit o comparabilă montură a receptarii, si aceasta nu e o operatie pe care trei schitari ale asimilarii si doua comentarii favorabile ei o vor putea dezlocui” (Eugen Ciurtin, în rev. Observatorul Cultural, nr. 92 din 2001).
Eseist filosof, istoric al filosofiei Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania Sectia Critica-Eseistica _______ Note: 1. Invocând universalismul lui Cantemir, Teodor Baconsky consideră că între Universitatea din Bucureşti, politizată la maximum spre a scoate comunişti de nădejde (pe modelul lui Andrei Pleşu, secretar al Biroului Organizaţiei de Bază a tineretului comunist din Institutul de Istoria Artei), si Universitatea bucureşteană absolvită în 1928 de Mircea Eliade n-ar fi fost nici cea mai mică diferenţă. Dacă ar fi citit ultimul interviu al lui Culianu din decembrie 1990, ar fi aflat opinia ceva mai realistă a profesorului invitat la Divinity School “că în viaţa unui om care a trecut prin şcoala de tip marxist mai rămâne uneori un anumit tip de gândire simplistă”. Culianu se pare ca n-avea inocenţa lui Teodor Baconsky care nu poate distinge diferenţa între pregătirea universitară oferită de învăţământul de tip marxist (prelungit după 1989 in forme modificate conjunctural) si pregătirea lui Eliade cu personalităţi de anvergura intelectuală a unui Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Florian si ceilalţi profesori care pe atunci făceau faima universităţii bucureştene. Cum bine se ştie, după 1945 învăţământul superior românesc a fost golit de personalităţi (fie rămase în Occident, precum Mircea Eliade, Nicolae Herescu, etc., fie ucise sau întemniţate) si asezonat cu politruci în slujba ocupantului sovietic al ţării ciuntite. Iată fragmentul din articolul lui Baconsky la care ne-am referit: “degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirească să pregătească –prin anii treizeci [pe Mircea Eliade] si, respectiv şaptezeci [pe membrul PCR, Culianu] ai veacului trecut –personalităţi care, salutar instalate la Universitatea din Chicago -[Eliade, cu un profesorat de trei decenii, ar fi fost, după Baconski, la fel de salutar instalat precum I.P. Culianu, ajuns acolo ca visiting professor] -, au contribuit [si Eliade, si Culianu, fără nici o diferenţiere între contribuţiile celor doi] atât de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe si, respectiv, istorii generale a religiilor… E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură [Eliade coborât spre a avea aceeasi anvergură precum Culianu] si să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea” (v. Teodor Baconski, Din polul opus, în rev. Dilema veche, nr. 239/ 11 sept. 2008). “Valorificarea moşternirii” ar reprezenta tocmai numirea cu numele lui “I.P.Culianu” a Institutului de Istoria Religiilor condus de Plesu, fapt nespecificat în articolul din Dilema veche, cacialmaua acestei numiri fiind prea din cale afară de evidentă. 2. La data când profesorul Kitagawa nu văzuse în Culianu acel savant de care se entuziasmează peste măsură istorici ai religiilor precum Patapievici, Pleşu, Oişteanu si Antohi, Ioan Petru Culianu îşi publicase deja cele cinci volume de autor. După Pleşu si ceilalţi, opera în cinci volume a lui Culianu (din care nici unul premiat de Academia Franceză, sau măcar de cea Italiană),“bate” opera stiinţifică în patruzeci de volume a lui Eliade, premiată de cele mai prestigioase academii occidentale. Iată desfăşurarea cronologică a volumelor de istoria religiilor publicate de Culianu: (a) licenţa din noiembrie 1975, Gnosticismo e pensiero contemporaneo: H. Jonas (1985); (b) Mircea Eliade (1978); (c) lucrarea de 3eme cycle din 1980, Experiences de l’extase (1984); (d) Eros et Magie a la Renaissance (1984) bazată pe licenţa de la Bucureşti din 1972 si (e) teza pentru doctoratul de Stat din 1987, Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes tipărită întâi la Lille. In rest, protejatul lui Eliade a editat separat părţi din volumele mai sus menţionate, a scris lucrări de beletristică şi a lucrat la volume colective. Cei care-i atribuie mai multe cărţi ştiinţifice le dublează sau triplează pe acestea cinci pornind de la faptul că ele au fost publicate cu nume diferite în franceză, italiană si engleză (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste). 3. v. Corespondenţa Sergiu Al-George în rev. Biblioteca indica, nr.3/1998, număr îngrijit de indianistul Vlad Sovărel, traducător din Mistica tantrică (Ed. Herald, Bucureşti, 2004, ed.II-a, 2008).
Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru grozav: teroarea istoriei este teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere ale literaturii universale se vor crea pornind de la această terifiantă experienţă” (Mircea Eliade, 29 ian.1944)
Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor (1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând “modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai 1941).
Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu mare greutate şi multă parcimonie (1). La data “reconsiderării” istoricului religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă a fost şi continuă să fie Mircea Eliade.
Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions: Mircea Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” din care Pleşu făcea parte (v. Cartea albă a securităţii, 1996).
Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca şi acum.
In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor comunişti din Institutul de Istoria Artei. Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Jesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea masiva lucrare de 460 p. (Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade) în care Eliade era omagiat de cele mai mari personalităţi ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, G. Scholem, W. Mueller, E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, universitarii spanioli de origine română: Vintilă Horia, George Uscătescu şi scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ierunca, etc.).
Myth and Symbol din 1969 – pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum “nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) -, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade. Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, – pe care n-am greşi prea mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri!
In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100-101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade.
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” (apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea (post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu.
În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti (1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, după trei decenii de mediatizare – de la debutul din 1971 cu acele notiţe din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia: ANDREI PLEŞU) -, continuă să fie un scriitor notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă.
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă. Andrei Pleşu a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor al unei firave opere “ştiinţifice” lăudată prin reciprocitate şi prin relaţii clientelare, un eseist diferit de alţi eseişi prin cele două ministeriate. Un faimos scriitor de limbă română cu atât mai “singularizat” cu cât nici ca ministru al culturii, nici ca ministru de externe nu s-a preocupat să lămurească politicienii din vest cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească”, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui Dracula” (4). E drept însă că ambele posturi au coincis cu vreo zece distincţii academice, recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp nu-i mai apăruse nici o nouă contribuţie ştiinţifică la filosofia religiilor.
La urma urmelor, pentru notorietatea lui Pleşu nu a fost necesară scrierea niciunui volum de istoria religiilor, fiindcă publicarea unui plăpând curs post-decembrist “despre îngeri” şi tipărirea unor colecţii de articole de manipulare ideologică şi post-ideologică (în stilul articolului despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade) nu intră în categoria istoriei religiilor. Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea e indirect confirmată de Andrei Pleşu care pentru propriile-i producţii de “filosof al religiilor” a inventat o rubrică specială pe care a botezat-o “religie şi modernitate”.
Inedita direcţie de cercetare a istoriei religiilor a fost omologată cu prilejul înfiinţării Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) pe care îl conduce (H.G. nr. 32/09-01-2008). Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra insolitului gen de cercetări preconizate pentru această nouă rubrică a istoriei religiilor, e suficient să menţionăm cartea despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică scrisă de specialistul în ortodoxie al Institutului, care, fiind în Elveţia, visa să scrie despre “fasciştii” Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar i-a luat-o Alexandra Laignel-Lavastine înainte (5). Theodor Cazaban observa escalada în confuzie pornită de la cuvântul “legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de manipulare”, concluziona jurnalistul.
Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade, Andrei Pleşu s-a gândit să fie original si să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el despre românitatea latentă în toate scrierile renumitului profesor de la Chicago, format la o excelentă universitate românească în efervescenţa culturală a unei ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau peste hotare.
Pe urmele unui perfect necunoscut, fostul ministru al culturii ţine să evidenţieze o aşa-zisă “componentă sud-est europeană” în scrierile hermeneutului universurilor religioase, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea. In locul oricărei demonstraţii, Andrei Pleşu invocă un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (A. Pleşu, Axa lumii şi “spiritul locului”.Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Culegerea de articole (de 272 de pagini) intitulată în mod ridicol Limba păsărilor figurează alături de volumul Despre îngeri drept marile opere de “filosof al religiilor”(6) tipărite de cripto-comunistul Andrei Pleşu. În Limba păsărilor, model de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre orice subiect” (apud. A.Pleşu), articolul din 1984 consacrat lui Mircea Eliade ar fi despre “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Si totuşi, eseistul nu scrie despre universal si particular cum greşit indică titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Pleşu nu scrie nici despre arhaicitatea ridicată la rangul de universalitate (v. Arhaic şi universal, 1981) pe care o evidenţiase la Eliade indianistul Sergiu Al-George, savant recunoscut de confraţii de peste hotare, fost deţinut politic şi demn urmaş al marelui istoric al religiilor, ca şi prietenii săi apropiaţi, Arion Roşu, Ion Larion Postolache şi Cicerone Poghirc, marginalizaţi de teroarea ideologică instituită şi menţinută de garda veche a Anei Pauker, din care făcea parte Leonte Răutu, frecventat de Pleşu.
Ilustrând un lăutărism cam afon (v. nota la Berdiaev, “un liber cugetător credincios”, în Limba păsărilor, 1994) , Pleşu abandonează “modul jovial de înţelegere” (7), doar în prezenţa elitei româneşti marginalizate. La spusele lui Petre Ţuţea (8) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” – evident referitoare la intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord însoţită de masacrarea şi întemniţarea românilor atât din teritoriile zmulse cât şi din ţara controlată de mercenarii ruşilor -, Plesu pune pe tapet valorile culturii ruse. Jovialul cripto-comunist s-a făcut a nu înţelege gluma lui Ţuţea că Dostoevski “e neamţ”, consemnând ofuscat că Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de autoritate”(op. cit., p.147)
Cât despre Eliade (marginalizat şi el de nomenklaturişti) , subtitlul articolului din Limba Păsărilor indică o preocupare pentru “universalitate şi universalitate(bis) la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană. Andrei Pleşu începuse deslânatul său discurs despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, adică despre acea universalitate aleasă de obscurul universitar care l-a impresionat atât de mult pe Pleşu (simile simili cognoscitur), veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie în toate împrejurările când îşi propune să se refere la valorile majore ale culturii româneşti. Si totuşi, nu credem că faimosul Noica era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul şi românitatea lui Mircea Eliade (v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998).
In octombrie 1981 Constantin Noica vorbea de căutarea de sine a marelui istoric al religiilor, căutare “mai adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se “până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), sfârşind prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism, în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, – orbiţi de mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate si îndreptăţire decât incoerentele păreri despre Eliade avansate de un fals discipol al filosofului Noica, dublat de un fals “filosof al religiilor”.
Isabela Vasiliu-Scraba —– Note: 1.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembristă perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, pe pagina de internet a autoarei. 2. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală a fost realizată prin anii 1984-1985 de Pleşu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism, minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a istoricului religiilor se poate observa în toate prezentările lui Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele din 2008 şi 2009 Liiceanu, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008; M.E., Huliganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009). 3. Spre deosebire de perseverenta micşorare a lui Eliade la fosta Editură Politică, – unde Liiceanu i-a tot publicat o serie de cărţi, fără a ajunge nici în 20 de ani la tipărirea integrală a operei eliadeşti -, în bio-bibliografia din volumul lui Andrei Pleşu, Despre îngeri, (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.2), găsim înşirată întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de scriitor fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă care “funcţionează cu fonduri din străinătate” (apud. Pleşu, rev. “22”, nr.959), Institut privat care o are drept directoare pe fata acelui Leonte Răutu din garda veche a Anei Pauker, din care mai făceau parte Crohmălniceanu, I. Vitner şi N. Moraru. In pagina a doua a volumului Despre îngeri mai găsim prezentarea lui Pleşu ca “filosof al religiilor”, precum şi informaţia după care, prin faptul că a ţinut cursuri despre îngeri la Facultatea de Filozofie, Andrei Pleşu ar fi predat acolo “istoria religiilor”. 4. v. Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line. 5. Cel care (în emisiunea de la TV Cultural din 13 martie 2009) o admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” pentru reuşita cărţii ei este Mirel Bănică, din clientela aripii Răutu-Pleşu (NEC) ca beneficiar al burselor oferite de acest Institut privat. Volumul despre “alunecările fasciste” ale Bisericii ortodoxe româneşti în perioada interbelică a fost publicat de Polirom, având la bază un doctorat din 2004. 6. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleşu se trece “istoric şi profesor universitar”. De aici aflăm că are doctoratul în istoria artei luat în 1980 şi că ajunsese la gradul de lector universitar în 1982, la Secţia de Istoria şi Teoria Artei a Facultăţii de Arte Plastice (absolvită în 1971), fiind documentarist şi muzeograf până pe 28 decembrie 1989. În 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor universitar la Facultatea de Filozofie, cu toate că făcea pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei încă din 15 octombrie 1990, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în acest domeniu. Cu o ezitare care spune multe, pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) Andrei Pleşu nu a mai trecut că a fost profesor la Facultatea de Filozofie din 1991. El a trecut că ar fi fost “profesor din 1992”. 7. v. G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995. 8. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi filosofie” care se poate citi on-line.
In timp ce revista Romania literara a obtinut cea mai mare finantare nerabursabila posibila 183420 lei (un miliard opt sute lei vechi) Academiei Romane i s-au refuzat absolut toate proiectele depuse la Administratia Fondului National Cultural. Acesta a fost razbunarea lui Manolescu pentru faptul ca i s-a respins a doua oara pretentia de a intra in cel mai inalt for academic al Romaniei. In schimb au fost aprobate doua proiecte ale unui pseudo-institut infiintat de Guvern si trecut cu forta “sub egida Academiei”: Institutul-fantoma de “Istorie a religiilor” condus de cadarii Plesu si Oisteanu. La fel, Institutul de Istorie Nicolae Iorga – acesta e chiar al Academiei Romane – , nu a beneficiat de nici o finantare pentru revistele sale, ca urmare a respingerii unei prelegeri nestiintifice prezentate de Tismaneanu, dupa cum afirma cercetatorii si istoricii revoltati. Castigatorii acestui an au fost, ca de obicei, aceiasi profitori ai tuturor regimurilor: Revista GheDeSe (cum ii zicea Brucan) “22”, revista de budoar a intelectualilor rosii “Observator cultural”, care apartine familiei de milionari in euro Musat (Musat si Asociatii), Uniunea Scriitorilor lui Manolescu si alte fundatii anonime sau maghiare.
Asa se duc banii vaduvei, indesati in buzunarele mafiotilor culturnici prin Fondul “National” Cultural… Nu in ultimul rand, pe langa toate revistele respinse Academiei si Institutului Iorga, se afla si publicatia fostilor detinuti politic “Memoria – Revista Gandirii Arestate” . Dupa parerea mea Agentia Nationala de Integritate si chiar si DNA ar trebui sa intervina neintarziat pentru cercetarea modalitatii prin care au fost conferite aceste fonduri, tinand cont de gravul conflict de interese ce rezulta din faptul ca membrii Comisiei sunt in totalitatea lor colaboratori sau angajati ai revistelor si fundatiilor sponsorizate de stat “cu manuta lor” si legati clientelar de grupurile de interese patronate de Manolescu, Liiceanu si Plesu – GDS, Humanitas si Noua Europa a noilor kominternisti.Practic si-au auto-acordat propriile salarii, din banul public!
Iata nerusinatele “Rezultate ale sesiunii de finanţare pentru reviste şi publicaţii culturale 2009″
Denumirea solicitantului – Titlul revistei – Punctaj – Suma acordată
1. Institutul de Istorie a religiilor Academia Română – Studia Archaeus – 94.67 – 10436.93
2. Asociaţia de Prietenie Korunk – Korunk – Fenomenul cultural ca element de responsabilizare socială şi economică – 92.33 – 11218.53
3. Fundaţia România Literară – România Literară -92.00 – 183420.80
21 – Uniunea Scriitorilor din România (USR) – Noua Literatură – 82.00 – 16521.95
22. Revista Vatra – Vatra – 81.67 – 9845.28
23. Revista Apostrof – Apostrof – 81.00 – 14596.61
Total – 679999.56
Comisia de evaluare şi selecţie:
Alexander Baumgarten – CV: “În anul universitar 2000-2001 am fost bursier al “New Europe College” din Bucureşti. (…) Conduc la editura Humanitas din Bucureşti colecţia “Surse clasice” “ Alexandru Cistelecan – Membru al USR, membru al Colegiului de Redactie al Revistei “Vatra”
Peter Demeny – Colaborator al revistei “Observator Cultural”
Caius Dobrescu – Fost consilier al ministrului Afacerilor Externe… Andrei Plesu
Liviu Papadima – În perioada 1995-1996 a fost bursier al New Europe College din Bucureşti, incluzînd o călătorie de studii de o lună (aprilie 1996) la Vrije Universiteit, Amsterdam (cercetarea empirică a receptării literare), Teza de doctorat coordonata de… Paul Cornea. Citat: ” Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie”
Ruxandra Demetrescu – “Oct. 2003-iulie 2004, Fellow la New Europe College, Bucureşti”. Conducător ştiinţific al Tezei sale de doctorat: “Prof. univ. dr. Andrei Pleşu “
Elena Vlădăreanu – “mica vedeta” de 28 de ani, rasfatata tuturor revistelor “culturale”. Exemplu de “poezie”: “la dracu! cum să nu fim trişti dacă însuşi dumnezeu e un biet locatar în apartamentul de la etajul doi îl inundăm de fiecare dată când se sparge ţeava şi mama nu are timp să cheme instalatorul atunci vai sfintele lui picioare îngheaţă în covorul îmbibat cu apă rece cum să nu tremuri de frig iarna dacă însuşi dumnezeu e un locatar pervers care priveşte cu binoclul la blocul din faţă fata care la doar douăzeci-douăşcinci de ani are sânii atât de lăsaţi care-şi fixează fără să nimerească vreodată din prima sutienul cu burete acelaşi sutien negru uzat cum să nu fim trişti când însuşi dumnezeu se masturbează plângând… “
Elena Vladareanu – care acorda Fondul National Cultural!
August 13th, 2009 
VR 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
